Părerea criticului
Un mit mediatic de la noi o transformase pe biata Sandra Brown in tot ce poate fi mai rau sub aspect publicistic - ca asa suntem noi, nu stim, da' avem pareri. Adevarul este ca femeia chiar scrie bine - in limitele prozei de consum, tip cumperi-citesti-arunci-uiti-iei-alta, desigur. Pe intinsa gama a genului romance, de la cele mai agramate si plicticoase diletante (dac-as da doua-trei nume, ar insemna sa le nedreptatesc pe celelate doua-trei mii), pana la somitati clasice ca surorile Brontë sau Margaret Mitchell, Sandra Brown se inscrie categoric in treimea superioara, prin stilul narativ antrenant, hazul dialogurilor si al situatiilor, si mai ales iscusinta de a reinnoi mereu formulele batute in cuie destul de rigid ale genului - caci, ca-n majoritatea cazurilor de produse comerciale, cele care dicteaza sunt imperativele statistice ale pietei.
in ultimii doi ani, piata (cea cinematografca de asta data) a semnalat un interes pasabil fata de filmele cu scamatori, mai ales prin voga celor doua flecustete de mare succes "The Prestige" si "The Illusionist" - pe-ale caror urme, "Death Defying Acts" paseste cu osardie voit creatoare; la fel ca-n ambele, nu e doar prestidigitatie cinstita, ci si un incert joc de-a alba-neagra cu magia - c-o fi, ca n-o fi...? si la fel ca-n cel de-al doilea (ca-n primul, fiinta iubita murea inca din primele cinci minute, scurt si prin inec, si n-o mai invia nimeni, nici macar in flash-back-uri), iluzionismul se impleteste cu sandrabrownismul - in sens nu neaparat rau: macar ca sa bucure decent manichiuristele de nivel telenovelistic+1 si profesoarele de biologie la clasele V-VIII. Cum m-a blagoslovit Dumnezeu cu tradcerea a vreo opt Sandre (cam sase romances si doua thrillers), plus insasi recenta erazinarce (adica "ecranizare" pe de-a-n-doaselea) "Houdini - Ultimul magician", adaptata in proza de Greg Cox dupa scenariul lui Tony Grisoni si Brian Ward, pot jura cu mana pe cord ca de-asta-i vorba si nu despre altceva: o oarecare combinatie strictamente matematica de povestioara de dragoste si istorioara scamatoriceasca.
Necazul (caci, vorba lui Murphy, unde poate exista un necaz, sigur o sa existe) porneste de la aerele pe care si le da filmuletul, infruptandu-se din biografia celebrului Erich Weiss aka Harry Houdini, pe care o studiaza cu osardie si o tradeaza cu nerusinare. Sunt toate sansele ca oarecari mate neavizate sa stea-n coada, miorlaind: "Miaumaaa-Doamneee, ce s-au mai documentaaat!" Faimosul iluzionist american de origine austriaca devenise intr-adevar un inversunat demascator al mediumilor fraudulosi (ideal la care tinea atat de mult, incat s-a si compromis de cateva ori, trucand la randul lui expertizele, cand nu gasea nimic necurat la mijloc), fiind profund frustrat dupa ce initial incercase fara succes, prin intermediul mai multora, sa comunice cu raposata sa mama. Aici, lucrurile stau taman pe dos: Houdini, in ultimul sau an de viata, inca mai e convins ca spiritismul e real, si ofera sincer zece mii de dolari cui va stabili mult ravnitul contact (trambitatele compromiteri ale escrocilor ramanand doar rezultate ale procesului de "eliminare", nicidecum cruciada din realitate). in plus, personajul (cunoscut prin cinismul sau ce friza cruzimea, si aerele lui grandomane extrem de antipatice), imbraca aici o aura romantica suava, calda, dulce si glumeata - mai ales in secventa cand lipseste de la propriu-i spectacol, dandu-si cu firma-n cap, ca sa faca echilibristica impreuna cu draguta-sa pe garguii din varful monumentului lui Walter Scott (nu "Scotian", cum iar a tradus din parti Puticiu sau Circea sau cine-o fi fost)... Ca sa nu mai spunem ca Guy Pearce, la cei treizeci si noua de ani ai sai si nemachiat, arata a barbat de cincizeci si doi de ani, cum arat eu a Naica si Barza. Din start, filmul e suntat de o eroare de distributie cat toate zilele.
