"Concerte la biserica neagră" - Muzică şi arhitectură
Dramatic cu eleganţă, captivant cu discreţie
Confluenţa culturală multiplă proprie Braşovului (despre care se spune şi că este oraşul românesc cu cele mai multe nume, în diverse limbi - fără a mai pune la socoteală şi scurta aventură numită "Stalin") se regăseşte în mare parte şi în universul spiritual al comunităţii Honterus, din jurul Bisericii Negre - cel mai reprezentativ monument de arhitectură gotică din România, lăcaş de cult şi spaţiu muzical al compozitorilor locali, proveniţi în mare parte din rândurile saşilor transilvăneni.
Adoptat de societatea şi cultura germană de aproape patruzeci de ani, Radu Gabrea, cu pasiunea sa cunoscută pentru istorie şi, mai ales, interdeterminările culturale şi etnice proprii centrului Europei în general şi Transilvaniei în special, revine încă o dată asupra unuia dintre subiectele sale predilecte, fascinanta şi nedrept de puţin cunoscuta civilizaţie săsească, prin documentarul său "Concerte la Biserica Neagră", evocare istorică şi muzicală realizată pe baza unui scenariu al regretatului Manase Radnev şi, în plan muzical, sub bagheta lui Horia Andreescu - folosind ca principal suport un concert al acestuia susţinut la Biserica Neagră, în care dirijorul prezintă publicului mai multe lucrări ale compozitorilor saşi, în mare parte descoperite de el însuşi.
Dacă vis-a-vis de alte demersuri cinematografice ale lui Radu Gabrea din ultima vreme am fost nevoit să adopt un ton critic sever (inclusiv apropo de "Cocoşul decapitat", cu frumuseţile şi limitele sale - care însă avea oricum meritul de a releva alte aspecte surprinzătoare şi dramatice ale acestei comunităţi, în condiţiile tulburi pe toate planurile ale multiplelor convergenţe şi conflicte de interese ale celui de-Al Doilea Război Mondial), în raport cu "Concerte la Biserica Neagră" am marea bucurie de a mă înclina ca în faţa unui adevărat model de a face film documentar - în formă şi în conţinut. Gabrea a folosit ca suport dramaturgic central linia melodică proprie muzicalităţii săseşti regăsite în concertele lui Horia Andreescu, împletind în jurul ei informaţia istorică şi imageria arhitecturală. Practic, întregul film e fluent, omogen şi vibrant ca o piesă de orgă, un tot unitar de o mare densitate a datelor (povestea oraşului, a edificiului, a oamenilor, cu plenitudinea ei de dezvăluiri, urmărindu-se cu sufletul la gură), peste care se aşterne incredibila orchestraţie a imaginilor. Directorii de fotografie Alexandru Macarie şi Mihai Tănase se dezvăluie ca nişte admirabili artişti ai obiectivului, îmbrăţişând construcţia, asimilând-o, contopindu-se cu ea, făcându-ne părtaşi întregului miracol arhitectural desfăşurat de-a lungul secolelor - inclusiv cu aportul marii maestre a montajului, Melania Oproiu, care le organizează materialele filmate nu numai cursiv, nu numai dramatic cu eleganţă şi captivant cu discreţie, ci realmente artistic (unul dintre acele rare cazuri în care valenţele creative ale editării cinematografic se impun fără drept de apel - cu atât mai binevenit în momentul actual, când acustica virtuală încă mai reverberează de varii contestări inepte privind valorile intrinseci ale montajului, pornind de la documentarul lui Andrei Ujică). Şi, cu toate că e un lucru de la sine înţeles (căci ce-ar fi un film muzical fără un sound designer competent), merită o nominalizare insistentă banda sonoră a lui Florin Tăbăcaru, capabilă să sintetizeze pe cât de organic, pe atât de fidel, sufletul întregului film - acordurile, ecourile, fiorii melodici din acea uluitoare cutie de rezonanţă care este Biserica Neagră.
Pentru cine are ochi să vadă (şi ceva cunoştinţe de specialitate), imaginea macarian-tănăsească, tăieturile melaniene şi acordurile tăbăcăreşti, urmăresc adesea coerenţe arhitecturale subtile, folosind diverse detalii decorative ca racorduri între epoci istorice şi perioade stilistice diferite. Însă şi dincolo de aceste subtilităţi accesibile numai celor avizaţi, edificiul audiovizual al filmului penetrează sufletul spectatorului ca un autentic poem în piatră şi acorduri de orgă (şi nu numai). Pentru spectatorii familiarizaţi cu subiectul, va reprezenta o deplină confirmare - iar pentru neofiţi, o veritabilă iluminare.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
21 ianuarie, 2011, h. 11:00-11:52
Bucureşti, România
Dramatic cu eleganţă, captivant cu discreţie
Confluenţa culturală multiplă proprie Braşovului (despre care se spune şi că este oraşul românesc cu cele mai multe nume, în diverse limbi - fără a mai pune la socoteală şi scurta aventură numită "Stalin") se regăseşte în mare parte şi în universul spiritual al comunităţii Honterus, din jurul Bisericii Negre - cel mai reprezentativ monument de arhitectură gotică din România, lăcaş de cult şi spaţiu muzical al compozitorilor locali, proveniţi în mare parte din rândurile saşilor transilvăneni.
