Părerea criticului
Documentarul lui Dan Dinu, narat de Medeea Marinescu, ne poartă prin cele patru anotimpuri ale Deltei Dunării și arată viața sălbatică de acolo fără să judece
Arareori ai ocazia să vezi Delta Dunării atât de aproape ca în Delta sălbatică, noul documentar al echipei care a realizat România sălbatică. La TIFF, publicul le-a ales pe amândouă drept cel mai popular film românesc al festivalului (România sălbatică în 2021, Delta sălbatică anul acesta), iar primul i-a adus compozitorului Alexei Țurcan și un Gopo pentru cea mai bună muzică originală. De data asta, regizorul Dan Dinu și colegii lui s-au concentrat pe un singur loc, unde au petrecut 162 de zile pe teren pe parcursul a cinci ani, strângând peste 48 de ore de material. Rezultatul e pe măsură, iar pentru mine Delta sălbatică se numără, fără doar și poate, printre cele mai reușite documentare despre natura din România.
Protagonista filmului este chiar apa, care spune adesea povestea la persoana întâi prin vocea Medeei Marinescu. Regizorul structurează documentarul pe anotimpuri și începe cu iarna, când gheața acoperă Delta și animalele se luptă cu frigul, apoi trece prin primăvară, vară și toamnă, fiecare cu poveștile ei. Timp de aproximativ o oră și 45 de minute vedem pelicani, vulturi codalbi, lebede și puii lor, caii sălbăticiți de la Letea și multe alte specii ce trăiesc în Deltă. Printre cele mai puternice secvențe se numără cele de la începutul filmului, în care localnicii dau foc stufului după o tradiție veche, iar flăcările fac numeroase victime printre animalele și peștii din zonă.
Documentarul arată ciclul vieții fără menajamente, de exemplu atunci când ciorile grive atacă în echipă puii altor păsări, cu strategii bine puse la punct, iar unele atacuri își ating scopul. Multe dintre aceste povești pot ține publicul cu sufletul la gură pentru că mizează pe suspans și îl fac să se întrebe: „Va supraviețui sau nu acest animal?”. Filmul are însă și momente amuzante, iar cel mai mult m-a distrat o secvență cu două cucuvele, în care masculul își cheamă cu insistență perechea, în timp ce femela se lasă foarte greu, iar explicația „apei” despre cei doi pare că descrie mai degrabă un cuplu de oameni aflați la începutul relației. Mi-a plăcut și faptul că prădătorii nu sunt prezentați ca niște criminali. Șacalii au și ei pui de crescut, iar filmul ne arată cum frații mai mari se poartă cu cei mici sau cum își marchează teritoriul. Binele și răul nu prea își au locul aici, unde fiecare ființă face ce poate ca să supraviețuiască, iar Delta sălbatică educă fără să moralizeze: simți urmele lăsate de om și înțelegi cât de importantă e apa pentru tot ce trăiește acolo, însă concluziile sunt lăsate la latitudinea spectatorului.
Ideea de a face din apă personajul principal se dovedește foarte inspirată, iar interpretarea Medeei Marinescu este excelentă, deși e prima dată când narează un documentar. Vocea ei e caldă și firească și conduce lin publicul prin poveste.
Din punct de vedere vizual, pare adesea că privim o producție Discovery sau National Geographic. Imaginea semnată de Cosmin Dumitrache și Dan Dinu surprinde răsărituri și apusuri superbe, iar cadrele filmate cu drona sunt foarte bine stabilizate. Cele subacvatice, probabil cele mai greu de obținut, sunt de-a dreptul extraordinare, iar la un moment dat obiectivul macro ne arată niște colembole, vietăți de doar un milimetru care plutesc pe luciul apei. Camerele care se declanșează singure la mișcare și ascunzătorile din care a filmat echipa ne aduc foarte aproape de animale, iar în spatele fiecărui cadru se simte foarte multă muncă.
Muzica semnată de Alexei Țurcan este la fel de reușită. La discuția cu publicul de după proiecție, compozitorul povestea că a lucrat îndeaproape cu regizorul ca să decidă când să intervină muzica și când e mai bine să lase imaginile să conducă povestea. Partitura are numeroase pasaje corale, iar în momentele dramatice se aud niște bătăi ca de inimă, care mențin tensiunea. Filmul se încheie cu multă forță, prin piesa originală cântată de Irina Rimes, cu elemente care amintesc de muzica tradițională și care se leagă foarte bine de restul coloanei sonore.
Față de România sălbatică, echipa a păstrat formula cu un narator și o coloană sonoră amplă, dar de data aceasta proiectul e mult mai concentrat și mai detaliat. Poate doar spre final filmul se simte puțin lung și apăsător, însă materialul a fost atât de bogat încât multe povești au rămas doar în varianta de serial în patru episoade, pe care fanii o vor putea urmări în viitor. Per ansamblu, Delta sălbatică este un documentar de neratat, pe care îl poți vedea liniștit și cu copiii (chiar dacă secvențele de împerechere pot naște câteva întrebări) și care te aduce mai aproape de unul dintre cele mai fabuloase locuri din Europa. Iar dacă după film îți vine să mergi în Deltă, mesajul echipei e cât se poate de clar: alege un turism lent și conștient, care să mențină locul la fel de sălbatic cum l-ai găsit.
