Un film foarte bine facut, foarte sobru asa cum ii sta bine unui film inspirat din fapte reale.
Stephen2D
pe 28 Ianuarie 2016 10:24
bistriz
pe 03 Ianuarie 2015 18:20
Un film bun, dar intr-o maniera foarte sobra. Un alt fel de film. Pe un filon clasic al filmului francez.
Un film de atmosfera; dar si de meditatie.
O manastire crestina intr-o tara islamica. Oricând e posibil ca banda inarmata ce terorizeaza zona sa atace manastirea si sa-i omoare pe calugari.
Ce vor face calugarii? Ar putea sa plece si sa supravietuiasca. Sau ar putea sa ramana; sa ramana credinciosi misiunii de credinta dar si satului, musulman, ce s-a format in jurul manastirii si care depinde de manastire.
Sa plece - si sa supravietuiasca? Sa ramana - riscand sa fie omorati? Care e salvarea?
Finalul e foarte bun incepand de la ultima cina (!) si, mai ales, drumul prin zapada si cantarea ce insoteste genericul.
Si o meditatie provocata (si) de acest film: 1. răul exista. 2. cu răul trebuie luptat si nicidecum nu trebuie sa-i arati slabiciune sau nehotarare. 3. "Daca vrei pace, pregateste-te de razboi" (Napoleon).
cotzofica
pe 02 Martie 2014 09:01
Păcat că filmul nu este apreciat pe acest site. Prea puţine păreri şi note acordate pentru un film bazat pe întâmplări adevărate. Mi-a plăcut mult scena din final cu cina călugărilor, parcă fiind în paralel cu cina cea de taină. Recomand.
Cretzulynne
pe 10 Ianuarie 2014 14:58
Informatii personale
Film adaugat in urmatoarele liste
LISTE PRIVATE
R
LISTE PUBLICE
Filme cu Africa
Filme scrise si regizate de acelasi om
JojoB
pe 18 Aprilie 2011 14:40
Prezinta un subiect cat se poate de sensibil si prezent in zilele noastre.
Ii un film care merita vazut, pt desprinderea sa de viata materiala si obligarea publicului sa intre in cea spirituala.
Mi-a placut faptul ca s-a accentuat trasaturile umane ale calugarilor, fiecare avand un mod proprie de a reactiona in situatia respectiva, fapt care face filmul accesibil publicului.
Pitbull
pe 06 Martie 2011 23:36
«Des Hommes et des Dieux» - Curaj şi discreţie...
...într-o lume ieşită din ţâţâni
Cine s-ar fi aşteptat, acum douăzeci de ani, când se prăbuşeau cele ce păreau a fi ultimele bastioane ale intoleranţei (comunismul şi apartheidul), că tocmai stăteau să dea în clocot câteva valuri nou-nouţe (adică, vechi de când lumea) de talibanisme - toate, sub măşti religioase? În naivitatea noastră, credeam că urmează deja acel "Mileniu de pace" profeţit în ultimele versete ale Apocalipsei Sfântului Ioan Teologul, cu înfrăţirea tuturor confesiunilor - şi când colo... Ebraicii dau în musulmani, fundamentaliştii islamici atacă lumea creştină, catolicii şi protestanţii de inspiraţie israelită se aruncă-n noi cruciade, ortodocşii se cred cei mai cu moţ şi declanşează campanii homofobe, sataniştii nu se lasă nici ei mai prejos şi, ca să le pună capac la toate, o mumie (nu o "stafie", ca acum o sută de ani) bântuie Europa - şi restul lumii: a lui tătucu' Marx, scos din formol de bigoţii atei. Bine spunea Pascal (într-un aforism citat şi în filmul lui Xavier Beauvois): "Niciodată omul nu face rău cu mai mult entuziasm şi plăcere, decât atunci când îl animă motive religioase."
Recunosc că mă aşteptam la orice extreme posibile, de la fanatismul antiislamic de sorginte american-mozaică, în genul aşa-ziselor caricaturi din presa daneză, până la mistificări anticreştine à la Amenabar - motiv pentru care «Des Hommes et des Dieux» m-a impresionat cu atât mai mult prin poziţia sa imparţială şi echilibrată (mai ales că în centrul acţiunii se află Ordinul Cisterciţilor, unul dintre cele mai exigente - nici măcar patru mii cinci sute de membri, în întreaga lume). Deşi solidar cu monahii creştini, Beauvois îi priveşte cu aceeaşi omenie şi pe sătenii musulmani, ba chiar şi pe teroriştii fanatici Mujaheddini; singura nuanţă critică, extrem de discretă oricum, se relevă în raport cu autorităţile laice şi forţele armate algeriene - de la care, conform unor scurgeri de ultimă oră, se pare că s-ar revendica, în realitate, deznodământul tragediei de acum cincisprezece ani. "Oameni şi zei" nu e nici un act de acuzare, nici o docudrama sec-meticuloasă, ci mai degrabă un film de stare şi atmosferă care-şi propune să radiografieze complexa stare de spirit proprie conflictelor civile şi confesionale din Algeria anilor '90 - o perioadă când lumea era prea ocupată să se uite spre Golful Persic, Palestina, Afghanistan, Balcani şi alte zone dictate ca "fierbinţi" ale lumii.
