Părerea criticului
Gigantica popularitate a animaţiei din 1961 101 Dalmațieni face ca personajul Cruella de Vil să devină al doilea faimos villain Disney (după Maleficent) a cărei poveste a originilor este explorată într-un lungmetraj live action. Rezultatul este captivant, ritmat, colorat şi relevant în măsura în care explorează o poveste feministă şi mai ales puterea influenţei exemplului pozitiv în devenirea noastră. Iată mai jos ce ne-a plăcut nouă la acest film.
În animaţia lansată exact acum şase decenii, Cruella îşi merita cu prisosinţă numele şi prenumele, căci ce altceva se poate spune despre o creatoare de modă în stare să ucidă căţei de dalmaţian în disperarea ei pentru o nouă şi extravagantă piesă de colecţie?! Noul film se opreşte exact unde trebuie pe itinerariul ei, astfel încât Cruella (Emma Stone) este suficient de sărită de pe fix ca să rămână interesantă şi suficient de rezervată în actele ei extreme pentru ca firile mai sensibile să nu aibă rezerve în a ţine cu ea în lupta cu villain-ul real din film, baroneasa von Hellman (Emma Thompson).
O întâlnim pe eroină în copilărie, când aflăm că numele ei este de fapt Estella. Mama ei, Catherine (Emily Beecham, într-un rol foarte diferit de cel al dezlănţuitei Văduve din violentul serial Into the Badlands), încearcă să-i calmeze temperamentul năvalnic, poreclindu-i jumătatea pusă pe şotii Cruella. "Estella, nu o mai băga în seamă pe Cruella", îi spune ea în repetate rânduri, sugerând ceea ce ar trebui să ştim cu toţii, şi anume că suntem suma alegerilor pe care le facem şi că ne putem îndepărta de defectele noastre şi apropia de calităţi cu fiecare alegere viitoare.
Din păcate (pentru Estella şi din fericire pentru spectatori), Catherine îşi află sfârşitul într-un mod tragic şi, lipsită de îngerul ei bun, Estella este tot mai tentată să-i dea mână liberă Cruellei, mai ales atunci când începe să lucreze pentru baroneasă, o legendară creatoare de modă ce le va reaminti spectatorilor de personajul foarte similar interpretat de Meryl Streep în Diavolul se îmbracă de la Prada.
Indiferent de rezervele noastre legate de scenariu (acesta aminteşte de repetitivul Birds of Prey, dacă înlocuieşti excesele violente ale lui Harley Quinn cu designul de rochii extravagante), Cruella captivează indiscutabil, mai ales că are în exact centrul său eternul conflict dintre generaţii, imaginând un război între baroneasă, care vrea cu orice preţ să-şi păstreze prestigiul intact în ciuda faptului că nu poate crea nimic, şi Cruella, tânăra creatoare de modă cu imens talent ce nu poate străluci din cauza maşinaţiunilor baronesei. Da, poate că lupta se dă între două psihopate (sau între o psihopată cu decenii de experienţă şi una în devenire), dar se dă în acelaşi timp între vechi şi nou, între trecut şi viitor, între a nu mai avea nimic de spus şi a avea totul de spus.
Trebuie spus că creaţiile în stilul flamboaiant al Cruellei şi scenografia elaborată merită văzute pe un ecran cât mai mare. Cruella este un film foarte vizual şi foarte ritmat (îţi vei dori probabil să reasculţi întreaga coloană sonoră plină de oldies & goldies), iar Emma Stone găseşte un echilibru foarte bun între ataşant şi excesiv. Acest echilibru greu de repetat într-un eventual sequel ne face să ne întrebăm dacă acest sequel are vreo şansă să existe...
În sfârşit, spectatorii prea grăbiţi ar fi bine să zăbovească puţin după ce începe genericul de final, din simplul motiv că o scenă strecurată în acesta face o simpatică trimitere directă la animaţia din 1961. Şi chiar ai vrea să vezi această scenă.
În animaţia lansată exact acum şase decenii, Cruella îşi merita cu prisosinţă numele şi prenumele, căci ce altceva se poate spune despre o creatoare de modă în stare să ucidă căţei de dalmaţian în disperarea ei pentru o nouă şi extravagantă piesă de colecţie?! Noul film se opreşte exact unde trebuie pe itinerariul ei, astfel încât Cruella (Emma Stone) este suficient de sărită de pe fix ca să rămână interesantă şi suficient de rezervată în actele ei extreme pentru ca firile mai sensibile să nu aibă rezerve în a ţine cu ea în lupta cu villain-ul real din film, baroneasa von Hellman (Emma Thompson).
O întâlnim pe eroină în copilărie, când aflăm că numele ei este de fapt Estella. Mama ei, Catherine (Emily Beecham, într-un rol foarte diferit de cel al dezlănţuitei Văduve din violentul serial Into the Badlands), încearcă să-i calmeze temperamentul năvalnic, poreclindu-i jumătatea pusă pe şotii Cruella. "Estella, nu o mai băga în seamă pe Cruella", îi spune ea în repetate rânduri, sugerând ceea ce ar trebui să ştim cu toţii, şi anume că suntem suma alegerilor pe care le facem şi că ne putem îndepărta de defectele noastre şi apropia de calităţi cu fiecare alegere viitoare.
Din păcate (pentru Estella şi din fericire pentru spectatori), Catherine îşi află sfârşitul într-un mod tragic şi, lipsită de îngerul ei bun, Estella este tot mai tentată să-i dea mână liberă Cruellei, mai ales atunci când începe să lucreze pentru baroneasă, o legendară creatoare de modă ce le va reaminti spectatorilor de personajul foarte similar interpretat de Meryl Streep în Diavolul se îmbracă de la Prada.
Indiferent de rezervele noastre legate de scenariu (acesta aminteşte de repetitivul Birds of Prey, dacă înlocuieşti excesele violente ale lui Harley Quinn cu designul de rochii extravagante), Cruella captivează indiscutabil, mai ales că are în exact centrul său eternul conflict dintre generaţii, imaginând un război între baroneasă, care vrea cu orice preţ să-şi păstreze prestigiul intact în ciuda faptului că nu poate crea nimic, şi Cruella, tânăra creatoare de modă cu imens talent ce nu poate străluci din cauza maşinaţiunilor baronesei. Da, poate că lupta se dă între două psihopate (sau între o psihopată cu decenii de experienţă şi una în devenire), dar se dă în acelaşi timp între vechi şi nou, între trecut şi viitor, între a nu mai avea nimic de spus şi a avea totul de spus.
Trebuie spus că creaţiile în stilul flamboaiant al Cruellei şi scenografia elaborată merită văzute pe un ecran cât mai mare. Cruella este un film foarte vizual şi foarte ritmat (îţi vei dori probabil să reasculţi întreaga coloană sonoră plină de oldies & goldies), iar Emma Stone găseşte un echilibru foarte bun între ataşant şi excesiv. Acest echilibru greu de repetat într-un eventual sequel ne face să ne întrebăm dacă acest sequel are vreo şansă să existe...
În sfârşit, spectatorii prea grăbiţi ar fi bine să zăbovească puţin după ce începe genericul de final, din simplul motiv că o scenă strecurată în acesta face o simpatică trimitere directă la animaţia din 1961. Şi chiar ai vrea să vezi această scenă.