Altminteri, Catherine Zeta-Jones are zestrea ei de la Dumnezeu, pe care si-o foloseste cat de bine poate pe un personaj fictiv si liniar: "clarvizionara" de santan care incearca sa-l tapeze de cele zece mii ca sa aiba din ce-si hrani fata - Saoirse Ronan, fara doar si poate varful distributiei (si, reciproc, al carierei ei de pana acum, chiar si in raport cu supraevaluatul "Atonement", sau mai noul "City of Ember"). Ca tot am ajuns la actori, mai merita o biluta alburie si Timothy Spall, insuficient valorificat in rolul lui Sugarman, sufletist-scarbosul manager-cerber al magicianului.
si cu asta, cam gata ce era de retinut din distributie, asa ca sa ne mai intoarcem putin la scenariu, ca sa mantuim. E construit abil, precis, schematic si fara scanteie. Plotul sentimental e suta la suta invechit si previzibil, iar cel iluzionistic, searbad si liniar - mai ales prin lipsa de fantezie, de energie, si de coerenta a punctului culminant (s-ar cuveni, poate, o mica disectie, dar ar insemna sa stric surpriza, si-atunci chiar nimic n-ar mai ramane. Daca va duceti la film, veti vedea la ce ma refer; daca nu, nu).
Remarcabil de egala cu scenariul, si cu sine, e regia australiencei Gillian Armstrong, care pe parcursul a douazeci si patru de filme turnate in treizeci si sapte de ani a invatat meserie, dar nu si arta cinematografica (aia cu care sau te nasti, sau nu). La nivel narativ, cucoana e corecta dar lipsita de nerv. O usoara tresarire de emotie, in final - insa mai mult in urma sentimentului subiectiv de fatum, dat fiind ca se reconstituie oarecum imprejurarile mortii reale a protagonistului, decat datorita vreunor virtuti de a crea fiori cu aparatul de filmat. in rest, conceptia ei estetica e plastica, meticuloasa, corecta si seaca - ceea ce, din pacate, duce la supralicitare. Cele mai iritante sunt viziunile cu "fantoma" raposatei doamne Weiss si ceilalti ingeri roscovani care tot inoata prin jurul acvariilor unde-si face Houdini numarul cu apa - chiar n-aveau ce sa caute in filmul asta.
in ultimii doi ani, piata (cea cinematografca de asta data) a semnalat un interes pasabil fata de filmele cu scamatori, mai ales prin voga celor doua flecustete de mare succes "The Prestige" si "The Illusionist" - pe-ale caror urme, "Death Defying Acts" paseste cu osardie voit creatoare; la fel ca-n ambele, nu e doar prestidigitatie cinstita, ci si un incert joc de-a alba-neagra cu magia - c-o fi, ca n-o fi...? si la fel ca-n cel de-al doilea (ca-n primul, fiinta iubita murea inca din primele cinci minute, scurt si prin inec, si n-o mai invia nimeni, nici macar in flash-back-uri), iluzionismul se impleteste cu sandrabrownismul - in sens nu neaparat rau: macar ca sa bucure decent manichiuristele de nivel telenovelistic+1 si profesoarele de biologie la clasele V-VIII. Cum m-a blagoslovit Dumnezeu cu tradcerea a vreo opt Sandre (cam sase romances si doua thrillers), plus insasi recenta erazinarce (adica "ecranizare" pe de-a-n-doaselea) "Houdini - Ultimul magician", adaptata in proza de Greg Cox dupa scenariul lui Tony Grisoni si Brian Ward, pot jura cu mana pe cord ca de-asta-i vorba si nu despre altceva: o oarecare combinatie strictamente matematica de povestioara de dragoste si istorioara scamatoriceasca.
