Părerea criticului
Colorată ca o pălărie mexicană şi vibrantă ca o chitară în mâini de maestru, Coco este una dintre acele animaţii pe care nu o poţi uita curând. Şi nu doar pentru calităţii imaginii – spectacolul lumii de dincolo, personajele expresive, creativitatea animatorilor – cât, mai ales, pentru emoţiile puternice pe care le stârneşte povestea.
Filmul începe cu o prezentare originală a istoriei familiei lui Miguel, un băiat îndrăgostit de muzică, deşi toate rudele îi sunt împotrivă. Dia de los Muertos (Ziua Morţilor) este o sărbătoare foarte preţuită de rudele băiatului şi în jurul acestei tradiţii mexicane se învârte întreaga poveste. Felul în care au reuşit scenariştii să îmbine pasiunea lui Miguel cu o aventură supranaturală, cultura mexicană, valorile familiei şi fermecătoarele acorduri spaniole merită toată atenţia. Iată de ce.
Scenele de început ne fac să ne atașăm rapid de protagonistul Miguel, un băiat vesel, apropiat de familie - cu o afecţiune specială pentru cea mai bătrână dintre rudele sale, străbunica Coco. Momente ca cel în care băiatul îşi imită adorabil idolul, pe marele cântăreț Ernesto de la Cruz, sunt decisive pentru construcţia personajului şi ne fac să îl îndrăgim şi mai mult şi să ne conectăm la călătoria sa iniţiatică.
Drama familiei ridică şi ea nivelul de ataşament pentru poveste. Tatăl care îşi abandonează familia în căutarea gloriei şi o mamă puternică, hotărâtă să nu mai lase nimic să îi afecteze pe cei dragi sunt puncte de pornire solide, iar personajele adăugate apoi sunt pitoreşti – bunica aprigă, pribeagul Hector sau amuzantul şi devotatul patruped Dante.
Trecerea în tărâmul „de dincolo” este o adevărată explozie de culoare şi un prilej pentru scenarişti de a se juca cu scheletele decedaţilor, dar şi cu gama activităţilor în care aceştia sunt implicaţi. Lumea imaginată este una spectaculoasă şi deloc mai simplă decât cea reală – cu reguli, poliţişti, ghişee de informaţii, transport în comun, mahalale şi palate, spectacole artistice, dar şi animale fantastice cu rol de gardian, reprezentări multicolore ale caracterelor celor decedaţi.
Prins în lumea morţilor şi forţat să apeleze la cel pe care îl crede tatăl său, Miguel află adevărata poveste a familiei, una la fel de plină de încercări şi de pasiune, pe cât este aventura sa. Prin Oscar de la Cruz este redată tema artistului avid de glorie, care ar face orice pentru a-şi împlini visul şi care pune pe primul loc faima, nu familia (o aluzie la valorile răsturnate ale Hollywood-ului).
Mesajul transmis de film este acela că există o legătură nevăzută între cei vii şi cei morţi, iar la confluenţa celor două lumi stau tradiţia, ritualul. Cei care ne-au părăsit au parte de o prelungire a existenţei atâta vreme cât ne aducem aminte de ei, îi păstrăm în casa noastră (prin fotografii) şi le cinstim memoria (prin ofrande). Este o metaforă despre importanţa legăturilor de familie, iertare şi iubire – despre ciclul vieţii şi al morţii ce nu poate fi oprit, dar poate fi făcut mai puţin înfricoşător, mai uşor de acceptat.
Muzica este liantul dintre personaje şi cea care reuşeşte cel mai bine să transporte spre inimile publicului emoţia. Iar faptul că aceasta are ca sursă ritmata şi pasionala muzică latino accentuează efectul. Când Miguel cântă prima dată în faţa publicului "Poco Loco" eşti cuprins de bucurie, când mama Imelda cântă "La Llorona" ti se face pielea de găină, iar când se aude, pe final, melodia lui Hector – "Remember Me"/"Recuerdame" – te podidesc lacrimile.
Filmul este şi un tribut adus culturii mexicane (o ironie artistică îndreptată către discursul xenofob al lui Trump), cu tradiţiile sale şi cuceritoarea limbă spaniolă (dacă vedeţi varianta subtitrată, vă vor răsuna în minte cuvine ca „abuelita”, „chorizo” sau „chamaco”). În plus, vocile sunt în mare parte ale unor actori de origine latină.
Filmul a fost blamat pentru că se inspiră mult prea evident dintr-o altă animaţie reuşită, The Book of the Dead (lansat şi la noi în 2014). Realizatorii au fost însă atenţi la criticile publicului şi au turnat într-o formă nouă mesajul, l-au îmbrăcat în haine noi, iar ceea ce a rezultat se înscrie cu succes pe linia unor hit-uri Pixar ca Inside Out, Toy Story sau Wall-E.
