Părerea criticului
Dacă ai cumpărat vreodată o rochie plătind-o cu rămăşiţe de pe cinci caduri bancare epuizate tot la cumpărături s-ar putea să ai un punct de plecare bun cu Mă dau în vânt după cumpărături/Confessions of a Shopaholic, această ecranizare după celebra serie de romane scrise de Sophie Kinsella. Shopaholica Rebecca Bloomwood, care-şi epuizează toate finanţele cumpărând nimicuri de firmă, este interpretată de energica Isla Fisher: aceasta ar fi putut fi unul din atuurile comediei romantice regizate de J.P. Hogan, dacă răbufnirile ei n-ar fi uneori prea false.
Spectatorul plin de testosteron va afla din filmul lui Hogan cât de importantă este o eşarfă scumpă pentru buna dispoziţie a unei femei, dar şi cum va arăta posterul mult-aşteptatei variante pentru marele ecran a Prinţului Persiei. De fapt achiziţionarea oricărui articolaş vestimentar (partenerul maliţios şi misogin va prefera termenul "cârpă") capătă în Mă dau în vânt... importanţa unei combinaţii dintre o operaţie estetică şi o liposucţie, devenind condiţie a emancipării şi izvor de energie pentru o viaţă perfectă. Faptul că jurnalista Rebecca, al cărei vis din fragedă pruncie era să lucreze pentru prestigioasa revistă de modă Alette, ajunge să scrie articole despre cumpătare în publicaţia Successful Saving e de o ironie ce se pierde printre atâtea magazine, carduri şi hăinuţe de firmă.
Sunt de mult trecute vremurile când accentul britanic era accesoriul obligatoriu al villain-ilor (lungă tradiţie Disney: Shere Khan, Kaa, Scar şi mulţi alţi "răi" animaţi au studiat probabil la Oxford), căci în comedia regizată de J.P. Hogan britanicul Hugh Dancy e tipul de familie (prea?) bună care ajunge şeful şi iubitul Rebeccăi. După ce a dat cu sânge şi ciocolată prin România, Hugh Dancy continuă seria de londonezi care fac carieră la Hollywood, după Simon Pegg din How to Lose Friends and Alienate People/Cum să rămâi fără prieteni.
Lipicios nevoie mare, Dancy reuşeşte să treacă zâmbind sfios prin mai toate dialogurile lipsite de sclipire ale filmului, cel mai tare schimb de replici având loc, ce surpriză, într-un magazin. După ce Hugh Dancy enumeră foarte sigur pe el toate elementele unei ţinute bărbăteşti de zile mari, o Isla Fisher foarte încântat-şocată îl întreabă: "Vai, vorbeşti Prada?". Pufneşti? Cum să nu pufneşti?
Dacă tot am amintit de designerul italian de la care se îmbrăca şi diavoliţa Meryl Streep, un personaj asemănător bântuie şi prin soldurile Rebeccăi. Este Kristin Scott Thomas, în rolul temutei editoare de origine franceză a revistei Alette. În afară de faptul că personajul ei dă un nou sens cuvântului "mic", ce face Scott Thomas în film nu arată decât că Meryl Streep este unică.
Fanii lui Kinsella s-ar putea să regrete această americanizare a seriei cu un succes comparabil cu cel al lui Bridget Jones, dar asta nu înseamnă că Mă dau în vânt după cumpărături nu are şi câteva scene bune. Finalul refilmat pentru a se asorta mai bine cu recesiunea te va face întotdeauna să te întrebi în faţa unei bluziţe/cipilici "chiar am nevoie de asta?", chiar dacă filmul lui Hogan se pierde în prea multe sâcâitoare explozii de energie pentru a fi ce ar fi trebuit să fie, adică un comentariu amuzant, dar acid la plaga consumismului. Aşa, Mă dau în vânt după cumpărături e ca o rochie frumoasă şi strălucitoare, dar prea incomodă ca să fie purtată a doua oară. De văzut în grup, cu fetele.
Spectatorul plin de testosteron va afla din filmul lui Hogan cât de importantă este o eşarfă scumpă pentru buna dispoziţie a unei femei, dar şi cum va arăta posterul mult-aşteptatei variante pentru marele ecran a Prinţului Persiei. De fapt achiziţionarea oricărui articolaş vestimentar (partenerul maliţios şi misogin va prefera termenul "cârpă") capătă în Mă dau în vânt... importanţa unei combinaţii dintre o operaţie estetică şi o liposucţie, devenind condiţie a emancipării şi izvor de energie pentru o viaţă perfectă. Faptul că jurnalista Rebecca, al cărei vis din fragedă pruncie era să lucreze pentru prestigioasa revistă de modă Alette, ajunge să scrie articole despre cumpătare în publicaţia Successful Saving e de o ironie ce se pierde printre atâtea magazine, carduri şi hăinuţe de firmă.
Sunt de mult trecute vremurile când accentul britanic era accesoriul obligatoriu al villain-ilor (lungă tradiţie Disney: Shere Khan, Kaa, Scar şi mulţi alţi "răi" animaţi au studiat probabil la Oxford), căci în comedia regizată de J.P. Hogan britanicul Hugh Dancy e tipul de familie (prea?) bună care ajunge şeful şi iubitul Rebeccăi. După ce a dat cu sânge şi ciocolată prin România, Hugh Dancy continuă seria de londonezi care fac carieră la Hollywood, după Simon Pegg din How to Lose Friends and Alienate People/Cum să rămâi fără prieteni.
Lipicios nevoie mare, Dancy reuşeşte să treacă zâmbind sfios prin mai toate dialogurile lipsite de sclipire ale filmului, cel mai tare schimb de replici având loc, ce surpriză, într-un magazin. După ce Hugh Dancy enumeră foarte sigur pe el toate elementele unei ţinute bărbăteşti de zile mari, o Isla Fisher foarte încântat-şocată îl întreabă: "Vai, vorbeşti Prada?". Pufneşti? Cum să nu pufneşti?
Dacă tot am amintit de designerul italian de la care se îmbrăca şi diavoliţa Meryl Streep, un personaj asemănător bântuie şi prin soldurile Rebeccăi. Este Kristin Scott Thomas, în rolul temutei editoare de origine franceză a revistei Alette. În afară de faptul că personajul ei dă un nou sens cuvântului "mic", ce face Scott Thomas în film nu arată decât că Meryl Streep este unică.
Fanii lui Kinsella s-ar putea să regrete această americanizare a seriei cu un succes comparabil cu cel al lui Bridget Jones, dar asta nu înseamnă că Mă dau în vânt după cumpărături nu are şi câteva scene bune. Finalul refilmat pentru a se asorta mai bine cu recesiunea te va face întotdeauna să te întrebi în faţa unei bluziţe/cipilici "chiar am nevoie de asta?", chiar dacă filmul lui Hogan se pierde în prea multe sâcâitoare explozii de energie pentru a fi ce ar fi trebuit să fie, adică un comentariu amuzant, dar acid la plaga consumismului. Aşa, Mă dau în vânt după cumpărături e ca o rochie frumoasă şi strălucitoare, dar prea incomodă ca să fie purtată a doua oară. De văzut în grup, cu fetele.
