Un film care te trimite la Kafka. Foarte inteligent si sofisticat, nu e chiar pentru oricine.Coloana sonora foarte buna.Sa amintesc si de actorul din rolul principal, minunat.
user-5eacb7bca770a
pe 02 Mai 2020 03:03
Cum pot vizualiza un film pe acest site? Dupa cum pare, mai mult de trailer si imagini nu este nimic.
borisvultur
pe 08 Septembrie 2018 23:26
...cei care văd trotuare nespălate! Spaima de perfecțiune, de robotizare... O hipercivilizație ca în filmul lui Terry Gillian „Brazil”. Apoi senzația de ...Kafka, desigur...Actorul care-l interpretează pe Andreas are o figură de...Pierre Richard îngrijit, realizând performanța opunerii unui sistem. Ca să nu rămână prizonier acolo unde zâmbetele false nu mai au niciun ...gust.
cosmin742000
pe 31 Ianuarie 2017 18:00
Un film norvegian de mister , fantasy si arta foarte bun , care clar nu este pentru oricine
DragonMaster
pe 27 Noiembrie 2012 21:11
Este un film greu de inteles si nu este dedicat oricui sa il vada si ma bucur ca am ales acest film norvegian, iar pentru cei care iubesc acest gen de filme va spun ca trebuie sa il vedeti neaparat.Ofer nota 9 acestui film .
narcisson
pe 18 Iulie 2012 17:20
Un film bun, cu o mecanica impecabila care curge subtil catre un final care te pune pe ganduri. Fiind creat de norvegieni si islandezi este normal/evident ca aspira spre perfectiune. Insa este ,poate, doar o critica la adresa propriilor popoare, despre care ai crede ca nu au cusur. Dar din aceasta goana spre perfectiune rezulta un lucru mult mai grav, dezumanizarea. Nu este valabila doar pentru anumite popoare ale lumii, ci pentru toti oamenii.Tinzand atat de mult spre ceea ce nu putem avea, ne uitam si ne renegam valorile, rationamentul nostru incepand sa se atrofieze.
Scena de la metrou mi-a lasat o impresie amara, cum ca regizorul nu avea cu ce sa umple timpul alocat filmului. Ok, am inteles si noi ca Andreas a ajuns intr-o lume perfecta si nemuritoare; nu trebuia sa se arunce in fata metroului pana la stadiul de schelet. Personal, finalul m-a lasat cu o intrebare: Oare unde a fost lasat protagonistul de catre autobuz si ce misiune avea de indeplinit acolo? Filmul reuseste sa te intrige si sa te faca sa te intrebi: Tu ti-ai cauta o cale de scapare din acea societate desavarsita? Nota mea este 7-Bun.
Pitbull
pe 12 Decembrie 2010 15:33
Rece, rece... cald... - Den brysomme mannen / Omul problemă
Un sinucigaş înfipt în ţepii unui gard de fier forjat - cu trupul răsturnat pe-o latură, străpuns dintr-o parte în alta, plin de sânge... Trecătorii, puţini şi indiferenţi, circulă fără să-i dea atenţie. Însuşi personajul principal (căruia camera i se substituie în cele câteva cadre subiective ale secvenţei), îl priveşte mai mult intrigat, decât şocat. Doi lucrători sosesc cu o maşină şi încearcă să desprindă din gard cadavrul, din care încep să cadă, firesc, bucăţi de intestine. Nu peste mult, un om de serviciu spală pe jos.
Imaginea e extrem de dură, în special prin contrastul dintre condiţiile brutale ale acestei sinucideri şi răceala stilului de a o filma. Într-un film expozitiv, gen thriller, horror, serie B, etc., ar fi anunţat un crescendo de elemente similare urmând a se declanşa cam de pe la o două cincimi din scenariu încolo. Întrucât Den brysomme mannen / The Bothersome Man / Omul problemă este un film de conţinut, această secvenţă plasată în primul său sfert de oră este şi cea mai violentă (vor mai exista doar două comparabile). Rolul ei nu este acela de foretaste al unor viitoare atracţii, ci de a impune o stare de disconfort maxim, insinuată din start pe sub o povestire ce pare să se desfăşoare în cele mai civilizate condiţii.
