“All these accidents that happen
Follow the dot
Coincidence makes sense
Only with you
You don't have to speak
I feel
Emotional landscapes
They puzzle me
The riddle gets solved
And you push me up to
This state of emergency
How beautiful to be
State of emergency
Is where I want to be”
stricted
pe 06 Ianuarie 2016 20:53
M-a emotionat lupta dintre iluzie si realitate, intre care se afla tanara femeie, dar si relatia ei speciala cu o colega de munca (Catherine Deneuve).
lili22
pe 30 Noiembrie 2015 13:57
Acesta este de o duritate impinsa dincolo de limite, am suportat greu finalul.
bitter_moon
pe 02 Octombrie 2014 21:18
Despre sadismul psihologic cu care Lars von Trier ţine să ȋși tortureze spectatorii prin creaţiile sale artistice știam din filmele vizionate anterior, dar cu toate acestea nu am fost deloc pregătită pentru reprezentaţia la care am asistat de curând. Un spectacol prezentat ȋn bună parte pe note muzicale, valorificând astfel timbrul vocal unic al islandezei Bjork, răsplătită cu premii prestigioase pentru jocul strălucit din film.
De altfel, pentru eroina pe care o interpretează, comedia muzicală este lumea ideală ȋn care și-ar dori să se afle pentru că, spune ea, ȋntr-un asemenea spectacol nimic rău nu se poate ȋntâmpla. Şi o vedem la ȋnceputul filmului repetând cu frenezie un fragment din „Sunetul muzicii”, ce urmează a fi pus ȋn scenă cu ea ȋn rolul guvernantei. Nu-i de mirare că ȋși caută refugiu ȋntr-o lume imaginară, atâta timp cât lumea ȋn care trăiește este urâtă, sumbră, monocromă, nuanţa ei gri ȋntunecându-se din ce ȋn ce mai mult pe parcursul derulării evenimentelor, până la negru total... Ȋn lumea reală este o femeie care strânge fiecare cent câștigat cu trudă ȋn fabrică, pentru a plăti operaţia la ochi a fiului ce ȋi moștenește cumplita boală. De ce a făcut un copil ȋn atare condiţii ? Pentru că voia să ţină un bebeluș ȋn braţe, răspunde ea la ȋntrebarea incomodă...
Regizorul nu ţine să cunoaștem ȋn profunzime restul personajelor și le rafinează intens, prezentandu-ni-le doar prin prisma raporturilor acestora cu eroina din film. Astfel, Gene este fiul ei de la care are pretenţia de a ȋnvăţa și a fi pe deplin responsabil, viitorul lui depinzând de felul ȋn care se formează acum, cât mama ȋncă ȋl mai poate sprijini; Jeff este bărbatul ȋndrăgostit nebunește de ea, dispus să ȋi sară oricând ȋn ajutor și să ȋi fie alături, ȋn ciuda faptului că ea ȋl respinge; Kathy este prietena cea mai bună, care ȋși dovedește devotamentul nu doar ȋn momentele frumoase, ci mai ales ȋn cele de mare dificultate, când o ȋnţelege și o sprijină necondiţionat; Bill si Linda Houston, soţ și soţie, sunt prietenii care au grijă de fiul ei când este la serviciu și ȋi pretind pentru locuinţa ȋnchiriată o sumă insignifiantă, dovedindu-și astfel generozitatea și afecţiunea construită pe buna vecinătate. Până ȋntr-o zi, când slabiciunea soţului ȋn faţa soţiei risipitoare ȋnvinge prietenia, nesocotind normele morale și legale și chiar raţiunea, afectând astfel iremediabil existenţa ingenuei și romanticei Selma.
Dar este ea un om bun sau este un monstru capabil să sfideze legile ţării care i-a oferit ospitalitate și să ucidă cu sânge rece un om care a primit-o cu braţele deschise ȋn casa lui, oferindu-i sprijinul de care avea nevoie ca femeie singură, lipsită de ocrotire ȋntr-o ţară străină?
