Părerea criticului
"Colombiana" - A ţâşpea Nikita
Tras de păr, da' se iartă
Peisaj idilic cu "Ave Maria" în background, şi camera coboară pe o incintă de viloi în care câţiva băieţi răi ai dracu' se plimbă cu puşcoacele. Clar com bonjur: reşedinţă de naş mafiot. Spontan, ca tot omu', reflectez la contrastul dintre ambianţă şi cei care-o populează, ceea ce mă duce cu gândul la doza lor de umanitate; în virtutea aceluiaşi joc intelectual facil, mă imaginez ca apropiat al lor, vizitator tolerat care ar conversa cu ei despre peisaje şi pisicuţe, şi despre cum funcţionează armele alea de asalt - evident, ar trebui ca personajul meu să fie unul dintre puţinii privilegiaţi care au câştigat încrederea deplină a bossului.
Nu-mi închei bine gândul, şi începe (adică, se continuă) un dialog între însuşi marele baştan şi un oaspete; cei doi se gratulează reciproc cu declaraţii de amor nemuritor: "Mi-eşti ca un tată"... "Te iubesc ca pe fiul meu...", bâra-bâra - printre care, pun punct unei tranzacţii cu nişte floppy-uri (că-i hăt pe vremuri, în 1992, când computerele încă lucrau sub DOS). Se mai gratulează puţin, se ţucă şi se despart - după care, fiecare de faţă doar cu ai lui, jură moartea rapidă şi dureroasă a celuilalt. Zbang - a-nceput filmu'!
Asta, fraţilor-cumnaţilor, se numeşte talent - capacitatea de a comunica prin imagini: într-o secundă, cadrul iniţial ne-a şi strecurat în minte (pe-o cale deloc facilă sau explicită) tot setupul poveştii. Meritul îi revine lui Olivier Megaton ("Transporter 3", 2008), un meseriaş iscusit al filmului de consum, dar şi lui Luc Besson, care împreună cu Robert Mark Kamen a mai scris încă un scenariu pe sufletul lui, cum tot face cu regularitate - cu o regularitate prea mare, din păcate, fiindcă oricât e el de bun ca profesionist, se grăbeşte şi lasă să-i scape sumedenie de rasoluri, sau chiar prostii.
Bunăoară, povestea acestei Cataleya aka Jennifer e construită impecabil la nivel structural, şi conţine o serie de secvenţe excelente - începând cu o bună parte din actul întâi (ce-am descris mai sus a fost kickstart-ul); urmează un inciting event la fel de dibaci, după care... se pornesc gugumăniile: fuga fetei de la Miami la Chicago, expediată şi necredibilă, şi mai ales plot point one-ul, pe cât de corect conceput, pe atât de mizerabil finalizat: secvenţa cu focurile trase în maşina care trece pe stradă - începe prin a fi şocantă şi surprinzătoare, pentru a degenera imediat în penibil. Nu numai că unchiul rămâne liniştit şi pleacă netulburat (de nimeni, deşi maşinile poliţiei tocmai dăduseră iama - deci, inadvertenţă), dar mai şi ratează şansa unei rezolvări de efect în plan dramaturgic (eram convins că va găsi o soluţie ingeniosă, şi-n plus, ar fi exemplificat tocmai lecţia pe care i-o dădea nepoatei: cum să te descurci nu numai cu piştoala, ci şi cu şcoala - aia propriu-zisă, precum şi a vieţii). Ca să le pună capac la toate, momentul (de o importanţă capitală în dinamica oricărui film) se fâsâie în final, când Cataleya are de ales între ghiozdan şi pistol. Motivul alegerii constituie o articulaţie scenaristică importantă, într-adevăr - dar aici e aplicat mecanic şi convenţional: fata alege, previzibil, învăţătura; dacă le alegea pe amândouă, ar fi fost aproape la fel de previzibil, dar mult mai abil şi adecvat.
...Şi tot aşa: una caldă, alta rece - ba, pe alocuri, una-caldă-dar-şi-rece; de pildă secvenţa-cheie când F.B.I.-ul îi ia urma: o convergenţă de potriveli interesantă în sine, dar atât de trasă de păr (mai ales că toate se pupă-n interval de... câteva zeci de secunde - nici să fi vrut, nu se-nciocălau aşa!), încât strică tot ce-ncepuse... Sau, faptul că eroina e atotputernică, atotbogată, atotdotată, atotresourceful la munte şi la mare şi-n orice împrejurare, ca şi cum asta ar fi fost starea ei naturelă - nici măcar o aluzie de formă, acolo, a moştenit ceva, şi-a transferat narcodolarii răposatului tătâne, a câştigat la 6/49... Sau repeziciunea cu care ajunge ca prin brânză la confesiuni şi la obiect cu semi-antagonistul care-o urmărea... Sau, mai pe urmă, al doilea (ca ordine şi ca importanţă) şi ultimul mare punct al intrigii, când smulge de la licheluţa din C.I.A. adresa lui Big Bad Wolf uite-aşa, cât ai pocni din degete (mă rog, ea pocneşte dintr-o puşcă de-aia cu lunetă - da' aţi prins ideea)...
