Părerea criticului
Serialul Dark, prima producţie Netflix realizată în Germania, a luat publicul platformei pe nepregătite în 2017, cu un prim sezon care a provocat consistente sesiuni de binging în întreaga lume. Cu un fir narativ mai mult decât complex şi un număr impresionant de personaje schimbând banda pe autostrada timpului, serialul şi-a format rapid un public fidel, mulţi spectatori etichetându-l drept un "mindfuck" total. Dar este Dark complex şi relevant sau doar confuz şi manipulator? Încercăm să ne dăm seama după parcurgerea celui de-al doilea sezon, lansat pe Netflix pe 21 iunie.
Dark a fost imediat comparat cu o altă celebră producţie Netflix, Stranger Things, dar, deşi cele două seriale au câteva puncte comune, ambiţia poveştii, complexitatea scenariului, temele explorate şi eficienţa cu care întorsăturile de situaţie şi dezvăluirile şocante dezarmează spectatorii apropie Dark mai degrabă de un alt megahit recent, Westworld. Dark a reuşit să creeze o mitologie captivantă, înconjurându-şi publicul cu un impresionant număr de mistere gata să provoace dependenţă. Ceea ce-i putem reproşa serialului este faptul că, deşi sezonul doi rezolvă câteva dintre enigme (sau măcar le acoperă cu un voal o idee mai străveziu), senzaţia că ni se pregăteşte o păcăleală extremă este din ce în ce mai puternică...
Nu spunem nimic despre ce se întâmplă în al doilea sezon şi nu are rost nici să discutăm despre evenimentele din primul. Rostul acestui articol nu este să descrie sau să explice serialul, ci să-l recomande publicului doritor de experienţe interesante în faţa televizorului, a laptopului sau a tabletei. Indiferent de ce ne aşteaptă în al treilea sezon şi indiferent de intuiţia că Dark ar putea fi o perdea de fum cu un final la fel de dezamăgitor ca al celebrului Lost, serialul ni se pare obligatoriu de văzut, măcar pentru eficienţa cu care îşi vrăjeşte publicul. Sunt prea multe seriale pe care le putem urmări cu coada ochiului, în timp ce butonăm la telefon: Dark face parte dintr-o cu totul altă categorie, aceea care te îndeamnă să cauţi, dacă nu ştii deja cum s-o activezi, funcţia de Do Not Disturb a telefonului.
Ce intrigă la Dark este faptul că, dincolo de motivaţiile minore şi fireşti ale unor personaje (salvarea unui copil, rezolvarea misterului unei morţi inexplicabile), nu reuşim să întrezărim nicio clipă marile motivaţii din spatele celor care au puterea de a controla povestea. Serialul este doldora de replici ultra-criptice (un mic exemplu: "Totul se va sfârşi curând. Dar până atunci totul trebuie să rămână ca şi până acum"), a căror aglomerare devine mai mult decât frustrantă pentru spectatorul care nu a depus armele şi care chiar vrea să înţeleagă povestea imaginată de creatorii serialului, Baran bo Odar şi Jantje Friese.
Un aspect la care excelează Dark este explorarea fatalistă a unor demoni existenţiali. "Rătăcim prin întuneric", spune la un moment dat unul dintre personaje, aceasta fiind senzaţia bântuitoare, aproape hipnotizantă, lăsată de fiecare episod. Puţine sunt serialele mai neliniştitoare şi gata să transmită mai eficient (un alt exemplu ar fi producţia HBO The Leftovers/Cei rămaşi) faptul că nu avem niciun control asupra destinului, că nu suntem decât nişte bărcuţe de hârtie duse care încontro de apele indiferente ale timpului.
Dincolo de întrebările ridicate de poveste (şi de răspunsul de care spectatorii implicaţi dar epuizaţi ar putea la un moment dat să nici nu le mai pese), forţa şi eficienţa lui Dark aici rezidă. Chiar dacă sezonul al treilea va dezamăgi cu dezvăluirile sale (sau poate chiar cu lipsa lor), această stare de nelinişte cu greu se va şterge din memorie. Până la urmă valoarea unui serial şi eficienţa unei poveşti aici se măsoară şi nu în micile doze de entertainment pe care le oferă pe parcursul vizionării. Poate că la sfârşit vom fi păcăliţi, dar itinerariul a meritat. Şi, cu toate rezervele mai mici sau mai mari, nu putem decât să recomandăm Dark din toată inima.