Adoptat de societatea şi cultura germană de aproape patruzeci de ani, Radu Gabrea, cu pasiunea sa cunoscută pentru istorie şi, mai ales, interdeterminările culturale şi etnice proprii centrului Europei în general şi Transilvaniei în special, revine încă o dată asupra unuia dintre subiectele sale predilecte, fascinanta şi nedrept de puţin cunoscuta civilizaţie săsească, prin documentarul său "Concerte la Biserica Neagră", evocare istorică şi muzicală realizată pe baza unui scenariu al regretatului Manase Radnev şi, în plan muzical, sub bagheta lui Horia Andreescu - folosind ca principal suport un concert al acestuia susţinut la Biserica Neagră, în care dirijorul prezintă publicului mai multe lucrări ale compozitorilor saşi, în mare parte descoperite de el însuşi.
Dacă vis-a-vis de alte demersuri cinematografice ale lui Radu Gabrea din ultima vreme am fost nevoit să adopt un ton critic sever (inclusiv apropo de "Cocoşul decapitat", cu frumuseţile şi limitele sale - care însă avea oricum meritul de a releva alte aspecte surprinzătoare şi dramatice ale acestei comunităţi, în condiţiile tulburi pe toate planurile ale multiplelor convergenţe şi conflicte de interese ale celui de-Al Doilea Război Mondial), în raport cu "Concerte la Biserica Neagră" am marea bucurie de a mă înclina ca în faţa unui adevărat model de a face film documentar - în formă şi în conţinut. Gabrea a folosit ca suport dramaturgic central linia melodică proprie muzicalităţii săseşti regăsite în concertele lui Horia Andreescu, împletind în jurul ei informaţia istorică şi imageria arhitecturală. Practic, întregul film e fluent, omogen şi vibrant ca o piesă de orgă, un tot unitar de o mare densitate a datelor (povestea oraşului, a edificiului, a oamenilor, cu plenitudinea ei de dezvăluiri, urmărindu-se cu sufletul la gură), peste care se aşterne incredibila orchestraţie a imaginilor. Directorii de fotografie Alexandru Macarie şi Mihai Tănase se dezvăluie ca nişte admirabili artişti ai obiectivului, îmbrăţişând construcţia, asimilând-o, contopindu-se cu ea, făcându-ne părtaşi întregului miracol arhitectural desfăşurat de-a lungul secolelor - inclusiv cu aportul marii maestre a montajului, Melania Oproiu, care le organizează materialele filmate nu numai cursiv, nu numai dramatic cu eleganţă şi captivant cu discreţie, ci realmente artistic (unul dintre acele rare cazuri în care valenţele creative ale editării cinematografic se impun fără drept de apel - cu atât mai binevenit în momentul actual, când acustica virtuală încă mai reverberează de varii contestări inepte privind valorile intrinseci ale montajului, pornind de la documentarul lui Andrei Ujică). Şi, cu toate că e un lucru de la sine înţeles (căci ce-ar fi un film muzical fără un sound designer competent), merită o nominalizare insistentă banda sonoră a lui Florin Tăbăcaru, capabilă să sintetizeze pe cât de organic, pe atât de fidel, sufletul întregului film - acordurile, ecourile, fiorii melodici din acea uluitoare cutie de rezonanţă care este Biserica Neagră.
Pentru cine are ochi să vadă (şi ceva cunoştinţe de specialitate), imaginea macarian-tănăsească, tăieturile melaniene şi acordurile tăbăcăreşti, urmăresc adesea coerenţe arhitecturale subtile, folosind diverse detalii decorative ca racorduri între epoci istorice şi perioade stilistice diferite. Însă şi dincolo de aceste subtilităţi accesibile numai celor avizaţi, edificiul audiovizual al filmului penetrează sufletul spectatorului ca un autentic poem în piatră şi acorduri de orgă (şi nu numai). Pentru spectatorii familiarizaţi cu subiectul, va reprezenta o deplină confirmare - iar pentru neofiţi, o veritabilă iluminare.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
21 ianuarie, 2011, h. 11:00-11:52
Bucureşti, România