De obicei, fisurile (cu i, da' la fel de bine mergea şi cu â din "a") de tipul ăsta sunt acceptabile ca fiind convenţii ale genului - cu condiţia să fie una, două, acolo, nu d'a capo al fine... Şi e păcat, fiindcă sfârşesc prin a anihila acceptabilitatea unui divertisment altminteri meseriaş lucrat. Cum spuneam, Olivier Megaton (nu "Megatron", că ăla-i al lui Marian Crişan) le are pe-astea cu regia, povesteşte cu nerv şi pare să dezvolte chiar şi rudimente de stil - nu m-ar mira ca peste ani să-l vedem ilustrându-se pe tărâmul filmului de conţinut (în fond, şi Fincher a-nceput cu "Alien 3"). Zoe Saldana, în rolul titular, arată bine şi se bate meserie - cu actoria nu prea are probleme, că nici rolul nu-i oferă cine ştie ce, mulţumindu-se să schematizeze drama personală a eroinei cam la limita minimei rezistenţe (nu că-n anterioarele "Star Trek", "Avatar", The Losers" sau "Takers" ar fi avut de-a face cu oarece provocări mai mari). Negativul principal e nepermis de pierdut în peisaj - un oarecare Beto Benites, necunoscut până acum (şi de-acum încolo) - în schimb, iese în evidenţă Lennie James, capabil să stoarcă mai mult decât s-ar fi aşteptat oricine din rolul agentului Ross. În rest, mai nimic pe partea dinspre actorie - şi nici prin celelalte compartimente, în genere onorate corect. Destul de corect pentru a justifica o oareşicare îngăduinţă clementă pentru această a ţâşpea Nikită a lui Besson (şi nu numai a lui). ...Totuşi, recenta "Hanna" a lui Joe Wright făcuse o treabă mult mai bună.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
7 septembrie, 2011, h. 19:00-20:11
Bucureşti, România
Tras de păr, da' se iartă
Peisaj idilic cu "Ave Maria" în background, şi camera coboară pe o incintă de viloi în care câţiva băieţi răi ai dracu' se plimbă cu puşcoacele. Clar com bonjur: reşedinţă de naş mafiot. Spontan, ca tot omu', reflectez la contrastul dintre ambianţă şi cei care-o populează, ceea ce mă duce cu gândul la doza lor de umanitate; în virtutea aceluiaşi joc intelectual facil, mă imaginez ca apropiat al lor, vizitator tolerat care ar conversa cu ei despre peisaje şi pisicuţe, şi despre cum funcţionează armele alea de asalt - evident, ar trebui ca personajul meu să fie unul dintre puţinii privilegiaţi care au câştigat încrederea deplină a bossului.
Nu-mi închei bine gândul, şi începe (adică, se continuă) un dialog între însuşi marele baştan şi un oaspete; cei doi se gratulează reciproc cu declaraţii de amor nemuritor: "Mi-eşti ca un tată"... "Te iubesc ca pe fiul meu...", bâra-bâra - printre care, pun punct unei tranzacţii cu nişte floppy-uri (că-i hăt pe vremuri, în 1992, când computerele încă lucrau sub DOS). Se mai gratulează puţin, se ţucă şi se despart - după care, fiecare de faţă doar cu ai lui, jură moartea rapidă şi dureroasă a celuilalt. Zbang - a-nceput filmu'!
Asta, fraţilor-cumnaţilor, se numeşte talent - capacitatea de a comunica prin imagini: într-o secundă, cadrul iniţial ne-a şi strecurat în minte (pe-o cale deloc facilă sau explicită) tot setupul poveştii. Meritul îi revine lui Olivier Megaton ("Transporter 3", 2008), un meseriaş iscusit al filmului de consum, dar şi lui Luc Besson, care împreună cu Robert Mark Kamen a mai scris încă un scenariu pe sufletul lui, cum tot face cu regularitate - cu o regularitate prea mare, din păcate, fiindcă oricât e el de bun ca profesionist, se grăbeşte şi lasă să-i scape sumedenie de rasoluri, sau chiar prostii.
