Părerea criticului
Cand am auzit anul trecut de Crash, gandul mi-a fugit la filmul lui David Cronenberg. Premiat la Cannes de juriul prezidat de Francis Ford Coppola, filmul a fost catalogat ca unul dintre aparitiile cinematografice cele mai importante ale anilor 1990.
La fel de radical, vorbind intr-o maniera mai mult sau mai putin literala tot despre coliziuni, de asemenea premiat, dar la Hollywood, anul acesta, filmul regizat de Paul Haggis nu se inscrie pe linia experimentala propusa de Cronenberg. Dimpotriva, continua insa mai profund si mai provocator, seria filmelor cu stereotipuri legate de relatiile interumane.
Se vorbeste despre rasism; in forma sa manifesta, paroxistica. Filmul isi implica spectatorul, ii smulge reactii, dintre cele mai virulente.
in ceea ce ma priveste, urmaresc tacuta un film, fie ca sunt la cinema sau acasa; ascult muta, nerabdatoare de a absorbi toate informatiile care vin spre mine; nu indraznesc sa am reactii de frica sa nu pierd nici macar o miscare de reflector care mi-ar putea da noi lumini in intelegerea filmului; ma uit incrancenata si muta, cu mainile stranse pe langa corp sau adanc infipte in manerele fotoliului de cinema; dar, langa mine, in timpul filmului, s-au ridicat voci revoltate, cu accente de stupoare si remarci care mi-au intarit convingerea ca in acest film se forteaza pentru a se ajunge la mesaj.
De ce a primit totusi Crash Oscarul ? Pentru povestea unor oameni macinati de aceleasi coliziuni interioare, oameni ce-si intersecteaza destinele in intervalul catorva ore. Pentru o punere in scena care valorizeaza povestea, pentru ipostazele opuse in care apar aceleasi personaje intr-un timp relativ scurt. Pentru senzatiile de sufocare, de furie, de neputinta, de deznadejde pe care le nasc in noi situatiile create si anumite cadre.
Desi filmul se inchide circular, o noua coliziune reluand sirul fara sfarsit al conflictelor, o nota de pace, o detensionare se asterne prin intermediul cadrului final.
La fel de radical, vorbind intr-o maniera mai mult sau mai putin literala tot despre coliziuni, de asemenea premiat, dar la Hollywood, anul acesta, filmul regizat de Paul Haggis nu se inscrie pe linia experimentala propusa de Cronenberg. Dimpotriva, continua insa mai profund si mai provocator, seria filmelor cu stereotipuri legate de relatiile interumane.
Se vorbeste despre rasism; in forma sa manifesta, paroxistica. Filmul isi implica spectatorul, ii smulge reactii, dintre cele mai virulente.
in ceea ce ma priveste, urmaresc tacuta un film, fie ca sunt la cinema sau acasa; ascult muta, nerabdatoare de a absorbi toate informatiile care vin spre mine; nu indraznesc sa am reactii de frica sa nu pierd nici macar o miscare de reflector care mi-ar putea da noi lumini in intelegerea filmului; ma uit incrancenata si muta, cu mainile stranse pe langa corp sau adanc infipte in manerele fotoliului de cinema; dar, langa mine, in timpul filmului, s-au ridicat voci revoltate, cu accente de stupoare si remarci care mi-au intarit convingerea ca in acest film se forteaza pentru a se ajunge la mesaj.
De ce a primit totusi Crash Oscarul ? Pentru povestea unor oameni macinati de aceleasi coliziuni interioare, oameni ce-si intersecteaza destinele in intervalul catorva ore. Pentru o punere in scena care valorizeaza povestea, pentru ipostazele opuse in care apar aceleasi personaje intr-un timp relativ scurt. Pentru senzatiile de sufocare, de furie, de neputinta, de deznadejde pe care le nasc in noi situatiile create si anumite cadre.
Desi filmul se inchide circular, o noua coliziune reluand sirul fara sfarsit al conflictelor, o nota de pace, o detensionare se asterne prin intermediul cadrului final.