De aici evoluează atât marile calităţi ale filmului, cât şi semnificativele sale defecte. Ca să încep cu latura pozitivă, se impune să insist asupra tonului narativ fluent şi dens, construit din secvenţe bine rotunjite, mizanscene atente, un lucru cu actorii rafinat şi meticulos, şi compoziţii de cadru elaborate fără ostentaţie. Un fel de leit-motiv epic în constituie Rugăciunea Orelor, speculată repetat cu o discretă şi sobră frumuseţe plastică, ca element definitoriu al spiritualităţii călugărilor cisterciţi. De asemenea, se insistă mult, accentuat, pe umanitatea personajelor, prin secvenţele de confruntare strânsă, morală şi ideatică, prin jocul fin al actorilor, valorificat prin prim-planuri şi grosplanuri expresive - în special al lui Lambert Wilson, tăios şi ferm cu umanitate lipsită de fanatism, secondat de Michel Lonsdale, surprinzător la bătrâneţe într-un rol diferit de cele pe care i le reţinem din secolul trecut, de Jacques Herlin, a cărui fizionomie aparte e dezvoltată în chei expresive multiple, şi în fond de toţi ceilalţi.
Aceeaşi subtilitate încărcată domină şi cadrele cu valoare documentar-istorică - în special, pe cele le evenimentelor şi incidentelor militare, unde dezinvoltura baleierii peste realităţile crude sporeşte mult forţa de sugestie, totul în contrast cu imaginile statice, apăsate, din universul mânăstiresc. Camera Carolinei Champetier le pune în valoare prin compoziţii plastice complexe, de o originalitate susţinută şi nici un moment căutată, prin jocuri stilizate ale luminii - tot ansamblul completându-se şi prin banda sonoră a lui Loïc Prian, de un dinamism complex şi dramatic, marşând pe aceeaşi concepţie a contrastelor (aici, între violenţa ambianţelor combative şi liniştea atotbiruitoare din aşezământul monahal).
Ceea ce sfârşeşte prin a dezamăgi este decizia dramaturgică discutabilă. Scenariul adaptat de Xavier Beauvois după o primă variantă a lui Etienne Comar îşi propune un pariu riscant - acela de a decupa staţionar o realitate extrem de dramatică, de a ilustra prin formula filmului "de stare" nu o poveste, ci situaţia premergătoare tragediei. Se simte clar că Beauvois mizează şi aici tot pe energia interioară a contrastelor: a fi static pe un fond de încordare mereu crescândă. Până la un punct, îndrăzneaţa sa abrodare funcţionează - într-adevăr, tensiunea creşte irezistibil, iar momentul apoteotic, ultima cină a clericilor înainte de a fi răpiţi, atinge o încărcătură maximă. Din păcate, edificiul dramaturgic astfel construit depăşeşte masa critică, dincolo de care basculează implacabil în platitudine. Se cere să revenim la vechiul adagiu: dă-i spectatorului ceea ce aşteaptă, dar într-un fel la care nu se aşteaptă. În cazul de faţă, pornind fie de la cunoaşterea realităţii istorice, fie de la promisiunile implicite din segmentele introductive ale filmului, spectatorul preconiza dacă nu chiar atracţia facilă a inevitabilelor secvenţe violente (de care până la urmă Beauvois se dispensează total, cu bun-simţ dar fără o compensaţie suficientă pe partea opusă, a evoluţiilor de conţinut), ce puţin o paginare concretă a filonului conflictual, pe coordonate politice, religiose şi umane. Fără a lipsi în totalitate, dar fiind insuficient urmărită, această componentă nu reuşeşte să alunge liniaritatea permanentă şi de o plictiseală mereu crescândă, de pe la jumătate încolo, când începem să înţelegem că de fapt nu asistăm la un film despre subiectul abordat, ci despre pregătirea acestuia - amintind, în acest sens, de "Bobby" (Emilio Estevez, 2006), care de asemenea se apleca asupra celor douăzeci şi patru de ore premergătoare atentatului de la Los Angeles, dar cu un dinamism intern mult mai energic. Se poate face şi o paralelă cu "Portretul luptătorului la tinereţe" (Constantin Popescu, 