Filmul începe cu o prezentare originală a istoriei familiei lui Miguel, un băiat îndrăgostit de muzică, deşi toate rudele îi sunt împotrivă. Dia de los Muertos (Ziua Morţilor) este o sărbătoare foarte preţuită de rudele băiatului şi în jurul acestei tradiţii mexicane se învârte întreaga poveste. Felul în care au reuşit scenariştii să îmbine pasiunea lui Miguel cu o aventură supranaturală, cultura mexicană, valorile familiei şi fermecătoarele acorduri spaniole merită toată atenţia. Iată de ce.
Scenele de început ne fac să ne atașăm rapid de protagonistul Miguel, un băiat vesel, apropiat de familie - cu o afecţiune specială pentru cea mai bătrână dintre rudele sale, străbunica Coco. Momente ca cel în care băiatul îşi imită adorabil idolul, pe marele cântăreț Ernesto de la Cruz, sunt decisive pentru construcţia personajului şi ne fac să îl îndrăgim şi mai mult şi să ne conectăm la călătoria sa iniţiatică.
Drama familiei ridică şi ea nivelul de ataşament pentru poveste. Tatăl care îşi abandonează familia în căutarea gloriei şi o mamă puternică, hotărâtă să nu mai lase nimic să îi afecteze pe cei dragi sunt puncte de pornire solide, iar personajele adăugate apoi sunt pitoreşti – bunica aprigă, pribeagul Hector sau amuzantul şi devotatul patruped Dante.
Trecerea în tărâmul „de dincolo” este o adevărată explozie de culoare şi un prilej pentru scenarişti de a se juca cu scheletele decedaţilor, dar şi cu gama activităţilor în care aceştia sunt implicaţi. Lumea imaginată este una spectaculoasă şi deloc mai simplă decât cea reală – cu reguli, poliţişti, ghişee de informaţii, transport în comun, mahalale şi palate, spectacole artistice, dar şi animale fantastice cu rol de gardian, reprezentări multicolore ale caracterelor celor decedaţi.
Prins în lumea morţilor şi forţat să apeleze la cel pe care îl crede tatăl său, Miguel află adevărata poveste a familiei, una la fel de plină de încercări şi de pasiune, pe cât este aventura sa. Prin Oscar de la Cruz este redată tema artistului avid de glorie, care ar face orice pentru a-şi împlini visul şi care pune pe primul loc faima, nu familia (o aluzie la valorile răsturnate ale Hollywood-ului).
Mesajul transmis de film este acela că există o legătură nevăzută între cei vii şi cei morţi, iar la confluenţa celor două lumi stau tradiţia, ritualul. Cei care ne-au părăsit au parte de o prelungire a existenţei atâta vreme cât ne aducem aminte de ei, îi păstrăm în casa noastră (prin fotografii) şi le cinstim memoria (prin ofrande). Este o metaforă despre importanţa legăturilor de familie, iertare şi iubire – despre ciclul vieţii şi al morţii ce nu poate fi oprit, dar poate fi făcut mai puţin înfricoşător, mai uşor de acceptat.
Muzica este liantul dintre personaje şi cea care reuşeşte cel mai bine să transporte spre inimile publicului emoţia. Iar faptul că aceasta are ca sursă ritmata şi pasionala muzică latino accentuează efectul. Când Miguel cântă prima dată în faţa publicului "Poco Loco" eşti cuprins de bucurie, când mama Imelda cântă "La Llorona" ti se face pielea de găină, iar când se aude, pe final, melodia lui Hector – "Remember Me"/"Recuerdame" – te podidesc lacrimile.
Filmul este şi un tribut adus culturii mexicane (o ironie artistică îndreptată către discursul xenofob al lui Trump), cu tradiţiile sale şi cuceritoarea limbă spaniolă (dacă vedeţi varianta subtitrată, vă vor răsuna în minte cuvine ca „abuelita”, „chorizo” sau „chamaco”). În plus, vocile sunt în mare parte ale unor actori de origine latină.
Filmul a fost blamat pentru că se inspiră mult prea evident dintr-o altă animaţie reuşită, The Book of the Dead (lansat şi la noi în 2014). Realizatorii au fost însă atenţi la criticile publicului şi au turnat într-o formă nouă mesajul, l-au îmbrăcat în haine noi, iar ceea ce a rezultat se înscrie cu succes pe linia unor hit-uri Pixar ca Inside Out, Toy Story sau Wall-E.