Nu suntem ȋn măsură să judecăm, ci doar să asistăm cu mâhnire la toate acestea, dezamăgiţi cel mult de superficialitatea sistemului judiciar american si de proasta percepţie ȋn privinţa imigranţilor, dezavantajaţi din start de acest statut.
Finalul este unul dintre cele mai tragice văzute de mine, răvășitor de-a binelea, astfel ȋncât nu pot recomanda filmul oricui, ci doar persoanelor dispuse să trăiască toate durerile și spaimele eroinei și să parcurgă alături de ea cei 107 pași, de câţi este nevoie pentru a ajunge la capătul blestematului culoar...
diciluma
pe 18 Martie 2013 10:00
un film bun , dar nu exceptional . Se pare ca melodramele le reusesc mai bine celor de la bollywood....Sa zicem nota 7 de incurajare....
Ar fi de remarcat Bjork care si-a jucat destul de bine rolul , dar nu este chiar asa de surprinzator: o fi filmat ceva videoclipuri la viata ei !!! Bine , mai stiu eu unele care canta si au jucat in filme pe care inca nu le-am notat inca cu 3....
Iar de enervat , ce mai mult m-a enervat tehnica de filmare:Zici ca au filmat tot filmul cu telefonul !! Adica au avut o singura camera , dar si aia fara zoom !!!Bine , sunt sigur ca acest mod de filmare a fost intentionat , dar mie nu mi-a placut, ce sa fac acum....
(Sau ca sa fiu in ton cu alte comentarii , iata esentialul :Demitizarea exaustiva si relational cadoc. Incongruenta fenomenologica si introspectiv cromatic. )
cosmin_kedii
pe 15 Ianuarie 2013 09:13
Dancer in the Dark este unul dintre filmele mele preferate din toate timpurile. Performanță excelentă de Bjork (surprinzător de excelent, ) și direcția de geniu de Lars von Trier, un lucru perfect pentru a face una dintre cele mai bune filme care au onorat ecranul filmului. Intens deranjant, dar intens plăcut și plină de satisfacții
alex_il_fenomeno
pe 12 Ianuarie 2012 11:18
un film extraordinar , printre primele care l-au ridicat pe regizorul Lars von Trier la rangul de mare creator ! un film atat de profund , care nu te poate lasa rece ! si pana si cantecele prezente in film il fac si mai fascinant , in loc sa ii scada dramatismul . femeia reusea sa evadeze prin cantec de lumea cruda in care se afla , reusind sa pastreze o speranta chiar si dupa ce fusese inselata in cel mai cumplit mod ! iar pana si acel ultim cantec , atat de exceptional este , incat iti ramane in minte mult timp dupa terminarea filmului ! este exceptional , si nu merita ratat sub nicio forma !
aurelvirlan
pe 07 Ianuarie 2012 05:13
"poveste unui om este povestea unui esec" - Emile Zola.
Eu sunt uimit mereu de cei care stiu sa povesteasca cu atata intensitate vietile, esecurile, povestile unor oameni.
Lars von Trier este unul din povestitorii de exceptie, iar Björk Guðmundsdóttir interpreteaza uluitor si cutremurator drama unei femei, a unei mame.
Filmul este facut cu 2 ani inaintea extraordinarului film Chicago! (de cand l-am vazut m-am tot intrebat cum de i-a venit ideea geniala lui Rob Marshall...).
frodo_b
pe 07 August 2011 15:33
„Dansînd cu noaptea” este unul dintre cele mai stranii, cele mai șocante și cele mai emoționante filme ce au fost filmate vreodată. Ciudățeniile se succed pe tot parcursul filmului. În momentul cînd am terminat să-l vizionez mi-am zis că nu mi-a plăcut însă...
