Ozon este pentru mine unul dintre cei mai interesati regizori din ziua de astazi, in sensul ca am gasit mereu ceva intrigant si captivant chiar si in cele mai slabe filme ale sale.
"In the House" este un film excelent pe care l-am vazut la cinema la vremea lui si stiu ca am iesit de-a dreptul fermecat din sala de cinema. Posibil cel mai complex si inteligent scenariu pe care l-a avut la dispozitie Ozon.
Germain este un profesor de literatura franceza dezamagit de sistemul educational si de nivelul elevilor sai preocupati mai mult de "pizza si de ultimele gadgeturi aparute" decat de literatura.
Claude este un elev care isi etaleaza talentul de scriitor intr-o tema de weekend si ii atrage atentia lui Germain care incearca sa-i fie mentor si sa-i dezvolte aceasta aptitudine.
Din acest punct se dezvolta o poveste elev-profesor atipica si complexa in care linia dintre fictiune si realitate se vede tot mai in ceata si totul capata un sens de voyeurism literar cu implicatii mult mai mari decat parea la inceput.
Mi-a placut mult trecerea prin mai multe genuri -de la momente amuzante pana la momente de thriller pur-, m-au captivat total multitudinea de teme propuse -in special cele legate de arta povestirii, de puterea cuvintelor si a relatiei autor-cititor- si felul in care jongleaza cu psihologia personajelor.
Acel "va urma..." de la finalul fiecarui eseu este delicios... esenta manipularii cititorului in contextul unei scrieri atractive.
lili22
pe 07 Iulie 2018 15:24
Un film de exceptie, nu pot sa explic de ce te prinde acest film si nu te mai lasa.O bijuterie de film.
Domolul
pe 30 Aprilie 2016 23:51
Eu l-am văzut dintr-o variantă pe pentru persoane cu dizabilități de vedere. Nu știam că există așa ceva de fapt nici acum nu cred că am înțeles bine: chiar există astfel de filme? Întreb fiindcă am verificat online si nu era același audio. Despre ce vorbesc: o voce descrie din când în când, imaginea de pe ecran. Chestia asta s-a potrivit foarte bine cu tema filmului, literatura. Chiar mai mult decât atât, cand sotia lui Germaine spune despre pictura verbală m-am gândit că sunt c am multe coincidente.
În rest, filmul mi-a adus aminte cât de tâmpiți sunt francezii. Pare o radiografie a scriitorilor sau /si a noastră a cititorilor a receptorilor de povesti, a ascultătorilor.
BitterCandy
pe 18 Iulie 2014 22:57
O arta transpusa pe ecran a unui regizor talentat si pasionat de ceea ce face si care cu siguranta se va face remarcat. Un stil regizoral care aminteste de filmele lui Woody Allen, un subiect aparte, original, ingenios, interesant.....
Observ ca , cu o singura exceptie , asupra acestui film s-au pronuntat numai initiati.Eu nu o ard atat de bine din condei ( a se citi tasta ), dar ce pot spune e ca filmul mi-a placut , chiar foarte mult .Ce ma nelamureste pe mine este cum pot cei de la cinemagia (presupunand ca nu sunt chiar toti analfabeti,) sa aprobe asemenea ploturi , pline de greseli de logica s din care nu se intelege nimic.
ddonpandy
pe 04 August 2013 16:48
am vazut filmu si cred ca la multi alti care o sa l vada in primele minute o sa spuna ce naspa ..film dar dupa 15 min deja devine interesant ....si o sa ti placa
cosmin_kedii
pe 15 Mai 2013 19:25
Acest film este o adevarata bijuterie care ne ține în suspans până în ultima secundă
xerses
pe 15 Mai 2013 13:21
Nu m-a surprins prin ceva anume acest film; este interesant unde se poate ajunge cu exercitiul de imaginatie pe care il propun profesorii elevilor lor.
flopozippo
pe 12 Mai 2013 20:28
Nicidecum nu e un thriller, mai mult o drama, este un film plin de sarcasm, cu o actiune mai mult banala, dar care pana la final dezvolta niste personaje controversate de varste diferite si cu ambitii si interese diferite.
