Părerea criticului
Cinematografia germană a jucat mereu cu cărţile pe faţă nelăsând loc de ambiguităţi, misinterpretări, alteraţii sau deviaţii de la ideea cuprinsă în filme. Uneori din dorinţa de a reda cât mai veridic realitatea s-a dezis de înfrumusețarea voită a peliculei, înfrumuseţare menită a o face mai uşor de digerat. Asta cu toate că uneori cel ce a suportat consecinţele a fost chiar istoria Germaniei. Să nu uităm de filmul „Das Weise Band” care prezintă într-un mod atâta de direct faptul că nazismul îşi are rădăcinile în mentalitatea colectivă cu toate că în acea perioadă această mişcare nu era cunoscută sub numele de „nazism”.
Roboţii au devenit oameni, în schimb oamenii au devenit roboţi. Asta pare a fi morala filmului. Cele mai puternice drame sunt cele în care personajul negativ devine pozitiv, iar dacă se mai întâmplă ca cel pozitiv să devină negativ atunci asistăm într-adevăr la un film enorm.
Crema acţiunii are loc într-un apartament din Republica Democrata Germană, Germania de Est cum ar veni, în care îşi duc veacul scriitorul Georg Dreyman, singurul scriitor citit şi în Vest, împreună cu partenera de viaţă, talentata actriţă Christa-Maria Sieland. Influenţa şi relaţiile pe care cei doi le au, au atras atenţia poliţiei secrete a Germaniei de Est, Stasi, a cărui scop era acela de a opri orice instigare la vreo posibilă revoltă împotriva sistemului prin orice mijloc posibil… un fel de miliţie politică autohtonă doar că la un nivel mult mai serios. Probabil din curiozitate asupra succesului cuplului, Stasi prin căpitanul ei Gerd Wiesler îi înfăşoară apartamentul acestuia în microfoane astfel încât orice mişcare de-a scriitorului să devină transparentă.
Locul de desfăşurare a acţiunii se împarte acum între apartamentul lui Dreyman şi mansarda amenajată pentru ascultări a lui Wiesler. Personajul din urmă este unul fascinant şi la fel de fascinant este şi faptul că putem lua parte activ la evoluţia sa din semi-robot expert în interogatorii, care poate chiar să predea arta interogării studenţilor, într-un om gata să îşi pună slujba şi libertatea în pericol pentru a da frâu liber crezurilor interioare. Tare aş vrea să spun care sunt acelea însă acestea ştiute dinainte ar face degeaba vizionarea filmului. Faptul că este capabil de o asemenea transformare mă face să cred că insensibilitatea pe care o afişează este de fapt doar o mască pe care a pus-o pe faţă atunci când a cerut-o situaţia şi a renunţat să o mai dea jos de frica urmărilor sau poate din instinct de autoconservare.
Filmul începe şi se termină într-o antiteză totală, de la cel ce predă arta influenţării subconştientului victimelor ajunge să ascundă arma crimei cu preţul libertăţii lui. Filmul este atât de real încât povestirea lui poate trece neobservată pe lângă orice iubitor de filme, drept dovadă, pun gaj că mulţi dintre noi se pot lăuda în cel mai bun caz că au auzit de film, dar nu şi că l-au văzut.
Finalul filmului este unul colosal, în cel mai pur sens al cuvântului. Cam pe la 95% din film eram pregătit să spun „Nu nu nu, nu te termina aşa” pentru că conţinutul mi s-a părut prea inovativ ca să aibă un final atât de comun, însă Florian Henckel von Donnersmarck a scăzut ştacheta doar pentru a-şi lua avânt şi a o ridica şi mai sus. Mă bucură şi mă miră în aceeaşi măsură faptul că au mai rămas filme atât de bune pe care să nu le fi văzut. Se aseamănă oarecum cu „Schindler’s List”atât în abordare cât şi în calitate aş îndrăzni eu să spun. Din păcate happy-end-ul a venit prea târziu pentru milioane de oameni atât într-un film cât şi în celălalt.
Roboţii au devenit oameni, în schimb oamenii au devenit roboţi. Asta pare a fi morala filmului. Cele mai puternice drame sunt cele în care personajul negativ devine pozitiv, iar dacă se mai întâmplă ca cel pozitiv să devină negativ atunci asistăm într-adevăr la un film enorm.
Crema acţiunii are loc într-un apartament din Republica Democrata Germană, Germania de Est cum ar veni, în care îşi duc veacul scriitorul Georg Dreyman, singurul scriitor citit şi în Vest, împreună cu partenera de viaţă, talentata actriţă Christa-Maria Sieland. Influenţa şi relaţiile pe care cei doi le au, au atras atenţia poliţiei secrete a Germaniei de Est, Stasi, a cărui scop era acela de a opri orice instigare la vreo posibilă revoltă împotriva sistemului prin orice mijloc posibil… un fel de miliţie politică autohtonă doar că la un nivel mult mai serios. Probabil din curiozitate asupra succesului cuplului, Stasi prin căpitanul ei Gerd Wiesler îi înfăşoară apartamentul acestuia în microfoane astfel încât orice mişcare de-a scriitorului să devină transparentă.
Locul de desfăşurare a acţiunii se împarte acum între apartamentul lui Dreyman şi mansarda amenajată pentru ascultări a lui Wiesler. Personajul din urmă este unul fascinant şi la fel de fascinant este şi faptul că putem lua parte activ la evoluţia sa din semi-robot expert în interogatorii, care poate chiar să predea arta interogării studenţilor, într-un om gata să îşi pună slujba şi libertatea în pericol pentru a da frâu liber crezurilor interioare. Tare aş vrea să spun care sunt acelea însă acestea ştiute dinainte ar face degeaba vizionarea filmului. Faptul că este capabil de o asemenea transformare mă face să cred că insensibilitatea pe care o afişează este de fapt doar o mască pe care a pus-o pe faţă atunci când a cerut-o situaţia şi a renunţat să o mai dea jos de frica urmărilor sau poate din instinct de autoconservare.
Filmul începe şi se termină într-o antiteză totală, de la cel ce predă arta influenţării subconştientului victimelor ajunge să ascundă arma crimei cu preţul libertăţii lui. Filmul este atât de real încât povestirea lui poate trece neobservată pe lângă orice iubitor de filme, drept dovadă, pun gaj că mulţi dintre noi se pot lăuda în cel mai bun caz că au auzit de film, dar nu şi că l-au văzut.
Finalul filmului este unul colosal, în cel mai pur sens al cuvântului. Cam pe la 95% din film eram pregătit să spun „Nu nu nu, nu te termina aşa” pentru că conţinutul mi s-a părut prea inovativ ca să aibă un final atât de comun, însă Florian Henckel von Donnersmarck a scăzut ştacheta doar pentru a-şi lua avânt şi a o ridica şi mai sus. Mă bucură şi mă miră în aceeaşi măsură faptul că au mai rămas filme atât de bune pe care să nu le fi văzut. Se aseamănă oarecum cu „Schindler’s List”atât în abordare cât şi în calitate aş îndrăzni eu să spun. Din păcate happy-end-ul a venit prea târziu pentru milioane de oameni atât într-un film cât şi în celălalt.