Aș dori să fac o introspecție în sine însuși ca să pot descoperi de ce chiar și necătînd la faptul că nu mi-a plăcut filmul îi pun o astfel de notă. Deodată apare o nouă întrebare dar de ce trebuie să placă filmul? Ca să pui o notă mare filmului nui neapărat să-ți placă. Ei bine asta nu se referă la marea majoritate a filmurilor, însă această peliculă filmată de excelentul Lars von Trier este o excepție binedefinită. Să lăsăm pe un timp oarecare închipuirile despre aceea ce sentimente vrea să ne producă acest film... Și să încercăm un pic să privim în sufletul Selmei. Societatea normală (cum se pretinde a fi cea americană) nu va lăsa nepiedepsită o astfel de faptă ca cea făcută de Selma întru apărarea copilului său. Această societate „etică” va aclama această faptă, dar cel mai strașnic nu va dori să vadă și cealaltă parte a monedei. Și desigur pe cine va crede judecătorul? Pe un ofițer al poliției americane sau pe o emigrantă din Cehia care nici nu poate răspunde adecvat la faptele făcute de dînsa. Din păcate răspunsul este evident. Dar priviți un pic acest suflet chinuit și schilodit. Ochii săi care deja nu mai văd oricum provoc durere căci continuă să privească dar în van. Sufletul său neprihănit caută alternativă ochilor și începe să deseneze imagini abstracte a ceea ce simte a ceea ce aude. De aici determinăm ce vedem de la începutul filmului... Sufletul deformat al Selmei. Desigur că am putea spune, că exista o altă cale. Însă există numai o cale cea care deja este trecută. Ce ați face voi dacă vă veți pierde vederea? Înțeleg că întrebarea sună un pic stupid și retoric... Dar totuși... Ce veți face în această camera obscura în care va încuiat soarta? Nimeni nu ar putea răspunde, și chiar dacă ar exista vre-un răspuns el ar avea o înclinație individuală. În cazul Selmei situația o ea razna. Și ca să scape de realitate ea și-o construiește pe a sa, o realitate unde muzica și dansul conduc parada, iar durere nu există în genere. Evadarea în acea lume și o ținea la suprafața. Drama tragediei sale este extrem de mare. Iar finalul este clar pronunțat de la jumătate de film. Toți vom fi acolo. Toți vom muri. Însă cel puțin Selma a luptat, și vreți credeți vreți nu dar ea a învins. Copilul ei nu va mai avea aceeași soartă ca cei din familia sa. După părerea mea modestă, Selma chiar de la începutul filmului este într-o stare acută de afect și de apatie. Comportarea sa, privirile sale, evadarea în vise, toate acestea pe mine mă fac să cred că Selma este prea exteriorizată din punct de vedere emoțional. Dar posibil că von Trier așa și a planificat. Oricum „Dansînd cu noaptea” este mai mult teatru decît un film, este un film muzical ce descoperă cît n-ar fi de straniu extremitățile sufletului și a emoțiilor omenești. Ultima sa fază. Mai departe doar prăpastia și corpul ce atîrnă pe un fir de ață...
PS: Acum cînd am încercat să o înțeleg pe Selma filmul mi-a plăcut mai tare
PPS: Pravo Bjork...
Krakatau
pe 15 Iunie 2011 00:12
Ce oda mai grandioasa pentru muzica, decat folosirea ei ca insula pustie intr-un ocean de griji si suferinte si ca ultim refugiu in calea unei alienari iminente?
Acest musical despre musicaluri da un cu totul alt rol si sens muzicii.
Astfel ca personajul, jucat impecabil de o foarte talentata actrito-cantareata Bjork, in momentele dificile, aflate la tot pasul, viseaza muzica si traieste muzica, intrand intr-o alta lume, o lume a imaginatiei ei, aflata in total antagonism cu lumea stearsa din exterior si care o ajuta sa ramana puternica.
De altfel aceste momente muzicale sunt singurele care ne aduc aminte ca privim un film si nu asistam ca observatori, din vreun colt intunecat - si mai intunecat - al actiunii.
Aceasta pelicula, in care angoasa pare a fi sentimentul dominant, trimite la tragediile grecesti, in care personajele isi continua drumul de tren deraiat, aflate fiind in imposibilitatea de a evita impactul. Cu atat mai mult cu cat Selma pare sa detina armele necesare pentru a devia traiectoria, dar prefera sa-si lase destinul sa-si urmeze cursul.
