O pătrundere indiscretă în viața de familie, în universul complex al adolescenților, în lumea occidentală cu bune și rele...
lili22
pe 02 Octombrie 2022 21:51
Categoric, este un film recomandat parintilor, cam lent si in care nu se intampla aproape nimic demn de retinut.
mihaelatb
pe 13 Martie 2022 22:58
Anacronismul relatiei mama copil, o mama coplesita de responsabilitati. Un sot bolnav si un copil alintat, dar neinteles, totul pe fondul unei labilitati emotionale, ereditara si incercarea de apropiere intre fratele ei (si el cu multiple probleme emotionale) si copil.
Si atunci apare intrebarea : Oare in America mai sunt copii normali? Dar parintii?
Cred ca aceasta tendinta, in educarea copiilor, de a-i trata ca pe niste persoane mature este daunatoare. Le fura copilaria.
Lipsa de rabdare a parintilor in relatiile lor cu cei mici se reflecta in comportamentul lor. Se simt singuri. De aici si „jocul” lui de-a orfanul sau replicile- din acest joc „ce rau imi pare ca ti-au murit copii”
Daca un copil, de pana in 10 ani, te intreaba de avortul facut de mama lui, atunci este clar ca parintii lui trebuie sa mearga la un psihiatru. Nu am pretentia, in secolul XXI, sa vad un Nică al lui Ștefan a Petrei, dar as vrea un copil care sa mai fie pasionat de Peter Pan, de Hansel şi Gretel (versiunea normala, nu cea horror), de Alice in Tara minunilor.
De altfel si raspunsurile pe care le dau copii releva incarcatura prea mare care li se pune in spate.
Copii sunt preocupati de poluare, de extinctia speciilor, sunt certati daca sunt sensibili (mama care-l cearta daca plange), au permanent teama de singuratate. Intr-un oras cum este New york-ul sa-ti fie frica de singuratate.
Cati din copii de 9 ani, pe la jumatatea secolului XX, nu mai departe, aveau aceste probleme? Copiii erau copii si nu trebuiau sa fie impovarati cu grijile cleor mari. Copii isi traiau copilaria, cu lipsuri sau fara, dar aveau o copilarie.
Modul de a se „juca” al tatalui insotit de coloana sonora atat de nepotrivita cu un copil de 9 ani sau mama vazuta prin ochii aceluias copil, o mama care vobeste cu el de fantasme si reincarnare, arata cat de disfunctionale sunt relatiile tata- copil si mama-copil.
Imaginea- ca si muzica- ne arata anacronismul vietii celor doi.
Interviurile pe care le face personajul jucat de Joaquin Phoenix le da senzatia de importanta copiilor, se simt bagati in seama, se tine cont si de parerea lor.
Imaginea este relevanta. Tensiunile existente sunt transpuse in imagini. Central Park, pare desprins din decorul filmului Wuthering Heights.
Nu este un film comun si nici calatoria celor doi nu seamana a calatorie initiatica, cel mult este o calatorie care a reparat o ruptura si a aratat cat de importanta este familia, pentru a nu te simti izolat si neinteles.
Nota 7
elianna
pe 27 Februarie 2022 13:01
Film in alb negru, atmosfera gri, subiectul foarte lent. Pentru ca trebuie sa mearga in alt oras si sa aiba grija de sotul sau cu probleme de sanatate, Viv isi lasa fiul de 9 ani in grija fratelui ei Johnny. Johnny este reporter la radio si calatoreste prin tara luind interviuri unor copii, asa ca nepotul il insoteste. Relatia dintre ei creste treptat, amandoi se simt singuri si se sustin reciproc.
Andrey703
pe 17 Ianuarie 2022 00:45
c'mon c'mon e real, e intim, te îndeamnă să iei parte la interacțiunile celor doi într-un mod bizar, te vei simți transpus acolo in lumea aceea și îi vei asculta, vei străbate orizonturile ideilor propuse, vei zâmbi la momente de tandrețe și vei fi privilegiat cu observarea acestui crescendo al relației unchi-nepot.
Si atunci apare intrebarea : Oare in America mai sunt copii normali? Dar parintii?
Cred ca aceasta tendinta, in educarea copiilor, de a-i trata ca pe niste persoane mature este daunatoare. Le fura copilaria.
Lipsa de rabdare a parintilor in relatiile lor cu cei mici se reflecta in comportamentul lor. Se simt singuri. De aici si „jocul” lui de-a orfanul sau replicile- din acest joc „ce rau imi pare ca ti-au murit copii”
Daca un copil, de pana in 10 ani, te intreaba de avortul facut de mama lui, atunci este clar ca parintii lui trebuie sa mearga la un psihiatru. Nu am pretentia, in secolul XXI, sa vad un Nică al lui Ștefan a Petrei, dar as vrea un copil care sa mai fie pasionat de Peter Pan, de Hansel şi Gretel (versiunea normala, nu cea horror), de Alice in Tara minunilor.
De altfel si raspunsurile pe care le dau copii releva incarcatura prea mare care li se pune in spate.
Copii sunt preocupati de poluare, de extinctia speciilor, sunt certati daca sunt sensibili (mama care-l cearta daca plange), au permanent teama de singuratate. Intr-un oras cum este New york-ul sa-ti fie frica de singuratate.
Cati din copii de 9 ani, pe la jumatatea secolului XX, nu mai departe, aveau aceste probleme? Copiii erau copii si nu trebuiau sa fie impovarati cu grijile cleor mari. Copii isi traiau copilaria, cu lipsuri sau fara, dar aveau o copilarie.
Modul de a se „juca” al tatalui insotit de coloana sonora atat de nepotrivita cu un copil de 9 ani sau mama vazuta prin ochii aceluias copil, o mama care vobeste cu el de fantasme si reincarnare, arata cat de disfunctionale sunt relatiile tata- copil si mama-copil.
Imaginea- ca si muzica- ne arata anacronismul vietii celor doi.
Interviurile pe care le face personajul jucat de Joaquin Phoenix le da senzatia de importanta copiilor, se simt bagati in seama, se tine cont si de parerea lor.
Imaginea este relevanta. Tensiunile existente sunt transpuse in imagini. Central Park, pare desprins din decorul filmului Wuthering Heights.
Nu este un film comun si nici calatoria celor doi nu seamana a calatorie initiatica, cel mult este o calatorie care a reparat o ruptura si a aratat cat de importanta este familia, pentru a nu te simti izolat si neinteles.
Nota 7