Părerea criticului
Club Zero, noul film al regizoarei Jessica Hausner, există într-o lume a lui proprie, dar trimite numeroase tentacule spre a noastră, arătând cu... tentaculul atât spre profesori, cât şi spre elevi şi părinţii lor. O exagerare a diverselor derapaje şi nesincronizări între aceste trei elemente ale sistemului, Club Zero poate fi privit cu incredulitate şi chiar respins de public, dar exagerările sale pot sublinia acut rateuri mult mai familiare şi posibile.
Pe scurt, într-o şcoală de elită condusă de d-ra Dorset (Sidse Babett Knudsen, protagonista din excelentul Borgen) este angajată noua profesoară de... Nutriţie Conştientă, d-ra Novak (Mia Wasikowska). Nu trece mult şi noua profesoară le înşiră elevilor adolescenţi noţiuni precum dieta disociată şi autofagia (curăţarea corpului de celule moarte ca urmare a nemâncării). Pe hârtie (şi chiar în studii ştiinţifice), totul sună bine: mănânci lent şi mesteci de multe ori, prin urmare te simţi sătul mâncând mai puţin. Doar că spiritul competitiv al elevilor, fascinaţia lor pentru o lume anti-consumerism şi intenţiile dubioase ale profesoarei pregătesc terenul pentru o lovitură de graţie: ştiţi, este perfect posibil să nu mănânci nimic la nesfârşit...
Abordarea glacială a regizoarei şi poziţionarea problemei în mediul celor "îndestulaţi" (a mi se ierta ironia) financiar taie drastic din emoţia şi implicarea publicului, care îşi poate imagina că astfel de excese sunt posibile numai în lumea celor bogaţi. Dar construcţia unei lumi sterile şi antipatice nu împiedică deloc o discuţie despre vulnerabilitatea adolescenţilor, despre alienare şi despre bunul-simţ în materie de alimentaţie. De fapt, Club Zero ar putea fi văzut laolaltă de părinţi şi copiii adolescenţi şi, chiar dacă prima lor reacţie s-ar situa în zona "asta ar fi imposibil ni se întâmple şi nouă", cu siguranţă se pot discuta atitudini asemănătoare celor din film.
Într-unul din cele mai bune şi ataşante documentare despre sistemul de învăţământ din România, Profu' (2019, a nu se confunda cu sitcomul lui Iura Luncaşu, lansat în acelaşi an), ni se spune că eficienţa şcolii se bazează pe triunghiul elev-profesor-părinte. Când unul dintre vârfuri nu-şi face treaba, procesul de învăţare e sabotat. Procesul e sabotat şi de plimbarea vinei de la unul la altul (profesorul dă vina pe elev, părintele pe elev sau profesor etc.). Ce reuşeşte Jessica Hausner în filmul ei e să arate efectul supernociv al unei combinaţii mai mult decât nefericite: profesor toxic-elev impresionabil-părinte indiferent.
O dată ce vezi Club Zero îţi dai seama că ipoteza halucinantă a profesorului care îşi convinge elevii să nu mai mănânce se poate transmuta uşor în direcţii mult mai familiare şi mult mai posibile. Bullying-ul este tot o combinaţie a unor elemente asemănătoare, pornind de la un elev impresionabil, un coleg toxic şi profesori/părinţi indiferenţi. Premisele acelui cumplit caz al elevului de şcoală primară de două ori violat în toaletă, caz care a provocat vâlvă în România în ultimele săptămâni, sunt mai uşor de înţeles o dată ce vezi Club Zero, ceea ce face acest film mai mult decât necesar...
Pe scurt, într-o şcoală de elită condusă de d-ra Dorset (Sidse Babett Knudsen, protagonista din excelentul Borgen) este angajată noua profesoară de... Nutriţie Conştientă, d-ra Novak (Mia Wasikowska). Nu trece mult şi noua profesoară le înşiră elevilor adolescenţi noţiuni precum dieta disociată şi autofagia (curăţarea corpului de celule moarte ca urmare a nemâncării). Pe hârtie (şi chiar în studii ştiinţifice), totul sună bine: mănânci lent şi mesteci de multe ori, prin urmare te simţi sătul mâncând mai puţin. Doar că spiritul competitiv al elevilor, fascinaţia lor pentru o lume anti-consumerism şi intenţiile dubioase ale profesoarei pregătesc terenul pentru o lovitură de graţie: ştiţi, este perfect posibil să nu mănânci nimic la nesfârşit...
Abordarea glacială a regizoarei şi poziţionarea problemei în mediul celor "îndestulaţi" (a mi se ierta ironia) financiar taie drastic din emoţia şi implicarea publicului, care îşi poate imagina că astfel de excese sunt posibile numai în lumea celor bogaţi. Dar construcţia unei lumi sterile şi antipatice nu împiedică deloc o discuţie despre vulnerabilitatea adolescenţilor, despre alienare şi despre bunul-simţ în materie de alimentaţie. De fapt, Club Zero ar putea fi văzut laolaltă de părinţi şi copiii adolescenţi şi, chiar dacă prima lor reacţie s-ar situa în zona "asta ar fi imposibil ni se întâmple şi nouă", cu siguranţă se pot discuta atitudini asemănătoare celor din film.
Într-unul din cele mai bune şi ataşante documentare despre sistemul de învăţământ din România, Profu' (2019, a nu se confunda cu sitcomul lui Iura Luncaşu, lansat în acelaşi an), ni se spune că eficienţa şcolii se bazează pe triunghiul elev-profesor-părinte. Când unul dintre vârfuri nu-şi face treaba, procesul de învăţare e sabotat. Procesul e sabotat şi de plimbarea vinei de la unul la altul (profesorul dă vina pe elev, părintele pe elev sau profesor etc.). Ce reuşeşte Jessica Hausner în filmul ei e să arate efectul supernociv al unei combinaţii mai mult decât nefericite: profesor toxic-elev impresionabil-părinte indiferent.
O dată ce vezi Club Zero îţi dai seama că ipoteza halucinantă a profesorului care îşi convinge elevii să nu mai mănânce se poate transmuta uşor în direcţii mult mai familiare şi mult mai posibile. Bullying-ul este tot o combinaţie a unor elemente asemănătoare, pornind de la un elev impresionabil, un coleg toxic şi profesori/părinţi indiferenţi. Premisele acelui cumplit caz al elevului de şcoală primară de două ori violat în toaletă, caz care a provocat vâlvă în România în ultimele săptămâni, sunt mai uşor de înţeles o dată ce vezi Club Zero, ceea ce face acest film mai mult decât necesar...