sabinalin
pe 12 Mai 2013 14:38
Atunci cand ascultam intamplarile istorisite de cineva ne punem intrebari legitime: cat e fictiune si cat e realitate? Cat de multa incredere putem avea in acel cineva, indiferent de cat de apropiat ne este? Cat de mult il putem cunoaste pe cel de langa noi? Pana unde avem dreptul de a invada universul intim al celuilalt? Hotarat lucru, chiar daca duce lipsa unor adevarate stele asa cum au fost, la vremea lor, Alain Delon, Jean Paul Belmondo, Jean Marais sau Jean Gabin, cinematografia franceza continua sa produca filme de mare calitate asa cum este si aceasta mica bijuterie cinematografica in care o poveste aparent banala se transforma intr-o istorisire plina de tensiune latenta, scenariul fiind punctul forte al lui "Dans la maison". Si actorii isi interpreteaza cu aplomb rolurile, langa experimentatii Fabrice Luchini, Emanuelle Segnier si Kristin Scott Thomas e posibil sa avem de-a face cu o mare promisiune: tanarul actor Ernst Umhauer, in varsta de 23 de ani, nascut la Cherbourg. A voir!!!
into_the_labyrinth
pe 11 Mai 2013 03:16
Departe de a fi un film comercial, ”Dans la maison” reprezintă oarecum un experiment - plin de sarcasm, de ironie, dar şi sensibil, tensionat, dramatic. Povestea ”spusă” prin intermediul lui Claude, elevul-scriitor al cărui talent este recunoscut de Germain, profesorul său, se complică pe parcurs, împingând chiar lucrurile la limită - în aceasta doar şi consta harul amintit. Poate nu întotdeauna natural, poate uşor didactic (în explicaţiile profesorului), dar un film original, captivant şi care reuşeşte să şi surprindă. De văzut - şi de analizat! (menţionez că nu am citit lucrarea după care s-a făcut adaptarea - liberă - cinematografică, deci nu pot comenta nimic în sensul acesta)
zeno.marin
pe 08 Mai 2013 14:21
Atunci cand un film e bun avem tendinta sa inchidem ochii la eventualele sale imperfectiuni, la fel cum un profesor tinde sa rotunjeasca nota unui elev care are numai note de zece pentru a nu-i strica media. Sigur, gaurile sunt exact ceea ce fac schweitzerul atat de delicios, dar defectele nu sunt obligatorii mereu sau... nu trebuie privite ca atare. Adesea ele sunt alegeri stilistice deliberate. Ma gandesc aici la aparitiile imaginare ale personajelor in diferite cadre, potrivite mai degraba intr-o piesa de teatru din secolele trecute sau metaforele vizuale inutil de evidente, precum scena de final in care o cladire apare in sectiune, dezvaluind un musuroi de vieti in desfasurare cotidiana.
Drama escaladeaza cam exponential, prea diabolic, aproape amintind de "Talentatul domn Ripley" insa ingloband un pic prea multe motive si teme. Acestea sunt purate evident si repetitiv pe umerii profesorului caruia experimentul bolnavicios ii scapa de sub control, sfarsind chiar prin a crea o dependenta care trebuie satisfacuta cu pretul falimentului ca individ. Daca facem abstractie si de neverosimilul unei relatii fizice intre o inca frumoasa Germaine (Kristin Scott Thomas) si un profesor la varsta pensionarii, filmul e meticulos regizat, cu grija subtila la detalii, etaland o cunoastere profunda a complexitatii sufletului si psihicului omenesc, toate insotite de referinte multiple la aspecte din culura clasica si moderna.
O muzica orientala va completa alegoria povestilor Sheherazadei iar umorul nu lipseste nici el. Vezi relatia satirica dintre modernism, un bazar de impostura artisica si maniera literara sofisticata si snoaba a cronicilor dedicate evenimentelor de arta vizuala. Si aici ajungem la "Pictura verbala". O gaselnita, un fel de "air guitar", o rama din care pictorul a decupat tabloul lasand privitorul in fata unui spatiu viran, tabloul fiind descris de catre artist in forma povestita,
lasand privitorului libertatea anarhica sa inteleaga pictura in ce fel doreste...
Intamplator sau nu, filmul are ceva in comun cu ideea, in sensul ca naratiunea directa are o ponderea covarsitoare, obositoare, monotona sau stereotipa pe alocuri. Dar spre deosebire de "pictura verbala", imagninile nu lasa loc de interpretare, facandu-ne partasi la spectacolul unei drame voyeuriste usor grotesti, cu nuante care amintesc de stilul filmelor lui Woody Allen.