Un oraş modern, curat, zâmbăreţ cu discreţie - în care eroul, Andreas (Trond F. Aurvag), soseşte de nicăieri cu un autobuz. Peste starea sa de amnezie semi-abstractă se suprapun surprizele de a descoperi că imediat e angajat într-o excelentă slujbă de contabil într-o companie de mobilă şi decoraţiuni interioare, îl aşteaptă un apartament de bun-gust, ba chiar cucereşte fără probleme o frumoasă (dar... neinteresantă) comerciantă de bucătării ultramoderne (Anne-Britt / Petronella Barker). Şi totuşi... something is wrong... şi vom afla destul de repede ce anume.
Nu e o noutate pentru nimeni că sub-rasa nordică reprezintă avangarda civilizaţiei "de tip european" a omenirii (ajunge doar să comparăm două insule aproape egale ca mărime: paradisiaca Hispaniola, mai cunoscută ca Haiti, în care de două secole foştii sclavi negri n-au reuşit decât să imite comunitatea albă în tot ce are ea mai rău - cu accente de regres tribal - şi vitrega Islandă, sterilă şi aspră, unde un mic neam blond a construit una dintre cele mai evoluate societăţi ale lumii). Ne minunăm de nivelul de trai din ţările scandinave, din Danemarca, Germania şi Olanda. Iar dacă privim mai atent, sub pojghiţa bunăstării materiale, a mecanismelor sociale perfecte şi a politeţii superficiale, descoperim o lume care, o dată cu atâtea flageluri "istorice", şi-a pierdut şi sentimentele, perspectivele, spontaneitatea şi vivacitatea. O lume care, învingând moartea, şi-a anulat potenţialul de a trăi - căci cum ar putea exista viaţa fără moarte? (Sau, vorba soţiei Stalker-ului tarkovskian: "fără suferinţă n-ar exista nici speranţă, şi nici fericire".)
La scurt timp după ce a asistat la suicid, Andreas îşi taie cu deliberare un deget, folosind ghilotina pentru hârtie de la birou (din nou, o secvenţă dură, cu elemente de umor negru). Seara, acasă, constată că pe sub pansament degetul i-a crescut la loc... (Ulterior, ne vom putea imagina că nici sinucigaşul n-a rămas mort prea multă vreme - poate de aici şi indiferenţa celor din jur.) În oraşul fără nume, din ţara cu câmpii reci şi vulcani stinşi, nu moare nici măcar un deget. Se trăieşte doar - simulat. Scenariul lui Per Schreiner construieşte o lume kafkiană cu trimiteri destul de clare (în special cei doi "agenţi de intervenţie" care le rezolvă sec şi eficient pe toate, amintind de executorii finali ai lui Josef K., sau beciul lui Hugo, ca un rapel la mansarda lui Titorelli - şi, în general, sistemul de reacţii al tuturor personajelor, modelul social sugerat, şi mai cu seamă atmosfera). O serie întreagă de acţiuni şi atitudini proprii unui arhetip al "celei mai bune dintre lumile posibile" se relevă curând ca fiind insuportabil de găunoase, ţinând exclusiv de domeniul absurdului (vezi cordialitatea efemeră a şefului de la serviciu, involuntarul balet al ospătarilor cu maniere impecabile, sau atitudinile femeilor cu care intră eroul în contact). De altfel, nu ne scapă atenţiei nici o anumită asemănare (deşi pe alte coordonate) cu spulberarea tuturor iluziilor din Fundaţia lui Antonio Buero Vallejo, mai ales în secvenţa premergătoare finalului, când Andreas descoperă un angajat nou în biroul lui, iar şeful, deşi recunoaşte că respectivul nici nu se compară cu el, îl dă totuşi afară surâzător, cu o serie de platitudini prietenoase. Tot de capodopera dramaturgului spaniol (cu precădere în magistrala montare din 1978 a lui Horea Popescu, la Naţionalul Bucureştean) amintesc cei doi agenţi, chelnerii din restaurant - şi, evident, tunelul subteran prin care Andreas şi Hugo trudesc spre o iluzorie evadare.