SPOILER
Si cum se poate sfarsi totul, altfel decat prin muzica...
ciobotaru
pe 10 Octombrie 2010 13:29
printre cele mai ciudatele filme care le-am vazut , in acelasi timp ciudat frumos magic
aayana
pe 23 Martie 2010 14:55
Viaţa poate fi trăit în ritm de dans, spunea la un moment dat Fred Astaire. O ilustrare fericită a acestei maxime este oferită de regizorul danez Lars von Trier in Dancer in the Dark (2000). Realizat la intersecţia dintre film, dramă şi musical, filmul lui von Trier impresionează de la primul cadru prin insolitul imaginii, mişcarea camerei efectuată aparent de un amator şi construcţia epică a naraţiunii.
Selma (Bjork) este o lucrătoare de origine cehă pasionată de comediile muzicale. Confruntată cu iminenta pierdere a vederii, Selma încearcă să economisească suficienţi de mulţi bani pentru o operaţie menită să -l salveze pe fiul ei de la aceeaşi problemă. Acest ideal devine singurul motiv pentru care ea trăieşte şi atunci când Bill (David Morse), cel care îi închiriase rulota unde trăia, îi fură economiile pentru a putea să -şi plătească datoriile de la bancă inevitabilul se produce. Bill este omorât, Selma este condamnată la moarte nu înainte de a plăti operaţia pentru fiul ei.
Kathy (Catherine Deneuve), prietena Selmei reuşeşte să plătească cu banii operaţiei un avocat mai bun care îi promite Selmei rejudecarea procesului şi implicit o pedeapsă mai blândă, propunere refuzată însă de personajul principal. În clipa morţii, Selma primeşte perechea de ochelari a lui Gene, semn că operaţia avesese loc şi că sacrificiul ei nu fusese zadarnic. Finalul este cutremurător şi incitant în acelaşi timp: atunci când trapa spânzurătorii se deschide şi victima moare, o cortină mov este trasă de către poliţişti pentru a marca finalul unei vieţi în pas de step, dar şi un sacrificiu care nu a fost zadarnic.
Două idei se desprind din ţesătura densă de semnificaţii a regizorului. Prima este aceea că viaţa poate fi trăită într-o dimensiune personală. Pentru Selma evadarea din cenuşiul vieţii cotidiene înseamnă refugiul în dansul şi muzica din filmele muzicale pe care le vizionase. La fel ca în Dogville sau Manderlay, reapare tema sacrificiului pentru ceilalţi. Acesta reprezintă o provocare pentru privitor reflectând o enormă disponibilitate artistică a cineastului suedez. În faţa sacrificiului şi a pasiunii pentru muzică şi dans, orbirea şi întunericul devin neputincioase.
Realizat în tonuri cenuşii, cu personaje prea puţin scoase în relief, cu o imagine filmată parcă de camera personală a unui amator, Dancer in the Dark este mai puţin un film sau o poveste cinematografică şi mai mult o combinaţie de idei adresate în mod direct privitorului. Pe coloana sonoră a lui Bjork filmul lui Lars von Trier îndeamnă în acelaşi timp la visare şi la reflecţie.
pe 05 Martie 2007 14:42
AM REVAZUT DE CURAND FILMUL si acum ca cunosc mai bine si muzica din film am fost si mai visator ca de obicei.bineinteles ca la o a doua vizionare intelegi mai multe.de exemplu, m-a impresionat asemanarea selmei cu iisus in anumite privinte.finalul este unul neasteptat pentru un musical, dar pana la urma cred ca am facut o pasiune pentru filmele in care personajul principal moare...
pe 18 Decembrie 2006 17:46
acest film ma impresionat datorita catarsisiului pe care il raspandeste.
este emotionant si te face sa visezi si sa te gandesti cu nostalgie la propriile tale idealuri.
lars von trier este din nou inovator si nonconformist.este un alt fel de musical.este un musical despre musicaluri.
acest film ma facut sa ma indragostesc de muzica cantaretei bjork si sa apreciea talentul lui lars von trier.merita sa vezi un astfel de film pentru ca daca te vei stradui sa intelegi subtilitatile iti va redirectiona viata.