Arareori ai ocazia să vezi Delta Dunării atât de aproape ca în Delta sălbatică, noul documentar al echipei care a realizat România sălbatică. La TIFF, publicul le-a ales pe amândouă drept cel mai popular film românesc al festivalului (România sălbatică în 2021, Delta sălbatică anul acesta), iar primul i-a adus compozitorului Alexei Țurcan și un Gopo pentru cea mai bună muzică originală. De data asta, regizorul Dan Dinu și colegii lui s-au concentrat pe un singur loc, unde au petrecut 162 de zile pe teren pe parcursul a cinci ani, strângând peste 48 de ore de material. Rezultatul e pe măsură, iar pentru mine Delta sălbatică se numără, fără doar și poate, printre cele mai reușite documentare despre natura din România.
Protagonista filmului este chiar apa, care spune adesea povestea la persoana întâi prin vocea Medeei Marinescu. Regizorul structurează documentarul pe anotimpuri și începe cu iarna, când gheața acoperă Delta și animalele se luptă cu frigul, apoi trece prin primăvară, vară și toamnă, fiecare cu poveștile ei. Timp de aproximativ o oră și 45 de minute vedem pelicani, vulturi codalbi, lebede și puii lor, caii sălbăticiți de la Letea și multe alte specii ce trăiesc în Deltă. Printre cele mai puternice secvențe se numără cele de la începutul filmului, în care localnicii dau foc stufului după o tradiție veche, iar flăcările fac numeroase victime printre animalele și peștii din zonă.
Documentarul arată ciclul vieții fără menajamente, de exemplu atunci când ciorile grive atacă în echipă puii altor păsări, cu strategii bine puse la punct, iar unele atacuri își ating scopul. Multe dintre aceste povești pot ține publicul cu sufletul la gură pentru că mizează pe suspans și îl fac să se întrebe: „Va supraviețui sau nu acest animal?”. Filmul are însă și momente amuzante, iar cel mai mult m-a distrat o secvență cu două cucuvele, în care masculul își cheamă cu insistență perechea, în timp ce femela se lasă foarte greu, iar explicația „apei” despre cei doi pare că descrie mai degrabă un cuplu de oameni aflați la începutul relației. Mi-a plăcut și faptul că prădătorii nu sunt prezentați ca niște criminali. Șacalii au și ei pui de crescut, iar filmul ne arată cum frații mai mari se poartă cu cei mici sau cum își marchează teritoriul. Binele și răul nu prea își au locul aici, unde fiecare ființă face ce poate ca să supraviețuiască, iar Delta sălbatică educă fără să moralizeze: simți urmele lăsate de om și înțelegi cât de importantă e apa pentru tot ce trăiește acolo, însă concluziile sunt lăsate la latitudinea spectatorului.
Ideea de a face din apă personajul principal se dovedește foarte inspirată, iar interpretarea Medeei Marinescu este excelentă, deși e prima dată când narează un documentar. Vocea ei e caldă și firească și conduce lin publicul prin poveste.
Din punct de vedere vizual, pare adesea că privim o producție Discovery sau National Geographic. Imaginea semnată de Cosmin Dumitrache și Dan Dinu surprinde răsărituri și apusuri superbe, iar cadrele filmate cu drona sunt foarte bine stabilizate. Cele subacvatice, probabil cele mai greu de obținut, sunt de-a dreptul extraordinare, iar la un moment dat obiectivul macro ne arată niște colembole, vietăți de doar un milimetru care plutesc pe luciul apei. Camerele care se declanșează singure la mișcare și ascunzătorile din care a filmat echipa ne aduc foarte aproape de animale, iar în spatele fiecărui cadru se simte foarte multă muncă.
Muzica semnată de Alexei Țurcan este la fel de reușită. La discuția cu publicul de după proiecție, compozitorul povestea că a lucrat îndeaproape cu regizorul ca să decidă când să intervină muzica și când e mai bine să lase imaginile să conducă povestea. Partitura are numeroase pasaje corale, iar în momentele dramatice se aud niște bătăi ca de inimă, care mențin tensiunea. Filmul se încheie cu multă forță, prin piesa originală cântată de Irina Rimes, cu elemente care amintesc de muzica tradițională și care se leagă foarte bine de restul coloanei sonore.
Față de România sălbatică, echipa a păstrat formula cu un narator și o coloană sonoră amplă, dar de data aceasta proiectul e mult mai concentrat și mai detaliat. Poate doar spre final filmul se simte puțin lung și apăsător, însă materialul a fost atât de bogat încât multe povești au rămas doar în varianta de serial în patru episoade, pe care fanii o vor putea urmări în viitor. Per ansamblu, Delta sălbatică este un documentar de neratat, pe care îl poți vedea liniștit și cu copiii (chiar dacă secvențele de împerechere pot naște câteva întrebări) și care te aduce mai aproape de unul dintre cele mai fabuloase locuri din Europa. Iar dacă după film îți vine să mergi în Deltă, mesajul echipei e cât se poate de clar: alege un turism lent și conștient, care să mențină locul la fel de sălbatic cum l-ai găsit.