Povestea curge lin, fără hiatusuri, sincope sau lovituri de teatru, acumulând inexorabil tensiuni care de la un punct devin insuportabile (structura dramaturgică urzită de Schreiner ar merita un studiu aparte). Pe deasupra acestei trame se aşterne regia impecabilă a lui Jens Lien, care preia fluenţa subtil ascendentă a povestirii şi o potenţează cu secvenţe de o precizie ceasornicărească, în care actorii sunt conduşi cu deliberare ca nişte roboţi ce imită la perfecţie comportamentul uman. Încă din primele momente, şi până în final, vor frapa valenţele plastice ale imaginii, mereu compusă extrem de atent de către John Christian Rosenlund, un operator apt să asimileze în totalitate intenţiile regizorului şi să le dezvolte pe aceeaşi linie, cu o creativitate virtualmente nelimitată (remarcabilă complexitatea compoziţiilor, fie în plan, fie în profunzime, jocurile subtile de lumini şi culori, pastelurile neînsufleţite ale acestei glaciale brave new world şi sugestiile vitale ale ipoteticului drum spre realitate: camera din beci a lui Hugo, forma vaginală a fisurii de unde va porni săparea galeriei (semnificând, vizibil, aspiraţia unei noi naşteri) şi, mai ales, explicitarea "luminiţei de la capătul tunelului" - acel unic cadru al bucătăriei adevărate, unde nu are acces decât mâna lui Andreas, şi numai pentru a sustrage o felie de prăjitură de casă ce nu se poate compara cu cubuleţele ciocolatii care circulă mereu printre colegii de serviciu).
O atenţie specială merită coloana sonoră a lui Christian Schaanning, alcătuită savant din sunete ale realităţii, mărunte dar extrem de expresive, care compun o veritabilă reverberaţie a neverosimilului - mai ales prin orchestraţia cinică a zgomotelor naturaliste şi crude (tăierea degetului, secvenţa cu metroul), printre care vor începe să se insinueze, de la un moment dat, sugestiile de chicoteli ale copiilor de "dincolo", şi mai ales ilustraţiile din Grieg (apropo, în tot filmul nu apare, cum e şi firesc, nici un copil - şi nici un bătrân; prezenţa lor e incompatibilă cu acest univers de lucrători destoinici şi salariaţi sârguincioşi, care funcţionează maşinal şi se distrează mecanic, care-şi etalează dezinvolt bunăstarea materială şi devin binevoitor-stresaţi când cineva le aminteşte de propria sterilitate sufletească). De fapt, trăsăturile acestui soundtrack constituie una dintre cele mai reprezentative expresii ale concepţiei de atitudine şi stil a filmului: gândit, simţit şi realizat de norvegieni şi islandezi, The Bothersome Man este un film rece, despre o lume rece, lucrat cât se poate de rece... şi aspirând la tot ce poate avea mai cald, mai însufleţit, mai dinamic, un ideal de viaţă omenească.
Care ar fi, totuşi, problemele ce i s-ar putea reproşa acestui Om problemă care, categoric, se confirmă ca unul dintre cele mai bune filme ale anului trecut la nivel mondial - inclusiv prin duzina de premii internaţionale pe care şi le-a agăţat deja la cingătoare? Poate o anumită naivitate adolescentină a cheii generale de abordare şi a celor mai importante metafore - deşertul islandez din jur, ale cărui drumuri duc spre nicăieri; supralicitarea comportamentului automatizat al personajelor şi figuranţilor (semnificativ de puţini - şi nu întâmplător), spre finalul filmului; modul cam ostentativ în care "sistemul" se autoreglează din mers, în special prin intervenţia mereu promptă a celor doi agenţi; recursul la un kafkianism relativ tocit - măcar din perspectivă temporală; şi, cel mai slab punct aş zice, supralicitarea grosieră a secvenţei din tunelurile de metrou - într-o etapă când povestirea stabilise deja clar blestemul nemuririi ce planează asupra tuturor personajelor.
Onestitatea mă obligă însă la precizarea că toate observaţiile critice de mai sus funcţionează din unghiul unui cusurgiu (ca să nu spun perfecţionist). Altminteri, mecanica fină a filmului ticăie ireproşabil, iar angoasele pe care ni le inculcă sunt cât se poate de autentice - până la un nivel subliminal! În timpul proximului interval de somn cotidian ulterior vizionării, am avut un vis înspăimântător cum de mult nu mi s-a mai întâmplat: rămăsesem fără degetele de la mâna stângă!
9 august, 2007, h. 00:40-01:47
Bucureşti, România
maxx94
pe 22 August 2010 22:17
Deci e cel mai gandit film de pana acum . la cei care nu le-a placut va recomand sa mai puneti si voi mana pe o carte din cand in cand
Robyka
pe 21 Februarie 2010 12:24
Pur si simplu ingrozitor!!!