Bunăoară, povestea acestei Cataleya aka Jennifer e construită impecabil la nivel structural, şi conţine o serie de secvenţe excelente - începând cu o bună parte din actul întâi (ce-am descris mai sus a fost kickstart-ul); urmează un inciting event la fel de dibaci, după care... se pornesc gugumăniile: fuga fetei de la Miami la Chicago, expediată şi necredibilă, şi mai ales plot point one-ul, pe cât de corect conceput, pe atât de mizerabil finalizat: secvenţa cu focurile trase în maşina care trece pe stradă - începe prin a fi şocantă şi surprinzătoare, pentru a degenera imediat în penibil. Nu numai că unchiul rămâne liniştit şi pleacă netulburat (de nimeni, deşi maşinile poliţiei tocmai dăduseră iama - deci, inadvertenţă), dar mai şi ratează şansa unei rezolvări de efect în plan dramaturgic (eram convins că va găsi o soluţie ingeniosă, şi-n plus, ar fi exemplificat tocmai lecţia pe care i-o dădea nepoatei: cum să te descurci nu numai cu piştoala, ci şi cu şcoala - aia propriu-zisă, precum şi a vieţii). Ca să le pună capac la toate, momentul (de o importanţă capitală în dinamica oricărui film) se fâsâie în final, când Cataleya are de ales între ghiozdan şi pistol. Motivul alegerii constituie o articulaţie scenaristică importantă, într-adevăr - dar aici e aplicat mecanic şi convenţional: fata alege, previzibil, învăţătura; dacă le alegea pe amândouă, ar fi fost aproape la fel de previzibil, dar mult mai abil şi adecvat.
...Şi tot aşa: una caldă, alta rece - ba, pe alocuri, una-caldă-dar-şi-rece; de pildă secvenţa-cheie când F.B.I.-ul îi ia urma: o convergenţă de potriveli interesantă în sine, dar atât de trasă de păr (mai ales că toate se pupă-n interval de... câteva zeci de secunde - nici să fi vrut, nu se-nciocălau aşa!), încât strică tot ce-ncepuse... Sau, faptul că eroina e atotputernică, atotbogată, atotdotată, atotresourceful la munte şi la mare şi-n orice împrejurare, ca şi cum asta ar fi fost starea ei naturelă - nici măcar o aluzie de formă, acolo, a moştenit ceva, şi-a transferat narcodolarii răposatului tătâne, a câştigat la 6/49... Sau repeziciunea cu care ajunge ca prin brânză la confesiuni şi la obiect cu semi-antagonistul care-o urmărea... Sau, mai pe urmă, al doilea (ca ordine şi ca importanţă) şi ultimul mare punct al intrigii, când smulge de la licheluţa din C.I.A. adresa lui Big Bad Wolf uite-aşa, cât ai pocni din degete (mă rog, ea pocneşte dintr-o puşcă de-aia cu lunetă - da' aţi prins ideea)...
De obicei, fisurile (cu i, da' la fel de bine mergea şi cu â din "a") de tipul ăsta sunt acceptabile ca fiind convenţii ale genului - cu condiţia să fie una, două, acolo, nu d'a capo al fine... Şi e păcat, fiindcă sfârşesc prin a anihila acceptabilitatea unui divertisment altminteri meseriaş lucrat. Cum spuneam, Olivier Megaton (nu "Megatron", că ăla-i al lui Marian Crişan) le are pe-astea cu regia, povesteşte cu nerv şi pare să dezvolte chiar şi rudimente de stil - nu m-ar mira ca peste ani să-l vedem ilustrându-se pe tărâmul filmului de conţinut (în fond, şi Fincher a-nceput cu "Alien 3"). Zoe Saldana, în rolul titular, arată bine şi se bate meserie - cu actoria nu prea are probleme, că nici rolul nu-i oferă cine ştie ce, mulţumindu-se să schematizeze drama personală a eroinei cam la limita minimei rezistenţe (nu că-n anterioarele "Star Trek", "Avatar", The Losers" sau "Takers" ar fi avut de-a face cu oarece provocări mai mari). Negativul principal e nepermis de pierdut în peisaj - un oarecare Beto Benites, necunoscut până acum (şi de-acum încolo) - în schimb, iese în evidenţă Lennie James, capabil să stoarcă mai mult decât s-ar fi aşteptat oricine din rolul agentului Ross. În rest, mai nimic pe partea dinspre actorie - şi nici prin celelalte compartimente, în genere onorate corect. Destul de corect pentru a justifica o oareşicare îngăduinţă clementă pentru această a ţâşpea Nikită a lui Besson (şi nu numai a lui). ...Totuşi, recenta "Hanna" a lui Joe Wright făcuse o treabă mult mai bună.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
7 septembrie, 2011, h. 19:00-20:11
Bucureşti, România
