Părerea criticului
Melanj de Hansel și Gratel (din care a supraviețuit doar Gratel) și Alice în Țara Minunilor, Coraline ne aruncă alături de un vechi colaborator al lui Tim Burton, regizorul Henry Selick, într-o lume sumbră și hârșită, dar prin nimic mai puțin spectaculoasă decât celebrul Coșmar dinaintea Crăciunului. Selick folosește aceeași tehnică, stop-motion, dar și reușește alături de zeci de desenatori să aducă la viață o lume în același timp comică și terifiantă într-o animație recomandată mai degrabă copiilor mari și adulților.
Coraline (Dakota Fanning pentru varianta originală, dar 2D, Andra Mărgineanu pentru cea dublată, dar 3D) se mută cu părinții ei într-un complex de apartamente unde descoperă, lăsată de capul ei de tatăl și mama prea ocupați în fața computerului, o ușă minusculă ascunsă în zidul camerei de zi. Prin tunelul din spatele ei, Coraline ajunge într-o casă identică, doar că mult mai vie. Acolo o așteaptă Cealaltă mamă a ei, care seamănă ca două picături de apă cu adevarata mamă, doar că în loc de ochi are o pereche de nasturi! Pentru moment înspăimântată de acest aspect, Coraline se va lăsa repede vrăjită de mesele copioase, grădina luxuriantă și atmosfera extrem de vie din cealaltă casă. Ea va fugi doar când cealaltă mamă îi va spune că poate rămâne pentru totdeauna alături de ea, cu condiția să-și coasă nasturi în loc de ochi...
Decorurile somptuoase și montajele superbe fac toți banii în această animație atipică, în stare să se îndepărteze de optimismul uneori edulcorat și obligatoriu afișat în reprezentanții moderni ai genului. Coraline, o fată cu capul pe umeri, privește fără să judece spre celelalte personaje, de-a dreptul ireverențioase, de la cele două surori foste actrițe de varietăți, care-și exhibă sânii supradimensionați în costume minuscule, sau pe dresorul de șoareci de la etaj, ultraflexibilul Bobinsky.
Poate că nu ar fi bine să mergi la film însoțit de un copil mic. Subiectul este suficient de sumbru (Cealaltă mamă se va dovedi un hibrid între vrăjitoarea cea rea și regina de pică) pentru a fi înspăimântător și fără ajutorul consistent oferit de 3D-ul excelent realizat, care ți-o apropie pe vrăjitoare la câțiva centimetri de față și-i face degetele de metal să-ți zgârâie practic beregata. Cel puțin a doua jumătate a filmului, când Coraline își dă seama că este practic prizonieră în casa de turtă dulce a vrăjitoarei și încearcă să evadeze, are câteva secvențe care au provocat plânsetele micuților din sala de cinema. La final am verificat ratingul oferit de CNC: un ditamai AG-ul (adică Audiență generală) se lăfăia pe afișul filmului, rating contrazis de o mulțime de scene aproape horror din aventura Coralinei.
În ceea ce privește aspectul 3D, numai de bine. Spre deosebire de mai popularele Bolt și Monsters vs. Aliens, unde 3D-ul este mai degrabă o împărțire pe adâncimi ale imaginii (adică "aproape"-le este doar decupat de pe suprafața "departe"-lui fără că mișcările personajelor să aibă adâncime), Coraline stă excelent la acest capitolul. Scena în care puștoaica pătrunde prin ușa cea mică într-un tunel multicolor este absolut spectaculoasă și nu te face deloc să regreți bănuții ceva mai mulți dați pe bilet. Dansul șoarecilor și urmăririle prin grădină sunt și ele de efect, iar "dezintegrarea" cromatică de la sfârșit merită și ea un loc în topul secvențelor plăcute ochiului. Din nefericire, plusul 3D vine la braț cu minusul dublării. Fără ca dublarea la Coraline să fie o catastrofă, aceasta scârțâie (la propriu) când personajele cântă, dar ansamblul de voci ar trebui apreciat pentru o altă funcție a lui: te lasă să admiri grafica atipică a lui Selick.
Coraline (Dakota Fanning pentru varianta originală, dar 2D, Andra Mărgineanu pentru cea dublată, dar 3D) se mută cu părinții ei într-un complex de apartamente unde descoperă, lăsată de capul ei de tatăl și mama prea ocupați în fața computerului, o ușă minusculă ascunsă în zidul camerei de zi. Prin tunelul din spatele ei, Coraline ajunge într-o casă identică, doar că mult mai vie. Acolo o așteaptă Cealaltă mamă a ei, care seamănă ca două picături de apă cu adevarata mamă, doar că în loc de ochi are o pereche de nasturi! Pentru moment înspăimântată de acest aspect, Coraline se va lăsa repede vrăjită de mesele copioase, grădina luxuriantă și atmosfera extrem de vie din cealaltă casă. Ea va fugi doar când cealaltă mamă îi va spune că poate rămâne pentru totdeauna alături de ea, cu condiția să-și coasă nasturi în loc de ochi...
Decorurile somptuoase și montajele superbe fac toți banii în această animație atipică, în stare să se îndepărteze de optimismul uneori edulcorat și obligatoriu afișat în reprezentanții moderni ai genului. Coraline, o fată cu capul pe umeri, privește fără să judece spre celelalte personaje, de-a dreptul ireverențioase, de la cele două surori foste actrițe de varietăți, care-și exhibă sânii supradimensionați în costume minuscule, sau pe dresorul de șoareci de la etaj, ultraflexibilul Bobinsky.
Poate că nu ar fi bine să mergi la film însoțit de un copil mic. Subiectul este suficient de sumbru (Cealaltă mamă se va dovedi un hibrid între vrăjitoarea cea rea și regina de pică) pentru a fi înspăimântător și fără ajutorul consistent oferit de 3D-ul excelent realizat, care ți-o apropie pe vrăjitoare la câțiva centimetri de față și-i face degetele de metal să-ți zgârâie practic beregata. Cel puțin a doua jumătate a filmului, când Coraline își dă seama că este practic prizonieră în casa de turtă dulce a vrăjitoarei și încearcă să evadeze, are câteva secvențe care au provocat plânsetele micuților din sala de cinema. La final am verificat ratingul oferit de CNC: un ditamai AG-ul (adică Audiență generală) se lăfăia pe afișul filmului, rating contrazis de o mulțime de scene aproape horror din aventura Coralinei.
În ceea ce privește aspectul 3D, numai de bine. Spre deosebire de mai popularele Bolt și Monsters vs. Aliens, unde 3D-ul este mai degrabă o împărțire pe adâncimi ale imaginii (adică "aproape"-le este doar decupat de pe suprafața "departe"-lui fără că mișcările personajelor să aibă adâncime), Coraline stă excelent la acest capitolul. Scena în care puștoaica pătrunde prin ușa cea mică într-un tunel multicolor este absolut spectaculoasă și nu te face deloc să regreți bănuții ceva mai mulți dați pe bilet. Dansul șoarecilor și urmăririle prin grădină sunt și ele de efect, iar "dezintegrarea" cromatică de la sfârșit merită și ea un loc în topul secvențelor plăcute ochiului. Din nefericire, plusul 3D vine la braț cu minusul dublării. Fără ca dublarea la Coraline să fie o catastrofă, aceasta scârțâie (la propriu) când personajele cântă, dar ansamblul de voci ar trebui apreciat pentru o altă funcție a lui: te lasă să admiri grafica atipică a lui Selick.
