Spoilere
Despre adulter, fara ipocrizie.
Mult mai bun, mai simplu si mai frumos in simplitatea lui decat celebrul Unfaithful cu Diane Lane, Cosa Voglio di Piu e printre cele mai sincere si mai realiste filme pe care le-am vazut. O adevarata felie de viata, filmul asta a fost descris, spre surprinderea mea, drept plictisitor de catre unii. Dar altfel si-ar fi pierdut realismul, esenta. El si ea, doi oameni normali, se intalnesc in circumstante obisnuite. Nu e clar, cel putin la inceput, daca ea il place pentru el insusi - si daca doar din acest motiv vrea o relatie cu el (pentru ca ea o initiaza) - sau pentru ca apare in viata ei cand are mai mare nevoie de el. Nehotararea ei de a concepe un copil cu sotul e, poate, un semnal al subconstientului care o avertizeaza ca nu el e omul vietii ei. Si aici intra in scena Domenico. Aventura, risc, pasiune torida, ascunzisuri, minciuni. Asta inseamna Domenico. Multi ar spune ca Anna nu e decat o femeie plictisita, o Anna Karenina (sa fie doar o intamplare faptul ca personajul feminin poarta numele eroinei lui Tolstoi ?) care e plictisita de confortul unei vieti in care are de toate, si mai ales un sot iubitor si atent. E adevarat, si supraponderal, dar nici ea nu e ceea ce am putea numi o frumusete clasica, si nici nu mai e la prima tinerete. Relatia celor doi, amant si amanta, se consuma rapid, in imbratisari pasionale, in intalniri de cateva ore, in orele furate familiilor lor. Ea declara ca-i indragostita, sufera din dragoste, el are o criza de constiinta, pentru ca are responsabilitati, dar revine la ea, la fel de pasional. In timp ce sotia lui, cu intuitia-i feminina, banuieste imediat, sotul incornorat e ingenuu. Un sfant, cum il descrie amantul. O iubeste, dar nu-i Domenico, cel pe care-l vrea ea. Finalul - exact asa cum te-ai astepta sa se termine o astfel de poveste in viata de zi cu zi. Rar exista happy-end-uri.
Despre adulter, fara ipocrizie.
Mult mai bun, mai simplu si mai frumos in simplitatea lui decat celebrul Unfaithful cu Diane Lane, Cosa Voglio di Piu e printre cele mai sincere si mai realiste filme pe care le-am vazut. O adevarata felie de viata, filmul asta a fost descris, spre surprinderea mea, drept plictisitor de catre unii. Dar altfel si-ar fi pierdut realismul, esenta. El si ea, doi oameni normali, se intalnesc in circumstante obisnuite. Nu e clar, cel putin la inceput, daca ea il place pentru el insusi - si daca doar din acest motiv vrea o relatie cu el (pentru ca ea o initiaza) - sau pentru ca apare in viata ei cand are mai mare nevoie de el. Nehotararea ei de a concepe un copil cu sotul e, poate, un semnal al subconstientului care o avertizeaza ca nu el e omul vietii ei. Si aici intra in scena Domenico. Aventura, risc, pasiune torida, ascunzisuri, minciuni. Asta inseamna Domenico. Multi ar spune ca Anna nu e decat o femeie plictisita, o Anna Karenina (sa fie doar o intamplare faptul ca personajul feminin poarta numele eroinei lui Tolstoi ?) care e plictisita de confortul unei vieti in care are de toate, si mai ales un sot iubitor si atent. E adevarat, si supraponderal, dar nici ea nu e ceea ce am putea numi o frumusete clasica, si nici nu mai e la prima tinerete. Relatia celor doi, amant si amanta, se consuma rapid, in imbratisari pasionale, in intalniri de cateva ore, in orele furate familiilor lor. Ea declara ca-i indragostita, sufera din dragoste, el are o criza de constiinta, pentru ca are responsabilitati, dar revine la ea, la fel de pasional. In timp ce sotia lui, cu intuitia-i feminina, banuieste imediat, sotul incornorat e ingenuu. Un sfant, cum il descrie amantul. O iubeste, dar nu-i Domenico, cel pe care-l vrea ea. Finalul - exact asa cum te-ai astepta sa se termine o astfel de poveste in viata de zi cu zi. Rar exista happy-end-uri.