L-am vazut la cinema si sala era goala!
La mijlocul filmului a treuit sa plec de scarba.
Cum pnm sa-ti bagi degetul in copiator (sau ce mama lui era ala) si sa ramai fara el?
Naspa, nu merita vazut...
Apropo, daca-l vedeti, luati-va la voi si o punga in care sa vomitati...o sa va fie de folos :D
liniuta
pe 27 Ianuarie 2010 20:14
fantezie hilara , subiect de carton, subiect filozofic pentru unii
pe 28 August 2007 09:37
Si mie mi-a placut tare mult filmul. Te intriga si te pune pe ganduri.
Totusi, pentru cei ce l-au vazut: am si eu niste intrebari: poate ma lamureste cineva:
1.de ce cuplul care apare la inceput la metrou, apare si mai tarziu in lumea aia de ajunge el(eu am vazut lumea respectiva ca pe un iad, mai ales ca el s-a sinucis) Sa inteleg ca lumea noastra tinde deja sa devina un iad din moment ce ne dezumanizam, nu mai punem accentul pe sentimente, etc?
2. unde il trimit la final?
pe 13 Iulie 2007 03:45
Da e unul din cele mai bune filme vazute in 2007 care te pune pe ginduri si pe mine unul m a facut sa mi dau seama ca viata este scurta si trebuie traita!!!la maxim...e doar o viata!!!
Scena de la metrou mi-a lasat o impresie amara, cum ca regizorul nu avea cu ce sa umple timpul alocat filmului. Ok, am inteles si noi ca Andreas a ajuns intr-o lume perfecta si nemuritoare; nu trebuia sa se arunce in fata metroului pana la stadiul de schelet. Personal, finalul m-a lasat cu o intrebare: Oare unde a fost lasat protagonistul de catre autobuz si ce misiune avea de indeplinit acolo? Filmul reuseste sa te intrige si sa te faca sa te intrebi: Tu ti-ai cauta o cale de scapare din acea societate desavarsita? Nota mea este 7-Bun.
Un sinucigaş înfipt în ţepii unui gard de fier forjat - cu trupul răsturnat pe-o latură, străpuns dintr-o parte în alta, plin de sânge... Trecătorii, puţini şi indiferenţi, circulă fără să-i dea atenţie. Însuşi personajul principal (căruia camera i se substituie în cele câteva cadre subiective ale secvenţei), îl priveşte mai mult intrigat, decât şocat. Doi lucrători sosesc cu o maşină şi încearcă să desprindă din gard cadavrul, din care încep să cadă, firesc, bucăţi de intestine. Nu peste mult, un om de serviciu spală pe jos.
Imaginea e extrem de dură, în special prin contrastul dintre condiţiile brutale ale acestei sinucideri şi răceala stilului de a o filma. Într-un film expozitiv, gen thriller, horror, serie B, etc., ar fi anunţat un crescendo de elemente similare urmând a se declanşa cam de pe la o două cincimi din scenariu încolo. Întrucât Den brysomme mannen / The Bothersome Man / Omul problemă este un film de conţinut, această secvenţă plasată în primul său sfert de oră este şi cea mai violentă (vor mai exista doar două comparabile). Rolul ei nu este acela de foretaste al unor viitoare atracţii, ci de a impune o stare de disconfort maxim, insinuată din start pe sub o povestire ce pare să se desfăşoare în cele mai civilizate condiţii.
Un oraş modern, curat, zâmbăreţ cu discreţie - în care eroul, Andreas (Trond F. Aurvag), soseşte de nicăieri cu un autobuz. Peste starea sa de amnezie semi-abstractă se suprapun surprizele de a descoperi că imediat e angajat într-o excelentă slujbă de contabil într-o companie de mobilă şi decoraţiuni interioare, îl aşteaptă un apartament de bun-gust, ba chiar cucereşte fără probleme o frumoasă (dar... neinteresantă) comerciantă de bucătării ultramoderne (Anne-Britt / Petronella Barker). Şi totuşi... something is wrong... şi vom afla destul de repede ce anume.
