Părerea criticului
Sunt multe lucruri care pot frustra spectatorii la The Twelve/De Twaalf, dar în acelaşi timp acest serial belgian lansat vineri pe Netflix are şi câteva cârlige foarte eficiente, gata să te atragă în poveste. În centrul atenţiei sunt cei 12 juraţi cărora sistemul de justiţie belgian le cere să decidă soarta unei femei acuzate de ucidererea propriei fiice. Serialul oferă perspective fantasmagorice asupra justiţiei, dar şi o explorare psihologică a reacţiilor noastre într-o situaţie de forţă.
Încă din primele cadre ale serialului ştim că asistăm la "procesul mileniului" în Belgia. Pe banca acuzaţilor se află Frie Palmers (Maaike Cafmeyer), o femeie acuzată că şi-a ucis cea mai bună prietenă în anul 2000 şi propria fiică, mult mai târziu, în 2016. Martorii se grăbesc să-i facă portretul lui Frie, care este imprevizibilă şi cu siguranţă a făcut greşeli la viaţa ei, doar oare chiar este în stare să-şi ucidă fiica, despre care spune că o iubeşte ca pe ochii din cap? Răspunsul va veni la finalul celor zece episoade ale sezonului...
Serialul este în egală măsură un whodunnit, genul specific producţiilor poliţiste în care publicul se chinuie să afle identitatea criminalului, şi o dramă de tribunal. O parte importantă a poveştii o reprezintă cei 12 juraţi care, la sfârşitul şirului de mărturii şi probe mai mult sau mai puţin convingătoare, trebuie să răspundă cu un simplu "da" sau "nu" la o întrebare foarte complicată: a ucis acuzata cele două victime?
În ciuda problemelor sale (ritmul este una dintre ele), The Twelve reuşeşte să creioneze un portret psihologic al giganticei responsabilităţi de a judeca viitorul cuiva. Un verdict de crimă înseamnă zeci de ani de puşcărie pentru acuzat, iar responsabilitatea sentinţei atârnă greu pe umerii juraţilor, fiecare reacţionând cu mai multă sau mai puţină empatie la această mare provocare. Îi vedem pe unii dintre ei în afara tribunalului şi le explorăm istoriile care ar trebui să ofere indicii despre motivele pentru care ei reacţionează într-un mod sau altul la vreo dezvăluire din timpul procesului.
Dacă ne întrebi pe noi, The Twelve eşuează lamentabil ca dramă de tribunal, în sensul că bunul-simţ al spectatorului va fi jignit de avalanşa de coincidenţe, zvonuri şi probe neconcludente care ar sugera că acuzata a comis cele două crime. Scenariul face atât de mari eforturi să păstreze misterul, încât îşi sabotează o importantă parte a poveştii, procesul care pare tot mai fantezist şi abracadabrant, făcându-te să te îndoieşti, de departe, că sistemul legal din Belgia este în stare să facă dreptate.
În acelaşi timp, The Twelve câştigă puncte importante prin creionarea unor psihologii, dar şi a efectelor pe care suspiciuni pline de ambiguitate le poate avea asupra vieţii cuiva. Faptul că juraţii (o moştenitoare ai cărei părinţi au fost ucişi, o soţie abuzată, un antreprenor afectat de moartea unui angajat ilegal) sunt implicaţi în situaţii limită pune destulă carne pe scheletul poveştii, astfel încât poţi ignora alegerile dubioase în ceea ce priveşte cursul procesului şi aiuritoarea negociere a juraţilor din ultimul episod... O altă atracţie constantă a poveştii este faptul că ea îşi provoacă spectatorii să se gândească ce decizie ar fi luat ei în aceleaşi condiţii.
Încă din primele cadre ale serialului ştim că asistăm la "procesul mileniului" în Belgia. Pe banca acuzaţilor se află Frie Palmers (Maaike Cafmeyer), o femeie acuzată că şi-a ucis cea mai bună prietenă în anul 2000 şi propria fiică, mult mai târziu, în 2016. Martorii se grăbesc să-i facă portretul lui Frie, care este imprevizibilă şi cu siguranţă a făcut greşeli la viaţa ei, doar oare chiar este în stare să-şi ucidă fiica, despre care spune că o iubeşte ca pe ochii din cap? Răspunsul va veni la finalul celor zece episoade ale sezonului...
Serialul este în egală măsură un whodunnit, genul specific producţiilor poliţiste în care publicul se chinuie să afle identitatea criminalului, şi o dramă de tribunal. O parte importantă a poveştii o reprezintă cei 12 juraţi care, la sfârşitul şirului de mărturii şi probe mai mult sau mai puţin convingătoare, trebuie să răspundă cu un simplu "da" sau "nu" la o întrebare foarte complicată: a ucis acuzata cele două victime?
În ciuda problemelor sale (ritmul este una dintre ele), The Twelve reuşeşte să creioneze un portret psihologic al giganticei responsabilităţi de a judeca viitorul cuiva. Un verdict de crimă înseamnă zeci de ani de puşcărie pentru acuzat, iar responsabilitatea sentinţei atârnă greu pe umerii juraţilor, fiecare reacţionând cu mai multă sau mai puţină empatie la această mare provocare. Îi vedem pe unii dintre ei în afara tribunalului şi le explorăm istoriile care ar trebui să ofere indicii despre motivele pentru care ei reacţionează într-un mod sau altul la vreo dezvăluire din timpul procesului.
Dacă ne întrebi pe noi, The Twelve eşuează lamentabil ca dramă de tribunal, în sensul că bunul-simţ al spectatorului va fi jignit de avalanşa de coincidenţe, zvonuri şi probe neconcludente care ar sugera că acuzata a comis cele două crime. Scenariul face atât de mari eforturi să păstreze misterul, încât îşi sabotează o importantă parte a poveştii, procesul care pare tot mai fantezist şi abracadabrant, făcându-te să te îndoieşti, de departe, că sistemul legal din Belgia este în stare să facă dreptate.
În acelaşi timp, The Twelve câştigă puncte importante prin creionarea unor psihologii, dar şi a efectelor pe care suspiciuni pline de ambiguitate le poate avea asupra vieţii cuiva. Faptul că juraţii (o moştenitoare ai cărei părinţi au fost ucişi, o soţie abuzată, un antreprenor afectat de moartea unui angajat ilegal) sunt implicaţi în situaţii limită pune destulă carne pe scheletul poveştii, astfel încât poţi ignora alegerile dubioase în ceea ce priveşte cursul procesului şi aiuritoarea negociere a juraţilor din ultimul episod... O altă atracţie constantă a poveştii este faptul că ea îşi provoacă spectatorii să se gândească ce decizie ar fi luat ei în aceleaşi condiţii.
