Părerea criticului
Unul dintre cei mai cunoscuţi scenarişti de la Hollywood, David Koepp, care a scris printre multe altele Jurassic Park, Spider-Man (2002) şi primul film Mission: Impossible, porneşte de la propriul roman omonim publicat în 2019 pentru a oferi o combinaţie neaşteptată de umor şi teroare în Cold Storage. Regizor este Jonny Campbell, care se poate lăuda şi cu Am I Being Unreasonable?, o comedie britanică de-a dreptul inconfortabilă, iar în rolul principal îi vedem pe omniprezentul Liam Neeson, dar şi pe Joe Keery, cel mai bine cunoscut pentru rolul principal din fenomenul Stranger Things.
Subiectul împarte câteva fire de ADN cu celebrul serial The Last of Us şi imaginează ce se întâmplă când o ciupercă letală "evadează" dintr-un laborator subteran şi obligă oameni şi animale să facă tot ce le stă în putinţă să o ajute să se răspândească. Doar că în scenă intră Liam Neeson şi ştim foarte bine că nimeni nu face chiar ce vrea când trece Liam Neeson prin cadru, chiar dacă personajul său îşi petrece jumate din film la pământ, doborât de o criză lombară...
Dar Liam Neeson nici măcar nu e personajul principal, ci Travis (Keery), angajatul din tura de noapte al unui centru de spaţii de depozitare. Omul nu prea are chef de treabă şi categoric nu are chef să salveze lumea, dar scenariul găseşte câteva metode inventive de a-l transforma dintr-un tip cu gura mare într-un "action man" cu inimă mare, gata să pună binele comun mai presus de propria supravieţuire.
Deşi ai de mai multe ori impresia că vezi două filme forţate să fie unul singur, iar latura comică pare că o sabotează parţial pe cea horror şi invers, Cold Storage este categoric o experienţă agreabilă, deşi nu-l crezi nicio secundă. Cine ar fi crezut că dezinvoltura scenaristică şi aplombul lui Keery şi al actriţei Georgina Campbell, care o interpretează pe colega de tură a protagonistului, pot distrage atenţia de la secvenţe demente în care ecranul se umple de "vomă" verde, de şobolani gata să se devoreze reciproc sau oameni şi animale care explodează umed? Şi totuşi, această combinaţie neaşteptată funcţionează, iar spectatorul îşi dă seama că poată să râdă şi când sfârşitul lumii bate la uşă.
Probabil că secretul acestei reţete este faptul că filmul este o producţie eminamente europeană, principala ţară de producţie fiind Franţa şi nu Statele Unite. Subiectul este atât de trăsnit, încât te şi întrebi dacă filmul ar fi fost vreodată realizat în Statele Unite, unde producţia de studio preferă genul proxim (adică ce anume face un film recognoscibil pentru public) şi nu diferenţa specifică, preferinţă ce ne invadează cinematografele cu poveşti trase la indigo. Deşi mai totul se petrece într-un orăşel american (cu fugitive incursiuni în Australia), Cold Storage aduce mai degrabă cu cinema-ul lui Luc Besson, cel mai vandabil cineast francez al momentului, decât cu filmele pe care Hollywood-ul le scoate pe bandă rulantă.
Un plus al premierei de vineri? Prezenţa legendarei Vanessa Redgrave, care la cei 89 de ani ai ei este poate cea mai surprinzătoare apariţie de pe afiş, în rolul unei senioare căreia sfârşitul lumii îi sabotează planurile sfârşitului personal.
Subiectul împarte câteva fire de ADN cu celebrul serial The Last of Us şi imaginează ce se întâmplă când o ciupercă letală "evadează" dintr-un laborator subteran şi obligă oameni şi animale să facă tot ce le stă în putinţă să o ajute să se răspândească. Doar că în scenă intră Liam Neeson şi ştim foarte bine că nimeni nu face chiar ce vrea când trece Liam Neeson prin cadru, chiar dacă personajul său îşi petrece jumate din film la pământ, doborât de o criză lombară...
Dar Liam Neeson nici măcar nu e personajul principal, ci Travis (Keery), angajatul din tura de noapte al unui centru de spaţii de depozitare. Omul nu prea are chef de treabă şi categoric nu are chef să salveze lumea, dar scenariul găseşte câteva metode inventive de a-l transforma dintr-un tip cu gura mare într-un "action man" cu inimă mare, gata să pună binele comun mai presus de propria supravieţuire.
Deşi ai de mai multe ori impresia că vezi două filme forţate să fie unul singur, iar latura comică pare că o sabotează parţial pe cea horror şi invers, Cold Storage este categoric o experienţă agreabilă, deşi nu-l crezi nicio secundă. Cine ar fi crezut că dezinvoltura scenaristică şi aplombul lui Keery şi al actriţei Georgina Campbell, care o interpretează pe colega de tură a protagonistului, pot distrage atenţia de la secvenţe demente în care ecranul se umple de "vomă" verde, de şobolani gata să se devoreze reciproc sau oameni şi animale care explodează umed? Şi totuşi, această combinaţie neaşteptată funcţionează, iar spectatorul îşi dă seama că poată să râdă şi când sfârşitul lumii bate la uşă.
Probabil că secretul acestei reţete este faptul că filmul este o producţie eminamente europeană, principala ţară de producţie fiind Franţa şi nu Statele Unite. Subiectul este atât de trăsnit, încât te şi întrebi dacă filmul ar fi fost vreodată realizat în Statele Unite, unde producţia de studio preferă genul proxim (adică ce anume face un film recognoscibil pentru public) şi nu diferenţa specifică, preferinţă ce ne invadează cinematografele cu poveşti trase la indigo. Deşi mai totul se petrece într-un orăşel american (cu fugitive incursiuni în Australia), Cold Storage aduce mai degrabă cu cinema-ul lui Luc Besson, cel mai vandabil cineast francez al momentului, decât cu filmele pe care Hollywood-ul le scoate pe bandă rulantă.
Un plus al premierei de vineri? Prezenţa legendarei Vanessa Redgrave, care la cei 89 de ani ai ei este poate cea mai surprinzătoare apariţie de pe afiş, în rolul unei senioare căreia sfârşitul lumii îi sabotează planurile sfârşitului personal.
