Părerea criticului
Un specialist al filmelor de epocă, Joe Wright (Atonement, Anna Karenina) revine în atenţie cu această incursiune în complicatele decizii politice din spatele evoluţiei Marii Britanii în Al Doilea Război Mondial. Starul absolut al acestor jocuri a fost Winston Churchill, iar starul absolut al filmului este Gary Oldman, care suferă o impresionantă transformare pentru a deveni Churchill. Iată mai jos ce ţi-ar putea plăcea la acest film biografic, dar şi de ce este el relevant în contextul politic din România de azi.
Peste 160.000 de români au văzut anul trecut Dunkirk, filmul lui Christopher Nolan despre operaţiunea Dynamo, care a dus la salvarea a aproximativ 300.000 de soldaţi britanici de tancurile naziste în mai 1940. Dacă în filmul lui Nolan decidenţii lipsesc aproape cu desăvârşire, povestea concentrându-se pe executanţi, soldaţii prinşi între valurile mării şi ofensiva germană, Darkest Hour schimba complet perspectiva: vedem ce se întâmplă în spatele uşilor închise, în locul unde o decizie luată de un singur om poate duce la pierderea a mii de vieţi omeneşti. Sau a unei întregi ţări.
Ajutat de scenariul echilibrat al lui Anthony McCarten şi de interpretarea excelentă a lui Oldman, Wright recreează atmosfera plină de incertitudine din mai 1940, când Marea Britanie trebuie să decidă, o dată pentru totdeauna ce rol va juca în Europa zguduită de invazia nazistă. Când Franţa intră sub controlul lui Hitler, politicienii britanici insistă ca guvernul ţării să negocieze pacea cu acesta. Singurul care se opune este Churchill, care îşi pune astfel în pericol popularitatea şi cariera, alegând să rostească un adevăr ce pare, de la distanţa confortabilă a aproape opt decenii, singurul viabil: nu negociezi cu tigrul atunci când ai capul între fălcile lui. Ceea ce acum ştim că era unica soluţie, atunci părea mai degrabă o nebunie gata să pecetluiască soarta întregului popor britanic.
Darkest Hour este o idee mai lung decât ar fi trebuit, dar Joe Wright face un slalom inspirat între dramă şi comedie, între emoţie şi înflăcărare, între deznădejde şi speranţă. Şi între lider, indiferent dacă acesta este Winston Churchill sau regele George al VI-lea (protagonist al unui alt film multipremiat, Discursul regelui), şi popor. Ziua decisivă nu se sfieşte să arate lipsa de comunicare dintre politicianul care dictează şi poporul care se supune, între cele două entităţi adesea neavând loc niciun dialog. În clipa cea mai grea, când soarta întregii ţări îi apasă pe umeri, Churchill ia decizia după ce discută cu oameni obişnuiţi. Este una dintre cele mai emoţionante secvenţe ale filmului, o secvenţă care ar trebui să ruleze pe repeat şi în Parlamentul României, care pare adesea să uite că rolul său e să servească poporul şi nu să profite de lipsa lui de putere şi implicare.
Dacă ai rezerve să încerci acest film de epocă, îţi spunem că este mai amuzant decât pare la prima vedere. Scenariul nu uită că Churchill a fost un maestru al sarcasmului şi al replicilor cu dublu înţeles, al discursurilor succinte, dar pline de forţă. În scenariul lui McCarten şi interpretarea lui Oldman acestea ţi se împlântă în memorie, ca şi o fericită viziune despre principala calitate a unui lider, aceea de a vedea întreaga tablă de şah şi a face sacrificiul minim pentru binele comun.
Filmul trebuie lăudat şi pentru cea mai bună utilizare a unui machiaj prostetic din întreaga istorie a cinema-ului. Am criticat adesea filme care aleg să îmbătrânească un actor celebru doar pentru ca acesta să poată interpreta un personaj în vârstă. Unul din cele mai triste exemple de folosire a acestui tip de machiaj este J. Edgar, în care Leonardo DiCaprio devine J. Edgar Hoover, fondatorul FBI-ului, şi în care nu-l vezi niciodată pe Hoover, ci doar pe DiCaprio cu un kilogram de silicon pe faţă. Darkest Hour beneficiază de talentul japonezului Kazuhiro Tsuji, care îl transformă pe Gary Oldman într-un Churchill mai mult decât convingător, fără ca publicul să aibă măcar o secundă impresia că este păcălit cu straturi de cauciuc de culoarea pielii. Încă dinainte ca nominalizările la Oscar să fie anunţate, Darkest Hour se poate lăuda cu două statuete câştigate. E posibil să câştige şi altele.