"(Va urma)".
GabrielaSirbu
pe 08 Mai 2013 12:28
Sigur ca multi dintre noi stim ca avem puterea de a-i manipula - chiar cu maaaare usurinta - pe cei din jurul nostru si chiar o facem in diferite conjuncturi si cu diferite motive - ascunse, sau nu - in scopuri numai de noi stiute. Tocmai de aceea e bine ca in relatiile pe care le avem sa nu subestimam pe nimeni, niciodata, indiferent de varsta pe care o avem sau o are persoana cu care relationam.
Eu zic sa mergeti la cinema sa vedeti filmul.
pe 03 Mai 2013 13:45
[...] la San Sebastián și la Toronto, Dans la maison urmărește relația dintre un profesor de literatură franceză, interpretat de Fabrice Luchini, [...]
nyuszi
pe 01 Aprilie 2013 03:30
Nu e un film perfect, dar mi s-a parut genial totusi. Pe de-o parte e o poveste despre relatiile ciudate care se formeaza intre noi, despre diferentele intre ceea ce percep cei din afara si realitate, sau chiar depre iluziile noastre si realitate, pe de alta parte propune o discutie foarte interesanta despre procesul creativ, despre linia de demarcatie dintre realitate si fictiune, sau, mai in cazul acesta, invers.
Persoane reale devin personaje, apoi preiau caracteristicile personajelor pentru a indeplini un rol, pentru a duce povestea spre un final. E ciudat, pentru ca Claude e atat scriitor, cat si personaj, iar Germain, atat cititor, cat si editor, si personaj. Ambii actioneaza in viata reala, constient sau inconstient, in conformitate cu anumite reguli ale literaturii care, in mod normal, nu se aplica atunci cand vine vorba de realitate. Si nu doar atat, dar incearca sa ii impinga pe cei din jur sa se conformeze acestor reguli, sa intre in tiparul inventat de Claude, ceea ce ii distanteaza de cei pe care incet incet incep sa-i dezumanizeze incercand sa le stabilieasca plauzibilitatea.
Uitandu-ma la film mi-am adus aminte de un citat din Mark Twain, care din pacate nu il cunosc in lb. Romana, si nici nu stiu unde sa-l gasesc. Oricum, ideea cred ca ramane: "Truth is stranger than fiction, but it is because fiction is obliged to stick to possibilities, truth isn't". Problema este ca atat Claude, cat mai ales Germain, incearca sa forteze realitatea si adevarul in tiparele plauzibilului literar. Nu prea functioneaza.
Ceea ce e si mai trist - si in acelasi timp foarte realist - e faptul ca nu se lasa. Ca ideea de a proiecta fantezii, sau chiar de a gasi explicatii rationale pentru inexplicabil, pentru a justifica actiunile umane care de multe ori nu au justificare, devine un fel de drog. Creeaza o dependenta, anume. Lumea in care au trait, cea reala, s-a naruit, dar ei devin spectatorii unui univers pe care il creaza si recreaza dupa cum doresc, dar care nu reflecta adevarul.
Oricum, mi-a placut foarte mult. Iar actorii sunt geniali toti!
"In the House" este un film excelent pe care l-am vazut la cinema la vremea lui si stiu ca am iesit de-a dreptul fermecat din sala de cinema. Posibil cel mai complex si inteligent scenariu pe care l-a avut la dispozitie Ozon.
Germain este un profesor de literatura franceza dezamagit de sistemul educational si de nivelul elevilor sai preocupati mai mult de "pizza si de ultimele gadgeturi aparute" decat de literatura.
Claude este un elev care isi etaleaza talentul de scriitor intr-o tema de weekend si ii atrage atentia lui Germain care incearca sa-i fie mentor si sa-i dezvolte aceasta aptitudine.
Din acest punct se dezvolta o poveste elev-profesor atipica si complexa in care linia dintre fictiune si realitate se vede tot mai in ceata si totul capata un sens de voyeurism literar cu implicatii mult mai mari decat parea la inceput.