Nu e o noutate pentru nimeni că sub-rasa nordică reprezintă avangarda civilizaţiei "de tip european" a omenirii (ajunge doar să comparăm două insule aproape egale ca mărime: paradisiaca Hispaniola, mai cunoscută ca Haiti, în care de două secole foştii sclavi negri n-au reuşit decât să imite comunitatea albă în tot ce are ea mai rău - cu accente de regres tribal - şi vitrega Islandă, sterilă şi aspră, unde un mic neam blond a construit una dintre cele mai evoluate societăţi ale lumii). Ne minunăm de nivelul de trai din ţările scandinave, din Danemarca, Germania şi Olanda. Iar dacă privim mai atent, sub pojghiţa bunăstării materiale, a mecanismelor sociale perfecte şi a politeţii superficiale, descoperim o lume care, o dată cu atâtea flageluri "istorice", şi-a pierdut şi sentimentele, perspectivele, spontaneitatea şi vivacitatea. O lume care, învingând moartea, şi-a anulat potenţialul de a trăi - căci cum ar putea exista viaţa fără moarte? (Sau, vorba soţiei Stalker-ului tarkovskian: "fără suferinţă n-ar exista nici speranţă, şi nici fericire".)
La scurt timp după ce a asistat la suicid, Andreas îşi taie cu deliberare un deget, folosind ghilotina pentru hârtie de la birou (din nou, o secvenţă dură, cu elemente de umor negru). Seara, acasă, constată că pe sub pansament degetul i-a crescut la loc... (Ulterior, ne vom putea imagina că nici sinucigaşul n-a rămas mort prea multă vreme - poate de aici şi indiferenţa celor din jur.) În oraşul fără nume, din ţara cu câmpii reci şi vulcani stinşi, nu moare nici măcar un deget. Se trăieşte doar - simulat. Scenariul lui Per Schreiner construieşte o lume kafkiană cu trimiteri destul de clare (în special cei doi "agenţi de intervenţie" care le rezolvă sec şi eficient pe toate, amintind de executorii finali ai lui Josef K., sau beciul lui Hugo, ca un rapel la mansarda lui Titorelli - şi, în general, sistemul de reacţii al tuturor personajelor, modelul social sugerat, şi mai cu seamă atmosfera). O serie întreagă de acţiuni şi atitudini proprii unui arhetip al "celei mai bune dintre lumile posibile" se relevă curând ca fiind insuportabil de găunoase, ţinând exclusiv de domeniul absurdului (vezi cordialitatea efemeră a şefului de la serviciu, involuntarul balet al ospătarilor cu maniere impecabile, sau atitudinile femeilor cu care intră eroul în contact). De altfel, nu ne scapă atenţiei nici o anumită asemănare (deşi pe alte coordonate) cu spulberarea tuturor iluziilor din Fundaţia lui Antonio Buero Vallejo, mai ales în secvenţa premergătoare finalului, când Andreas descoperă un angajat nou în biroul lui, iar şeful, deşi recunoaşte că respectivul nici nu se compară cu el, îl dă totuşi afară surâzător, cu o serie de platitudini prietenoase. Tot de capodopera dramaturgului spaniol (cu precădere în magistrala montare din 1978 a lui Horea Popescu, la Naţionalul Bucureştean) amintesc cei doi agenţi, chelnerii din restaurant - şi, evident, tunelul subteran prin care Andreas şi Hugo trudesc spre o iluzorie evadare.
Povestea curge lin, fără hiatusuri, sincope sau lovituri de teatru, acumulând inexorabil tensiuni care de la un punct devin insuportabile (structura dramaturgică urzită de Schreiner ar merita un studiu aparte). Pe deasupra acestei trame se aşterne regia impecabilă a lui Jens Lien, care preia fluenţa subtil ascendentă a povestirii şi o potenţează cu secvenţe de o precizie ceasornicărească, în care actorii sunt conduşi cu deliberare ca nişte roboţi ce imită la perfecţie comportamentul uman. Încă din primele momente, şi până în final, vor frapa valenţele plastice ale imaginii, mereu compusă extrem de atent de către John Christian Rosenlund, un operator apt să asimileze în totalitate intenţiile regizorului şi să le dezvolte pe aceeaşi linie, cu o creativitate virtualmente nelimitată (remarcabilă complexitatea compoziţiilor, fie în plan, fie în profunzime, jocurile subtile de lumini şi culori, pastelurile neînsufleţite ale acestei glaciale brave new world şi sugestiile vitale ale ipoteticului drum spre realitate: camera din beci a lui Hugo, forma vaginală a fisurii de unde va porni săparea galeriei (semnificând, vizibil, aspiraţia unei noi naşteri) şi, mai ales, explicitarea "luminiţei de la capătul tunelului" - acel unic cadru al bucătăriei adevărate, unde nu are acces decât mâna lui Andreas, şi numai pentru a sustrage o felie de prăjitură de casă ce nu se poate compara cu cubuleţele ciocolatii care circulă mereu printre colegii de serviciu).