Peste 160.000 de români au văzut anul trecut Dunkirk, filmul lui Christopher Nolan despre operaţiunea Dynamo, care a dus la salvarea a aproximativ 300.000 de soldaţi britanici de tancurile naziste în mai 1940. Dacă în filmul lui Nolan decidenţii lipsesc aproape cu desăvârşire, povestea concentrându-se pe executanţi, soldaţii prinşi între valurile mării şi ofensiva germană, Darkest Hour schimba complet perspectiva: vedem ce se întâmplă în spatele uşilor închise, în locul unde o decizie luată de un singur om poate duce la pierderea a mii de vieţi omeneşti. Sau a unei întregi ţări.
Ajutat de scenariul echilibrat al lui Anthony McCarten şi de interpretarea excelentă a lui Oldman, Wright recreează atmosfera plină de incertitudine din mai 1940, când Marea Britanie trebuie să decidă, o dată pentru totdeauna ce rol va juca în Europa zguduită de invazia nazistă. Când Franţa intră sub controlul lui Hitler, politicienii britanici insistă ca guvernul ţării să negocieze pacea cu acesta. Singurul care se opune este Churchill, care îşi pune astfel în pericol popularitatea şi cariera, alegând să rostească un adevăr ce pare, de la distanţa confortabilă a aproape opt decenii, singurul viabil: nu negociezi cu tigrul atunci când ai capul între fălcile lui. Ceea ce acum ştim că era unica soluţie, atunci părea mai degrabă o nebunie gata să pecetluiască soarta întregului popor britanic.
Darkest Hour este o idee mai lung decât ar fi trebuit, dar Joe Wright face un slalom inspirat între dramă şi comedie, între emoţie şi înflăcărare, între deznădejde şi speranţă. Şi între lider, indiferent dacă acesta este Winston Churchill sau regele George al VI-lea (protagonist al unui alt film multipremiat, Discursul regelui), şi popor. Ziua decisivă nu se sfieşte să arate lipsa de comunicare dintre politicianul care dictează şi poporul care se supune, între cele două entităţi adesea neavând loc niciun dialog. În clipa cea mai grea, când soarta întregii ţări îi apasă pe umeri, Churchill ia decizia după ce discută cu oameni obişnuiţi. Este una dintre cele mai emoţionante secvenţe ale filmului, o secvenţă care ar trebui să ruleze pe repeat şi în Parlamentul României, care pare adesea să uite că rolul său e să servească poporul şi nu să profite de lipsa lui de putere şi implicare.
Dacă ai rezerve să încerci acest film de epocă, îţi spunem că este mai amuzant decât pare la prima vedere. Scenariul nu uită că Churchill a fost un maestru al sarcasmului şi al replicilor cu dublu înţeles, al discursurilor succinte, dar pline de forţă. În scenariul lui McCarten şi interpretarea lui Oldman acestea ţi se împlântă în memorie, ca şi o fericită viziune despre principala calitate a unui lider, aceea de a vedea întreaga tablă de şah şi a face sacrificiul minim pentru binele comun.
Filmul trebuie lăudat şi pentru cea mai bună utilizare a unui machiaj prostetic din întreaga istorie a cinema-ului. Am criticat adesea filme care aleg să îmbătrânească un actor celebru doar pentru ca acesta să poată interpreta un personaj în vârstă. Unul din cele mai triste exemple de folosire a acestui tip de machiaj este J. Edgar, în care Leonardo DiCaprio devine J. Edgar Hoover, fondatorul FBI-ului, şi în care nu-l vezi niciodată pe Hoover, ci doar pe DiCaprio cu un kilogram de silicon pe faţă. Darkest Hour beneficiază de talentul japonezului Kazuhiro Tsuji, care îl transformă pe Gary Oldman într-un Churchill mai mult decât convingător, fără ca publicul să aibă măcar o secundă impresia că este păcălit cu straturi de cauciuc de culoarea pielii. Încă dinainte ca nominalizările la Oscar să fie anunţate, Darkest Hour se poate lăuda cu două statuete câştigate. E posibil să câştige şi altele.