Follow the dot
Coincidence makes sense
Only with you
You don't have to speak
I feel
Emotional landscapes
They puzzle me
The riddle gets solved
And you push me up to
This state of emergency
How beautiful to be
State of emergency
Is where I want to be”
De altfel, pentru eroina pe care o interpretează, comedia muzicală este lumea ideală ȋn care și-ar dori să se afle pentru că, spune ea, ȋntr-un asemenea spectacol nimic rău nu se poate ȋntâmpla. Şi o vedem la ȋnceputul filmului repetând cu frenezie un fragment din „Sunetul muzicii”, ce urmează a fi pus ȋn scenă cu ea ȋn rolul guvernantei. Nu-i de mirare că ȋși caută refugiu ȋntr-o lume imaginară, atâta timp cât lumea ȋn care trăiește este urâtă, sumbră, monocromă, nuanţa ei gri ȋntunecându-se din ce ȋn ce mai mult pe parcursul derulării evenimentelor, până la negru total... Ȋn lumea reală este o femeie care strânge fiecare cent câștigat cu trudă ȋn fabrică, pentru a plăti operaţia la ochi a fiului ce ȋi moștenește cumplita boală. De ce a făcut un copil ȋn atare condiţii ? Pentru că voia să ţină un bebeluș ȋn braţe, răspunde ea la ȋntrebarea incomodă...
Regizorul nu ţine să cunoaștem ȋn profunzime restul personajelor și le rafinează intens, prezentandu-ni-le doar prin prisma raporturilor acestora cu eroina din film. Astfel, Gene este fiul ei de la care are pretenţia de a ȋnvăţa și a fi pe deplin responsabil, viitorul lui depinzând de felul ȋn care se formează acum, cât mama ȋncă ȋl mai poate sprijini; Jeff este bărbatul ȋndrăgostit nebunește de ea, dispus să ȋi sară oricând ȋn ajutor și să ȋi fie alături, ȋn ciuda faptului că ea ȋl respinge; Kathy este prietena cea mai bună, care ȋși dovedește devotamentul nu doar ȋn momentele frumoase, ci mai ales ȋn cele de mare dificultate, când o ȋnţelege și o sprijină necondiţionat; Bill si Linda Houston, soţ și soţie, sunt prietenii care au grijă de fiul ei când este la serviciu și ȋi pretind pentru locuinţa ȋnchiriată o sumă insignifiantă, dovedindu-și astfel generozitatea și afecţiunea construită pe buna vecinătate. Până ȋntr-o zi, când slabiciunea soţului ȋn faţa soţiei risipitoare ȋnvinge prietenia, nesocotind normele morale și legale și chiar raţiunea, afectând astfel iremediabil existenţa ingenuei și romanticei Selma.
Dar este ea un om bun sau este un monstru capabil să sfideze legile ţării care i-a oferit ospitalitate și să ucidă cu sânge rece un om care a primit-o cu braţele deschise ȋn casa lui, oferindu-i sprijinul de care avea nevoie ca femeie singură, lipsită de ocrotire ȋntr-o ţară străină?
Nu suntem ȋn măsură să judecăm, ci doar să asistăm cu mâhnire la toate acestea, dezamăgiţi cel mult de superficialitatea sistemului judiciar american si de proasta percepţie ȋn privinţa imigranţilor, dezavantajaţi din start de acest statut.
Finalul este unul dintre cele mai tragice văzute de mine, răvășitor de-a binelea, astfel ȋncât nu pot recomanda filmul oricui, ci doar persoanelor dispuse să trăiască toate durerile și spaimele eroinei și să parcurgă alături de ea cei 107 pași, de câţi este nevoie pentru a ajunge la capătul blestematului culoar...
Ar fi de remarcat Bjork care si-a jucat destul de bine rolul , dar nu este chiar asa de surprinzator: o fi filmat ceva videoclipuri la viata ei !!! Bine , mai stiu eu unele care canta si au jucat in filme pe care inca nu le-am notat inca cu 3....
