Părerea criticului
În Das weisse Band totul este perfect calibrat, iar preocuparea lui Haneke pentru organizarea minuţioasă a acţiunii este magistrală - regizorul dovedind încă o dată că este bun povestitor. Das weisse Band e o povestire inspirată din realitate: un film de suspans cu perspective şocante asupra naturii umane, explicând de ce oameni obişnuiţi fac (sau consimt la) lucruri îngrozitoare. Haneke descoperă o legătură între modul în care se poartă părinţii cu copiii şi modul în care conducătorii (cei politici) se achită de obligaţiile lor.
Filmul se petrece într-un sat din Germania, în jurul anului 1913, iar voice-over-ul din deschidere explică faptul că povestea s-ar putea să nu aibă acurateţe (deoarece povestitorul însuşi este în vârstă), dar este adevărată - "unele lucruri care s-au petrecut în ţară" (este vorba de perioada premergătoare Primului Război Mondial). Cea mai mare parte din sat e cu totul dependentă de baronul şi baroneasa locului, care îi tratează ca pe slujitori - folosindu-i drept muncitori agricoli, servitori în casă, şi orice altceva. Sătenii se tem de aceşti stăpâni, în acelaşi fel în care toţi muncitorii care depind de un salariu se tem de şefii lor. Zilele trec într-o stare de nefericire calmă, până când unele întâmplări stranii tulbură ritmul leneş al existenţei. Mai întâi, doctorul satului este rănit grav după ce calul i s-a împiedicat într-o sfoară trasă de cineva de-a curmezişul drumului. Apoi fiul baronului este răpit şi torturat, în ceea ce seamănă cu o pedeapsă minuţios pregătită - dar pentru ce anume? Nimeni nu-şi poate da seama. Între timp, sunt prezentaţi diverşi localnici: pastorul, o figură dictatorială, care îşi tratează proprii copii cu atâta autoritate, încât le pretinde să îi sărute mâna; un agricultor a cărui soţie a murit într-un accident de muncă; o săteancă care - deşi are un fiu retardat - are o aventură cu doctorul satului; şi povestitorul însuşi, pe atunci timidul învăţător din sat.
Tema filmului este una în esenţă politică: oamenii se poartă după cum au fost învăţaţi, şi cine seamănă vânt culege furtună. Dacă în educaţia unui copil reacţia la o greşeală constă în a-i da bătaie, este evident ce va învăţa despre cum trebuie să se poarte cu oamenii şi cum se rezolvă problemele. Iar cei care sădesc furie şi discriminare într-o comunitate trebuie să accepte că aceste sentimente, odată şi odată, vor răbufni.
Plotul filmului e poliţist - cine e criminalul? - ceea ce funcţionează bine. Autorul dă suficiente indicii către posibilul răspuns (pentru că da, există un răspuns), fără a-l "servi" prea uşor. La final, el dezvăluie îndeajuns, şi în acelaşi timp lasă unele detalii într-un aer de ambiguitate. Filmat în alb-negru şi fără coloana sonoră, The White Ribbon este un fel de slow-motion, dar ritmul lui lent e mai degrabă incitant decât obositor, tensiunea acumulându-se încetul cu încetul.
Filmul se petrece într-un sat din Germania, în jurul anului 1913, iar voice-over-ul din deschidere explică faptul că povestea s-ar putea să nu aibă acurateţe (deoarece povestitorul însuşi este în vârstă), dar este adevărată - "unele lucruri care s-au petrecut în ţară" (este vorba de perioada premergătoare Primului Război Mondial). Cea mai mare parte din sat e cu totul dependentă de baronul şi baroneasa locului, care îi tratează ca pe slujitori - folosindu-i drept muncitori agricoli, servitori în casă, şi orice altceva. Sătenii se tem de aceşti stăpâni, în acelaşi fel în care toţi muncitorii care depind de un salariu se tem de şefii lor. Zilele trec într-o stare de nefericire calmă, până când unele întâmplări stranii tulbură ritmul leneş al existenţei. Mai întâi, doctorul satului este rănit grav după ce calul i s-a împiedicat într-o sfoară trasă de cineva de-a curmezişul drumului. Apoi fiul baronului este răpit şi torturat, în ceea ce seamănă cu o pedeapsă minuţios pregătită - dar pentru ce anume? Nimeni nu-şi poate da seama. Între timp, sunt prezentaţi diverşi localnici: pastorul, o figură dictatorială, care îşi tratează proprii copii cu atâta autoritate, încât le pretinde să îi sărute mâna; un agricultor a cărui soţie a murit într-un accident de muncă; o săteancă care - deşi are un fiu retardat - are o aventură cu doctorul satului; şi povestitorul însuşi, pe atunci timidul învăţător din sat.
Tema filmului este una în esenţă politică: oamenii se poartă după cum au fost învăţaţi, şi cine seamănă vânt culege furtună. Dacă în educaţia unui copil reacţia la o greşeală constă în a-i da bătaie, este evident ce va învăţa despre cum trebuie să se poarte cu oamenii şi cum se rezolvă problemele. Iar cei care sădesc furie şi discriminare într-o comunitate trebuie să accepte că aceste sentimente, odată şi odată, vor răbufni.
Plotul filmului e poliţist - cine e criminalul? - ceea ce funcţionează bine. Autorul dă suficiente indicii către posibilul răspuns (pentru că da, există un răspuns), fără a-l "servi" prea uşor. La final, el dezvăluie îndeajuns, şi în acelaşi timp lasă unele detalii într-un aer de ambiguitate. Filmat în alb-negru şi fără coloana sonoră, The White Ribbon este un fel de slow-motion, dar ritmul lui lent e mai degrabă incitant decât obositor, tensiunea acumulându-se încetul cu încetul.
