Părerea criticului
Mathieu (Romain Duris, unul dintre actorii de suflet ai Cinemagia, de la De battre mon coeur s'est arrêté/Și inima mi se opri în loc încoace) şi Anna (Olga Kurylenko) au o fiică, pe Sarah (Fantine Harduin), care suferă de o anomalie genetică ce o condamnă să nu părăsească niciodată mediul steril al camerei-capsulă în care locuieşte. Când, după un cutremur, o ceaţă stranie înghite Parisul, asfixiindu-i pe locuitori, cei doi foşti soţi se refugiază la un cuplu de bătrâni care locuieşte la ultimul etaj al imobilului, unde aerul încă mai este respirabil. Dar smogul continuă să urce, cam cu câte cinci centimetru pe oră iar capsula lui Sarah, înconjurată de ceaţa toxică, trebuie realimentată pentru a continua să funcţioneze.
Parisul e doar sugerat în film - smogul lasă la vedere doar vârfurile clădirilor, făcând din oraşul iubirii un decor abstract şi angoasant. În depărtare se vede cel mai înalt loc al Parisului, locul de care camera regizorului se fereşte să se apropie, unde viermuiesc compulsiv supravieţuitorii, care urcă frenetic, ca nişte furnici, pe cea mai înaltă colină a oraşului. Montmartre e refugiul care va amână pentru câteva ore inevitabilul sfârşit. La orizont, salvarea nu se întrevede.
Regizorul originar din Québec Daniel Roby preferă să nu intre în mulţimea panicată, ci să se centreze pe destinul câtorva personaje.
Minimalist și fără un erou negativ, Toxic își va ține spectatorii în tensiune: personajele – o mamă și un tată - nu sunt eroii de vocație, obișnuiți ai filmelor de acțiune, și totuși, luptând pentru supraviețuirea lor și a celor dragi, au ceea ce trebuie ca să te țină cu sufletul la gură.
Lumea ce începe să arate ca după apocalipsă, personajele care se baricadează, senzația permanentă de pericol sunt elemente comune filmelor cu dezastre naturale, dar ce reuşeşte filmul Toxic este să evite toate clișeele de Hollywood ale genului.
Apare inevitabil şi dilema morală – cea de a salva viața unui străin – trece pe locul doi în fața luptei, aproape fără șanse, a unui cuplu de a supraviețui unei inundații fatale cu un gaz toxic.
Senzația stranie pe străzile goale din inima Parisului turistic, evoluția personajelor, faptul că unul dintre ele este o tânără cu o boală incurabilă, smogul (ce seamănă cu unele imagini din oraşele poluate din China ) precum și finalul neașteptat duc cu gândul la o alegorie.
Cei care supraviețuitori sunt poate un nou cuplu mitic, un nou Adam și o nouă Eva – cei care vor întemeia o nouă civilizație, aşadar avem parte în film de o apocalipsă urmată de o nouă ordine. Probabil o interpretare ar fi că cei rămaşi sunt cei care preţuiesc ce le oferă natura, pentru că până atunci au fost condamnaţi (din cauza maladiei de care suferă) să stea departe de ea, în incubatoare. Sunt condamnaţi să moară cei care au luat natura şi tot ce oferă pământul de-a gata, cei care au considerat că oxigenul, lumina, natura li se cuvine în mod implicit. Totuşi, veleitatea filmului este tensiunea, nu morala.
Parisul e doar sugerat în film - smogul lasă la vedere doar vârfurile clădirilor, făcând din oraşul iubirii un decor abstract şi angoasant. În depărtare se vede cel mai înalt loc al Parisului, locul de care camera regizorului se fereşte să se apropie, unde viermuiesc compulsiv supravieţuitorii, care urcă frenetic, ca nişte furnici, pe cea mai înaltă colină a oraşului. Montmartre e refugiul care va amână pentru câteva ore inevitabilul sfârşit. La orizont, salvarea nu se întrevede.
Regizorul originar din Québec Daniel Roby preferă să nu intre în mulţimea panicată, ci să se centreze pe destinul câtorva personaje.
Minimalist și fără un erou negativ, Toxic își va ține spectatorii în tensiune: personajele – o mamă și un tată - nu sunt eroii de vocație, obișnuiți ai filmelor de acțiune, și totuși, luptând pentru supraviețuirea lor și a celor dragi, au ceea ce trebuie ca să te țină cu sufletul la gură.
Lumea ce începe să arate ca după apocalipsă, personajele care se baricadează, senzația permanentă de pericol sunt elemente comune filmelor cu dezastre naturale, dar ce reuşeşte filmul Toxic este să evite toate clișeele de Hollywood ale genului.
Apare inevitabil şi dilema morală – cea de a salva viața unui străin – trece pe locul doi în fața luptei, aproape fără șanse, a unui cuplu de a supraviețui unei inundații fatale cu un gaz toxic.
Senzația stranie pe străzile goale din inima Parisului turistic, evoluția personajelor, faptul că unul dintre ele este o tânără cu o boală incurabilă, smogul (ce seamănă cu unele imagini din oraşele poluate din China ) precum și finalul neașteptat duc cu gândul la o alegorie.
Cei care supraviețuitori sunt poate un nou cuplu mitic, un nou Adam și o nouă Eva – cei care vor întemeia o nouă civilizație, aşadar avem parte în film de o apocalipsă urmată de o nouă ordine. Probabil o interpretare ar fi că cei rămaşi sunt cei care preţuiesc ce le oferă natura, pentru că până atunci au fost condamnaţi (din cauza maladiei de care suferă) să stea departe de ea, în incubatoare. Sunt condamnaţi să moară cei care au luat natura şi tot ce oferă pământul de-a gata, cei care au considerat că oxigenul, lumina, natura li se cuvine în mod implicit. Totuşi, veleitatea filmului este tensiunea, nu morala.