Mi-a placut mult trecerea prin mai multe genuri -de la momente amuzante pana la momente de thriller pur-, m-au captivat total multitudinea de teme propuse -in special cele legate de arta povestirii, de puterea cuvintelor si a relatiei autor-cititor- si felul in care jongleaza cu psihologia personajelor.
Acel "va urma..." de la finalul fiecarui eseu este delicios... esenta manipularii cititorului in contextul unei scrieri atractive.
În rest, filmul mi-a adus aminte cât de tâmpiți sunt francezii. Pare o radiografie a scriitorilor sau /si a noastră a cititorilor a receptorilor de povesti, a ascultătorilor.
Drama escaladeaza cam exponential, prea diabolic, aproape amintind de "Talentatul domn Ripley" insa ingloband un pic prea multe motive si teme. Acestea sunt purate evident si repetitiv pe umerii profesorului caruia experimentul bolnavicios ii scapa de sub control, sfarsind chiar prin a crea o dependenta care trebuie satisfacuta cu pretul falimentului ca individ. Daca facem abstractie si de neverosimilul unei relatii fizice intre o inca frumoasa Germaine (Kristin Scott Thomas) si un profesor la varsta pensionarii, filmul e meticulos regizat, cu grija subtila la detalii, etaland o cunoastere profunda a complexitatii sufletului si psihicului omenesc, toate insotite de referinte multiple la aspecte din culura clasica si moderna.
O muzica orientala va completa alegoria povestilor Sheherazadei iar umorul nu lipseste nici el. Vezi relatia satirica dintre modernism, un bazar de impostura artisica si maniera literara sofisticata si snoaba a cronicilor dedicate evenimentelor de arta vizuala. Si aici ajungem la "Pictura verbala". O gaselnita, un fel de "air guitar", o rama din care pictorul a decupat tabloul lasand privitorul in fata unui spatiu viran, tabloul fiind descris de catre artist in forma povestita,
lasand privitorului libertatea anarhica sa inteleaga pictura in ce fel doreste...
Intamplator sau nu, filmul are ceva in comun cu ideea, in sensul ca naratiunea directa are o ponderea covarsitoare, obositoare, monotona sau stereotipa pe alocuri. Dar spre deosebire de "pictura verbala", imagninile nu lasa loc de interpretare, facandu-ne partasi la spectacolul unei drame voyeuriste usor grotesti, cu nuante care amintesc de stilul filmelor lui Woody Allen.
"(Va urma)".
Eu zic sa mergeti la cinema sa vedeti filmul.
Persoane reale devin personaje, apoi preiau caracteristicile personajelor pentru a indeplini un rol, pentru a duce povestea spre un final. E ciudat, pentru ca Claude e atat scriitor, cat si personaj, iar Germain, atat cititor, cat si editor, si personaj. Ambii actioneaza in viata reala, constient sau inconstient, in conformitate cu anumite reguli ale literaturii care, in mod normal, nu se aplica atunci cand vine vorba de realitate. Si nu doar atat, dar incearca sa ii impinga pe cei din jur sa se conformeze acestor reguli, sa intre in tiparul inventat de Claude, ceea ce ii distanteaza de cei pe care incet incet incep sa-i dezumanizeze incercand sa le stabilieasca plauzibilitatea.
Uitandu-ma la film mi-am adus aminte de un citat din Mark Twain, care din pacate nu il cunosc in lb. Romana, si nici nu stiu unde sa-l gasesc. Oricum, ideea cred ca ramane: "Truth is stranger than fiction, but it is because fiction is obliged to stick to possibilities, truth isn't". Problema este ca atat Claude, cat mai ales Germain, incearca sa forteze realitatea si adevarul in tiparele plauzibilului literar. Nu prea functioneaza.
Ceea ce e si mai trist - si in acelasi timp foarte realist - e faptul ca nu se lasa. Ca ideea de a proiecta fantezii, sau chiar de a gasi explicatii rationale pentru inexplicabil, pentru a justifica actiunile umane care de multe ori nu au justificare, devine un fel de drog. Creeaza o dependenta, anume. Lumea in care au trait, cea reala, s-a naruit, dar ei devin spectatorii unui univers pe care il creaza si recreaza dupa cum doresc, dar care nu reflecta adevarul.
Oricum, mi-a placut foarte mult. Iar actorii sunt geniali toti!