Dark a fost imediat comparat cu o altă celebră producţie Netflix, Stranger Things, dar, deşi cele două seriale au câteva puncte comune, ambiţia poveştii, complexitatea scenariului, temele explorate şi eficienţa cu care întorsăturile de situaţie şi dezvăluirile şocante dezarmează spectatorii apropie Dark mai degrabă de un alt megahit recent, Westworld. Dark a reuşit să creeze o mitologie captivantă, înconjurându-şi publicul cu un impresionant număr de mistere gata să provoace dependenţă. Ceea ce-i putem reproşa serialului este faptul că, deşi sezonul doi rezolvă câteva dintre enigme (sau măcar le acoperă cu un voal o idee mai străveziu), senzaţia că ni se pregăteşte o păcăleală extremă este din ce în ce mai puternică...
Nu spunem nimic despre ce se întâmplă în al doilea sezon şi nu are rost nici să discutăm despre evenimentele din primul. Rostul acestui articol nu este să descrie sau să explice serialul, ci să-l recomande publicului doritor de experienţe interesante în faţa televizorului, a laptopului sau a tabletei. Indiferent de ce ne aşteaptă în al treilea sezon şi indiferent de intuiţia că Dark ar putea fi o perdea de fum cu un final la fel de dezamăgitor ca al celebrului Lost, serialul ni se pare obligatoriu de văzut, măcar pentru eficienţa cu care îşi vrăjeşte publicul. Sunt prea multe seriale pe care le putem urmări cu coada ochiului, în timp ce butonăm la telefon: Dark face parte dintr-o cu totul altă categorie, aceea care te îndeamnă să cauţi, dacă nu ştii deja cum s-o activezi, funcţia de Do Not Disturb a telefonului.
Ce intrigă la Dark este faptul că, dincolo de motivaţiile minore şi fireşti ale unor personaje (salvarea unui copil, rezolvarea misterului unei morţi inexplicabile), nu reuşim să întrezărim nicio clipă marile motivaţii din spatele celor care au puterea de a controla povestea. Serialul este doldora de replici ultra-criptice (un mic exemplu: "Totul se va sfârşi curând. Dar până atunci totul trebuie să rămână ca şi până acum"), a căror aglomerare devine mai mult decât frustrantă pentru spectatorul care nu a depus armele şi care chiar vrea să înţeleagă povestea imaginată de creatorii serialului, Baran bo Odar şi Jantje Friese.
Un aspect la care excelează Dark este explorarea fatalistă a unor demoni existenţiali. "Rătăcim prin întuneric", spune la un moment dat unul dintre personaje, aceasta fiind senzaţia bântuitoare, aproape hipnotizantă, lăsată de fiecare episod. Puţine sunt serialele mai neliniştitoare şi gata să transmită mai eficient (un alt exemplu ar fi producţia HBO The Leftovers/Cei rămaşi) faptul că nu avem niciun control asupra destinului, că nu suntem decât nişte bărcuţe de hârtie duse care încontro de apele indiferente ale timpului.
Dincolo de întrebările ridicate de poveste (şi de răspunsul de care spectatorii implicaţi dar epuizaţi ar putea la un moment dat să nici nu le mai pese), forţa şi eficienţa lui Dark aici rezidă. Chiar dacă sezonul al treilea va dezamăgi cu dezvăluirile sale (sau poate chiar cu lipsa lor), această stare de nelinişte cu greu se va şterge din memorie. Până la urmă valoarea unui serial şi eficienţa unei poveşti aici se măsoară şi nu în micile doze de entertainment pe care le oferă pe parcursul vizionării. Poate că la sfârşit vom fi păcăliţi, dar itinerariul a meritat. Şi, cu toate rezervele mai mici sau mai mari, nu putem decât să recomandăm Dark din toată inima.