Iar de enervat , ce mai mult m-a enervat tehnica de filmare:Zici ca au filmat tot filmul cu telefonul !! Adica au avut o singura camera , dar si aia fara zoom !!!Bine , sunt sigur ca acest mod de filmare a fost intentionat , dar mie nu mi-a placut, ce sa fac acum....
(Sau ca sa fiu in ton cu alte comentarii , iata esentialul :Demitizarea exaustiva si relational cadoc. Incongruenta fenomenologica si introspectiv cromatic. )
Eu sunt uimit mereu de cei care stiu sa povesteasca cu atata intensitate vietile, esecurile, povestile unor oameni.
Lars von Trier este unul din povestitorii de exceptie, iar Björk Guðmundsdóttir interpreteaza uluitor si cutremurator drama unei femei, a unei mame.
Filmul este facut cu 2 ani inaintea extraordinarului film Chicago! (de cand l-am vazut m-am tot intrebat cum de i-a venit ideea geniala lui Rob Marshall...).
Aș dori să fac o introspecție în sine însuși ca să pot descoperi de ce chiar și necătînd la faptul că nu mi-a plăcut filmul îi pun o astfel de notă. Deodată apare o nouă întrebare dar de ce trebuie să placă filmul? Ca să pui o notă mare filmului nui neapărat să-ți placă. Ei bine asta nu se referă la marea majoritate a filmurilor, însă această peliculă filmată de excelentul Lars von Trier este o excepție binedefinită. Să lăsăm pe un timp oarecare închipuirile despre aceea ce sentimente vrea să ne producă acest film... Și să încercăm un pic să privim în sufletul Selmei. Societatea normală (cum se pretinde a fi cea americană) nu va lăsa nepiedepsită o astfel de faptă ca cea făcută de Selma întru apărarea copilului său. Această societate „etică” va aclama această faptă, dar cel mai strașnic nu va dori să vadă și cealaltă parte a monedei. Și desigur pe cine va crede judecătorul? Pe un ofițer al poliției americane sau pe o emigrantă din Cehia care nici nu poate răspunde adecvat la faptele făcute de dînsa. Din păcate răspunsul este evident. Dar priviți un pic acest suflet chinuit și schilodit. Ochii săi care deja nu mai văd oricum provoc durere căci continuă să privească dar în van. Sufletul său neprihănit caută alternativă ochilor și începe să deseneze imagini abstracte a ceea ce simte a ceea ce aude. De aici determinăm ce vedem de la începutul filmului... Sufletul deformat al Selmei. Desigur că am putea spune, că exista o altă cale. Însă există numai o cale cea care deja este trecută. Ce ați face voi dacă vă veți pierde vederea? Înțeleg că întrebarea sună un pic stupid și retoric... Dar totuși... Ce veți face în această camera obscura în care va încuiat soarta? Nimeni nu ar putea răspunde, și chiar dacă ar exista vre-un răspuns el ar avea o înclinație individuală. În cazul Selmei situația o ea razna. Și ca să scape de realitate ea și-o construiește pe a sa, o realitate unde muzica și dansul conduc parada, iar durere nu există în genere. Evadarea în acea lume și o ținea la suprafața. Drama tragediei sale este extrem de mare. Iar finalul este clar pronunțat de la jumătate de film. Toți vom fi acolo. Toți vom muri. Însă cel puțin Selma a luptat, și vreți credeți vreți nu dar ea a învins. Copilul ei nu va mai avea aceeași soartă ca cei din familia sa. După părerea mea modestă, Selma chiar de la începutul filmului este într-o stare acută de afect și de apatie. Comportarea sa, privirile sale, evadarea în vise, toate acestea pe mine mă fac să cred că Selma este prea exteriorizată din punct de vedere emoțional. Dar posibil că von Trier așa și a planificat. Oricum „Dansînd cu noaptea” este mai mult teatru decît un film, este un film muzical ce descoperă cît n-ar fi de straniu extremitățile sufletului și a emoțiilor omenești. Ultima sa fază. Mai departe doar prăpastia și corpul ce atîrnă pe un fir de ață...
