Părerea criticului
Este deja o realitate banala ca Juliette Binoche si Jean Reno sunt niste actori de mare calibru. Artilerie grea, cum ar veni... Numai ca filmul Danielei Thompson e ca si cum ai trage cu tunul dupa musculite de otet.
Toata povestea amoroasa are loc intr-un aeroport parizian. Unde, ca de obicei, e greva. Ea, adica Rose, este in convalescenta dupa o iubire esuata care, inca, mai ustura pe inima. Incearca sa fuga de propriile sentimente, zburand pana, hat, la Acapulco, in Mexic. La clasa economica. Se vede din prima ca Rose nu sta prea bine la capitolul finante.
Poarta o haina din inlocuitor de piele, fix ca acelea care se vand prin buticariile noastre cu turcisme. Are o fusta cu franjuri a carei provenienta de bazar este, si ea, evidenta. Pieptanatura (breton si coc de soacra mare, betonat cu fixativ) ca si cerceii prea grosi atesta, la randul lor, o stare materiala precara, dar si niste gusturi oarecum indoielnice. Machiajul (cu prea mult contur si prea multa albastreala) pledeaza si el pentru unele... exagerari stilistice. Desi nu s-ar crede, Rose este cosmeticiana si, inca, una foarte buna, din moment ce are in poseta "Pensula de aur", un fel de Oscar al artei machiajului.
Calatoarea blocata in aeroport provine dintr-o familie de comunisti convinsi. Parintii n-au botezat-o Rose fiindca e frumoasa ca un boboc de trandafir, ci pentru a o omagia astfel pe Rosa Luxemburg. Pe scurt, Rose vrea s-o rupa cu trecutul si sa inceapa o viata noua la Acapulco.
Sa vedem, acum, cine este El, adica Felix. Ochii rosii, cearcanele si barba de cateva zile par a fi rezultatul unei betii de-o saptamina. Dar aparentele inseala. Felix este un mare maestru al artei culinare frantuzesti care a facut o cariera fulminanta la New York iar acum este cat se poate de bogat. Zboara la business-class spre Munchen, unde, iubita sa, Nadia, are o inmormantare. Din informatiile vagi pe care le avem la dispozitie, se pare ca relatia dintre Felix si Nadia scartiie asurzitor, desi barbatul incearca sa salveze ce se mai poate salva.
In orice caz, e clar ca omul e foarte-foarte obosit si nici cu sanatatea nu sta prea bine, din moment ce cade mereu in stari cataleptice si are la el medicamente pentru epilepsie. Felix e misterios, trist si dezabuzat. Dupa ce Rose isi scapa celularul in toaleta, tocmai cand tragea apa, Felix se vede nevoit sa-i imprumute mobilul lui. Dintr-un telefon intr-altul, cei doi ajung sa se apropie, dar nu cu prea multa simpatie, pentru inceput, mai ales ca bucatarul ii propune cosmeticienei sa-si curate machiajul kitsch cu niste Ajax.
Numai ca avioanele nu vor sa-si vada de treaba sub nici o forma, astfel incat, cei doi ajung sa-si alunge plictisul facandu-si confesiuni. Din ce in ce mai adanci, din ce in ce mai intime... Amandoi detesta oamenii dar nici nu le place sa fie singuri. Amandoi sunt podiditi de plans, din cand in cand. Amandoi stiu ca tot ce te excita seara te pleosteste dimineata. Si, dupa ce petrec o noapte in camera de la Hilton, se despart. Dar, oare, vor ramane asa?
Toata povestea amoroasa are loc intr-un aeroport parizian. Unde, ca de obicei, e greva. Ea, adica Rose, este in convalescenta dupa o iubire esuata care, inca, mai ustura pe inima. Incearca sa fuga de propriile sentimente, zburand pana, hat, la Acapulco, in Mexic. La clasa economica. Se vede din prima ca Rose nu sta prea bine la capitolul finante.
Poarta o haina din inlocuitor de piele, fix ca acelea care se vand prin buticariile noastre cu turcisme. Are o fusta cu franjuri a carei provenienta de bazar este, si ea, evidenta. Pieptanatura (breton si coc de soacra mare, betonat cu fixativ) ca si cerceii prea grosi atesta, la randul lor, o stare materiala precara, dar si niste gusturi oarecum indoielnice. Machiajul (cu prea mult contur si prea multa albastreala) pledeaza si el pentru unele... exagerari stilistice. Desi nu s-ar crede, Rose este cosmeticiana si, inca, una foarte buna, din moment ce are in poseta "Pensula de aur", un fel de Oscar al artei machiajului.
Calatoarea blocata in aeroport provine dintr-o familie de comunisti convinsi. Parintii n-au botezat-o Rose fiindca e frumoasa ca un boboc de trandafir, ci pentru a o omagia astfel pe Rosa Luxemburg. Pe scurt, Rose vrea s-o rupa cu trecutul si sa inceapa o viata noua la Acapulco.
Sa vedem, acum, cine este El, adica Felix. Ochii rosii, cearcanele si barba de cateva zile par a fi rezultatul unei betii de-o saptamina. Dar aparentele inseala. Felix este un mare maestru al artei culinare frantuzesti care a facut o cariera fulminanta la New York iar acum este cat se poate de bogat. Zboara la business-class spre Munchen, unde, iubita sa, Nadia, are o inmormantare. Din informatiile vagi pe care le avem la dispozitie, se pare ca relatia dintre Felix si Nadia scartiie asurzitor, desi barbatul incearca sa salveze ce se mai poate salva.
In orice caz, e clar ca omul e foarte-foarte obosit si nici cu sanatatea nu sta prea bine, din moment ce cade mereu in stari cataleptice si are la el medicamente pentru epilepsie. Felix e misterios, trist si dezabuzat. Dupa ce Rose isi scapa celularul in toaleta, tocmai cand tragea apa, Felix se vede nevoit sa-i imprumute mobilul lui. Dintr-un telefon intr-altul, cei doi ajung sa se apropie, dar nu cu prea multa simpatie, pentru inceput, mai ales ca bucatarul ii propune cosmeticienei sa-si curate machiajul kitsch cu niste Ajax.
Numai ca avioanele nu vor sa-si vada de treaba sub nici o forma, astfel incat, cei doi ajung sa-si alunge plictisul facandu-si confesiuni. Din ce in ce mai adanci, din ce in ce mai intime... Amandoi detesta oamenii dar nici nu le place sa fie singuri. Amandoi sunt podiditi de plans, din cand in cand. Amandoi stiu ca tot ce te excita seara te pleosteste dimineata. Si, dupa ce petrec o noapte in camera de la Hilton, se despart. Dar, oare, vor ramane asa?