O atenţie specială merită coloana sonoră a lui Christian Schaanning, alcătuită savant din sunete ale realităţii, mărunte dar extrem de expresive, care compun o veritabilă reverberaţie a neverosimilului - mai ales prin orchestraţia cinică a zgomotelor naturaliste şi crude (tăierea degetului, secvenţa cu metroul), printre care vor începe să se insinueze, de la un moment dat, sugestiile de chicoteli ale copiilor de "dincolo", şi mai ales ilustraţiile din Grieg (apropo, în tot filmul nu apare, cum e şi firesc, nici un copil - şi nici un bătrân; prezenţa lor e incompatibilă cu acest univers de lucrători destoinici şi salariaţi sârguincioşi, care funcţionează maşinal şi se distrează mecanic, care-şi etalează dezinvolt bunăstarea materială şi devin binevoitor-stresaţi când cineva le aminteşte de propria sterilitate sufletească). De fapt, trăsăturile acestui soundtrack constituie una dintre cele mai reprezentative expresii ale concepţiei de atitudine şi stil a filmului: gândit, simţit şi realizat de norvegieni şi islandezi, The Bothersome Man este un film rece, despre o lume rece, lucrat cât se poate de rece... şi aspirând la tot ce poate avea mai cald, mai însufleţit, mai dinamic, un ideal de viaţă omenească.
Care ar fi, totuşi, problemele ce i s-ar putea reproşa acestui Om problemă care, categoric, se confirmă ca unul dintre cele mai bune filme ale anului trecut la nivel mondial - inclusiv prin duzina de premii internaţionale pe care şi le-a agăţat deja la cingătoare? Poate o anumită naivitate adolescentină a cheii generale de abordare şi a celor mai importante metafore - deşertul islandez din jur, ale cărui drumuri duc spre nicăieri; supralicitarea comportamentului automatizat al personajelor şi figuranţilor (semnificativ de puţini - şi nu întâmplător), spre finalul filmului; modul cam ostentativ în care "sistemul" se autoreglează din mers, în special prin intervenţia mereu promptă a celor doi agenţi; recursul la un kafkianism relativ tocit - măcar din perspectivă temporală; şi, cel mai slab punct aş zice, supralicitarea grosieră a secvenţei din tunelurile de metrou - într-o etapă când povestirea stabilise deja clar blestemul nemuririi ce planează asupra tuturor personajelor.
Onestitatea mă obligă însă la precizarea că toate observaţiile critice de mai sus funcţionează din unghiul unui cusurgiu (ca să nu spun perfecţionist). Altminteri, mecanica fină a filmului ticăie ireproşabil, iar angoasele pe care ni le inculcă sunt cât se poate de autentice - până la un nivel subliminal! În timpul proximului interval de somn cotidian ulterior vizionării, am avut un vis înspăimântător cum de mult nu mi s-a mai întâmplat: rămăsesem fără degetele de la mâna stângă!
9 august, 2007, h. 00:40-01:47
Bucureşti, România
L-am vazut la cinema si sala era goala!
La mijlocul filmului a treuit sa plec de scarba.
Cum pnm sa-ti bagi degetul in copiator (sau ce mama lui era ala) si sa ramai fara el?
Naspa, nu merita vazut...
Apropo, daca-l vedeti, luati-va la voi si o punga in care sa vomitati...o sa va fie de folos :D
Totusi, pentru cei ce l-au vazut: am si eu niste intrebari: poate ma lamureste cineva:
1.de ce cuplul care apare la inceput la metrou, apare si mai tarziu in lumea aia de ajunge el(eu am vazut lumea respectiva ca pe un iad, mai ales ca el s-a sinucis) Sa inteleg ca lumea noastra tinde deja sa devina un iad din moment ce ne dezumanizam, nu mai punem accentul pe sentimente, etc?
2. unde il trimit la final?
Vizionare placuta!!!
nota 10 celor din Norvegia