PS: Acum cînd am încercat să o înțeleg pe Selma filmul mi-a plăcut mai tare
PPS: Pravo Bjork...
Acest musical despre musicaluri da un cu totul alt rol si sens muzicii.
Astfel ca personajul, jucat impecabil de o foarte talentata actrito-cantareata Bjork, in momentele dificile, aflate la tot pasul, viseaza muzica si traieste muzica, intrand intr-o alta lume, o lume a imaginatiei ei, aflata in total antagonism cu lumea stearsa din exterior si care o ajuta sa ramana puternica.
De altfel aceste momente muzicale sunt singurele care ne aduc aminte ca privim un film si nu asistam ca observatori, din vreun colt intunecat - si mai intunecat - al actiunii.
Aceasta pelicula, in care angoasa pare a fi sentimentul dominant, trimite la tragediile grecesti, in care personajele isi continua drumul de tren deraiat, aflate fiind in imposibilitatea de a evita impactul. Cu atat mai mult cu cat Selma pare sa detina armele necesare pentru a devia traiectoria, dar prefera sa-si lase destinul sa-si urmeze cursul.
SPOILER
Si cum se poate sfarsi totul, altfel decat prin muzica...
Selma (Bjork) este o lucrătoare de origine cehă pasionată de comediile muzicale. Confruntată cu iminenta pierdere a vederii, Selma încearcă să economisească suficienţi de mulţi bani pentru o operaţie menită să -l salveze pe fiul ei de la aceeaşi problemă. Acest ideal devine singurul motiv pentru care ea trăieşte şi atunci când Bill (David Morse), cel care îi închiriase rulota unde trăia, îi fură economiile pentru a putea să -şi plătească datoriile de la bancă inevitabilul se produce. Bill este omorât, Selma este condamnată la moarte nu înainte de a plăti operaţia pentru fiul ei.
Kathy (Catherine Deneuve), prietena Selmei reuşeşte să plătească cu banii operaţiei un avocat mai bun care îi promite Selmei rejudecarea procesului şi implicit o pedeapsă mai blândă, propunere refuzată însă de personajul principal. În clipa morţii, Selma primeşte perechea de ochelari a lui Gene, semn că operaţia avesese loc şi că sacrificiul ei nu fusese zadarnic. Finalul este cutremurător şi incitant în acelaşi timp: atunci când trapa spânzurătorii se deschide şi victima moare, o cortină mov este trasă de către poliţişti pentru a marca finalul unei vieţi în pas de step, dar şi un sacrificiu care nu a fost zadarnic.
Două idei se desprind din ţesătura densă de semnificaţii a regizorului. Prima este aceea că viaţa poate fi trăită într-o dimensiune personală. Pentru Selma evadarea din cenuşiul vieţii cotidiene înseamnă refugiul în dansul şi muzica din filmele muzicale pe care le vizionase. La fel ca în Dogville sau Manderlay, reapare tema sacrificiului pentru ceilalţi. Acesta reprezintă o provocare pentru privitor reflectând o enormă disponibilitate artistică a cineastului suedez. În faţa sacrificiului şi a pasiunii pentru muzică şi dans, orbirea şi întunericul devin neputincioase.
Realizat în tonuri cenuşii, cu personaje prea puţin scoase în relief, cu o imagine filmată parcă de camera personală a unui amator, Dancer in the Dark este mai puţin un film sau o poveste cinematografică şi mai mult o combinaţie de idei adresate în mod direct privitorului. Pe coloana sonoră a lui Bjork filmul lui Lars von Trier îndeamnă în acelaşi timp la visare şi la reflecţie.
este emotionant si te face sa visezi si sa te gandesti cu nostalgie la propriile tale idealuri.
lars von trier este din nou inovator si nonconformist.este un alt fel de musical.este un musical despre musicaluri.
acest film ma facut sa ma indragostesc de muzica cantaretei bjork si sa apreciea talentul lui lars von trier.merita sa vezi un astfel de film pentru ca daca te vei stradui sa intelegi subtilitatile iti va redirectiona viata.