Părerea criticului
Într-o perioadă în care riști să-ți pierzi casa din cauza ratelor neplătite la bancă, mai ai puterea să crezi în comori. Sau poate tocmai disperarea traiului în perioada imediat următoare recentei crizei economice din România te face să pornești în căutarea unei comori, ca ultimă speranță de care te mai poți agăța...
Așa se poate explica decizia relativ bruscă a personajului jucat de Toma Cuzin, Costi, de a-și însoți vecinul - Adrian (actorul Adrian Purcărescu) în căutarea unei comori. Costi vrea să schimbe sorții unui echilibrul fragil din viața lui, pe când Adrian caută să restabilească echilibrul. Cheia „citirii” filmului ar putea fi chiar în secvența de început - Costi îi citește fiului legenda lui Robin Hood. După care Costi își pleacă urechea la legenda existenței unei comori în satul Islaz. Rămânem în cadrul acesta al povestirii fantastice cu finalul - luminos și fericit, ce restabilește echilibrul după care tânjeau inițial personajele. Mai mult, Costi devine el însuși un Robin Hood, eroul despre care îi citea - în urmă cu puțin timp - fiului său.
Deși e vorba de o comoară și chiar dacă cheia citirii filmului ar putea fi povestea lui Robin Hood, finalul are atâta magie în el încât transcende toate finalurile fericite din basme. Fie și numai pentru final și merită să vezi filmul. Mai mult, stropul de magie de la sfârșit te face să te apropii cu sufletul de film, dincolo de încercarea radiografierii lui raționale.
Costi și Adrian pleacă în căutarea comorii, însoțiți de Cornel (Corneliu Cozmei) și al său detector de metale cu care formează un trup, poate asemenea regizorului cu camera de filmat în mână. Spectatorii îi însoțesc pe cei trei în aventura lor, cu dorința să fie mai multă magie decât realitate în această călătorie. Călătorim, așadar, în satul bunicilor lui Adrian, Islaz, unde se spune că străbunicul său și-ar fi îngropat averea înainte de naționalizare.
Odată ajunși în grădina unde se presupune că a fost ascunsă comoara, suntem pierduți, debusolați asemenea personajelor. Ca în orice legendă pe urmele căreia pornești, călătoria e tapetată cu informări asupra momentelor istorice ce au marcat locul. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, casa aceea a găzduit doi ofițeri ai armatei germane. Apoi, în 1947, comuniștii au naționalizat-o. Străbunicul, bunicul, bunica și mama lui Adrian au fost apoi deportați în Caracal. Patru ani mai târziu, s-au întors în sat, dar nu au mai locuit niciodată în acea casă. Au construit altă locuinţă. Prima casă a fost folosită apoi ca farmacie, și grădiniță până la revoluție. După 1989, a fost transformată în club de striptease și bar cu jocuri de noroc. În 1997, după ani întregi de procese, proprietatea a revenit în cele din urmă familiei lui Adrian, dar ultimii chiriași au lăsat-o în ruină.
Dinamica dintre personaje se schimbă pe parcursul căutării comorii. Se ajunge la violență, ca într-un western în care miza sunt galbenii. Umorul e strecurat în porții mici, nu mai e debordant ca în A fost sau n-a fost. Legat de interpretarea actorilor, linia e minimalistă: actorii sunt reținuți în gesturi, mimica este egală. Apoi, ca tehnică de filmare, dacă inițial se merge pe plan-contraplan, odată ajunși în grădină, cadrele sunt largi, cu un montaj ce taie cursivitatea „căutării” comorii, astfel încât suntem debusolați, pierduți.
Așa se poate explica decizia relativ bruscă a personajului jucat de Toma Cuzin, Costi, de a-și însoți vecinul - Adrian (actorul Adrian Purcărescu) în căutarea unei comori. Costi vrea să schimbe sorții unui echilibrul fragil din viața lui, pe când Adrian caută să restabilească echilibrul. Cheia „citirii” filmului ar putea fi chiar în secvența de început - Costi îi citește fiului legenda lui Robin Hood. După care Costi își pleacă urechea la legenda existenței unei comori în satul Islaz. Rămânem în cadrul acesta al povestirii fantastice cu finalul - luminos și fericit, ce restabilește echilibrul după care tânjeau inițial personajele. Mai mult, Costi devine el însuși un Robin Hood, eroul despre care îi citea - în urmă cu puțin timp - fiului său.
Deși e vorba de o comoară și chiar dacă cheia citirii filmului ar putea fi povestea lui Robin Hood, finalul are atâta magie în el încât transcende toate finalurile fericite din basme. Fie și numai pentru final și merită să vezi filmul. Mai mult, stropul de magie de la sfârșit te face să te apropii cu sufletul de film, dincolo de încercarea radiografierii lui raționale.
Costi și Adrian pleacă în căutarea comorii, însoțiți de Cornel (Corneliu Cozmei) și al său detector de metale cu care formează un trup, poate asemenea regizorului cu camera de filmat în mână. Spectatorii îi însoțesc pe cei trei în aventura lor, cu dorința să fie mai multă magie decât realitate în această călătorie. Călătorim, așadar, în satul bunicilor lui Adrian, Islaz, unde se spune că străbunicul său și-ar fi îngropat averea înainte de naționalizare.
Odată ajunși în grădina unde se presupune că a fost ascunsă comoara, suntem pierduți, debusolați asemenea personajelor. Ca în orice legendă pe urmele căreia pornești, călătoria e tapetată cu informări asupra momentelor istorice ce au marcat locul. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, casa aceea a găzduit doi ofițeri ai armatei germane. Apoi, în 1947, comuniștii au naționalizat-o. Străbunicul, bunicul, bunica și mama lui Adrian au fost apoi deportați în Caracal. Patru ani mai târziu, s-au întors în sat, dar nu au mai locuit niciodată în acea casă. Au construit altă locuinţă. Prima casă a fost folosită apoi ca farmacie, și grădiniță până la revoluție. După 1989, a fost transformată în club de striptease și bar cu jocuri de noroc. În 1997, după ani întregi de procese, proprietatea a revenit în cele din urmă familiei lui Adrian, dar ultimii chiriași au lăsat-o în ruină.
Dinamica dintre personaje se schimbă pe parcursul căutării comorii. Se ajunge la violență, ca într-un western în care miza sunt galbenii. Umorul e strecurat în porții mici, nu mai e debordant ca în A fost sau n-a fost. Legat de interpretarea actorilor, linia e minimalistă: actorii sunt reținuți în gesturi, mimica este egală. Apoi, ca tehnică de filmare, dacă inițial se merge pe plan-contraplan, odată ajunși în grădină, cadrele sunt largi, cu un montaj ce taie cursivitatea „căutării” comorii, astfel încât suntem debusolați, pierduți.