Necazul (caci, vorba lui Murphy, unde poate exista un necaz, sigur o sa existe) porneste de la aerele pe care si le da filmuletul, infruptandu-se din biografia celebrului Erich Weiss aka Harry Houdini, pe care o studiaza cu osardie si o tradeaza cu nerusinare. Sunt toate sansele ca oarecari mate neavizate sa stea-n coada, miorlaind: "Miaumaaa-Doamneee, ce s-au mai documentaaat!" Faimosul iluzionist american de origine austriaca devenise intr-adevar un inversunat demascator al mediumilor fraudulosi (ideal la care tinea atat de mult, incat s-a si compromis de cateva ori, trucand la randul lui expertizele, cand nu gasea nimic necurat la mijloc), fiind profund frustrat dupa ce initial incercase fara succes, prin intermediul mai multora, sa comunice cu raposata sa mama. Aici, lucrurile stau taman pe dos: Houdini, in ultimul sau an de viata, inca mai e convins ca spiritismul e real, si ofera sincer zece mii de dolari cui va stabili mult ravnitul contact (trambitatele compromiteri ale escrocilor ramanand doar rezultate ale procesului de "eliminare", nicidecum cruciada din realitate). in plus, personajul (cunoscut prin cinismul sau ce friza cruzimea, si aerele lui grandomane extrem de antipatice), imbraca aici o aura romantica suava, calda, dulce si glumeata - mai ales in secventa cand lipseste de la propriu-i spectacol, dandu-si cu firma-n cap, ca sa faca echilibristica impreuna cu draguta-sa pe garguii din varful monumentului lui Walter Scott (nu "Scotian", cum iar a tradus din parti Puticiu sau Circea sau cine-o fi fost)... Ca sa nu mai spunem ca Guy Pearce, la cei treizeci si noua de ani ai sai si nemachiat, arata a barbat de cincizeci si doi de ani, cum arat eu a Naica si Barza. Din start, filmul e suntat de o eroare de distributie cat toate zilele.
Altminteri, Catherine Zeta-Jones are zestrea ei de la Dumnezeu, pe care si-o foloseste cat de bine poate pe un personaj fictiv si liniar: "clarvizionara" de santan care incearca sa-l tapeze de cele zece mii ca sa aiba din ce-si hrani fata - Saoirse Ronan, fara doar si poate varful distributiei (si, reciproc, al carierei ei de pana acum, chiar si in raport cu supraevaluatul "Atonement", sau mai noul "City of Ember"). Ca tot am ajuns la actori, mai merita o biluta alburie si Timothy Spall, insuficient valorificat in rolul lui Sugarman, sufletist-scarbosul manager-cerber al magicianului.
si cu asta, cam gata ce era de retinut din distributie, asa ca sa ne mai intoarcem putin la scenariu, ca sa mantuim. E construit abil, precis, schematic si fara scanteie. Plotul sentimental e suta la suta invechit si previzibil, iar cel iluzionistic, searbad si liniar - mai ales prin lipsa de fantezie, de energie, si de coerenta a punctului culminant (s-ar cuveni, poate, o mica disectie, dar ar insemna sa stric surpriza, si-atunci chiar nimic n-ar mai ramane. Daca va duceti la film, veti vedea la ce ma refer; daca nu, nu).
Remarcabil de egala cu scenariul, si cu sine, e regia australiencei Gillian Armstrong, care pe parcursul a douazeci si patru de filme turnate in treizeci si sapte de ani a invatat meserie, dar nu si arta cinematografica (aia cu care sau te nasti, sau nu). La nivel narativ, cucoana e corecta dar lipsita de nerv. O usoara tresarire de emotie, in final - insa mai mult in urma sentimentului subiectiv de fatum, dat fiind ca se reconstituie oarecum imprejurarile mortii reale a protagonistului, decat datorita vreunor virtuti de a crea fiori cu aparatul de filmat. in rest, conceptia ei estetica e plastica, meticuloasa, corecta si seaca - ceea ce, din pacate, duce la supralicitare. Cele mai iritante sunt viziunile cu "fantoma" raposatei doamne Weiss si ceilalti ingeri roscovani care tot inoata prin jurul acvariilor unde-si face Houdini numarul cu apa - chiar n-aveau ce sa caute in filmul asta.