2010), o altă reconstituire istorică pe cât de meticuloasă, pe atât de rectilinie - dar fără a plictisi nici un moment, graţie unui mult mai penetrant simţ de gestionare a tensiunilor dramatice. Culmea, după ce atinge punctul culminant (ultima cină, deja menţionată mai sus), Xavier Beauvois adaugă un apendice final insuficient de încărcat (răpirea propriu-zisă şi câteva momente conexe, premergătoare morţii) care, în pofida stilului absolut admirabil de filmare şi montaj (toată lauda şi pentru monteuza Marie-Julie Maille), transformă funcţia de încheiere într-o nedorită dezumflare. Personal, aş fi optat pentru finalizarea filmului în momentul cinei, mutând într-un eventual prolog cele câteva secvenţe ulterioare - să ne amintim ce efect zdrobitor a obţinut, prin acest procedeu, Radu Muntean, în "Hârtia va fi albastră" (2006)! Un asemenea demaraj ar fi plasat din start «Des hommes et des dieux» pe o traiectorie mult mai susţinută - cu atât mai necesară, cu cât şi articulaţiile dramaturgice nu sunt îndeajuns de marcate, rămânând perceptibile numai pentru cunoscători.
În orice caz, toate acestea atenuează doar, fără a le anula sau măcar contrabalansa complet, calităţile esenţiale ale filmului lui Xavier Beauvois, dintre care aş mai evidenţia, pe partea metacinematografică, şi remarcabilul curaj - atât ideologic, cât şi estetic. Trebuie să fii cu adevărat un artist care ştie ce vrea, pentru a-ţi asuma o asemenea atitudine (pe ambele planuri), într-o lume care (pe incomparabil mai multe planuri) i-a ieşit complet din ţâţâni.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
1-2 martie, 2011
Bucureşti, România
Un film de atmosfera; dar si de meditatie.
O manastire crestina intr-o tara islamica. Oricând e posibil ca banda inarmata ce terorizeaza zona sa atace manastirea si sa-i omoare pe calugari.
Ce vor face calugarii? Ar putea sa plece si sa supravietuiasca. Sau ar putea sa ramana; sa ramana credinciosi misiunii de credinta dar si satului, musulman, ce s-a format in jurul manastirii si care depinde de manastire.
Sa plece - si sa supravietuiasca? Sa ramana - riscand sa fie omorati? Care e salvarea?
Finalul e foarte bun incepand de la ultima cina (!) si, mai ales, drumul prin zapada si cantarea ce insoteste genericul.
Si o meditatie provocata (si) de acest film: 1. răul exista. 2. cu răul trebuie luptat si nicidecum nu trebuie sa-i arati slabiciune sau nehotarare. 3. "Daca vrei pace, pregateste-te de razboi" (Napoleon).
Film adaugat in urmatoarele liste
LISTE PRIVATE
R
LISTE PUBLICE
Filme cu Africa
Filme scrise si regizate de acelasi om
Ii un film care merita vazut, pt desprinderea sa de viata materiala si obligarea publicului sa intre in cea spirituala.
Mi-a placut faptul ca s-a accentuat trasaturile umane ale calugarilor, fiecare avand un mod proprie de a reactiona in situatia respectiva, fapt care face filmul accesibil publicului.
...într-o lume ieşită din ţâţâni
Cine s-ar fi aşteptat, acum douăzeci de ani, când se prăbuşeau cele ce păreau a fi ultimele bastioane ale intoleranţei (comunismul şi apartheidul), că tocmai stăteau să dea în clocot câteva valuri nou-nouţe (adică, vechi de când lumea) de talibanisme - toate, sub măşti religioase? În naivitatea noastră, credeam că urmează deja acel "Mileniu de pace" profeţit în ultimele versete ale Apocalipsei Sfântului Ioan Teologul, cu înfrăţirea tuturor confesiunilor - şi când colo... Ebraicii dau în musulmani, fundamentaliştii islamici atacă lumea creştină, catolicii şi protestanţii de inspiraţie israelită se aruncă-n noi cruciade, ortodocşii se cred cei mai cu moţ şi declanşează campanii homofobe, sataniştii nu se lasă nici ei mai prejos şi, ca să le pună capac la toate, o mumie (nu o "stafie", ca acum o sută de ani) bântuie Europa - şi restul lumii: a lui tătucu' Marx, scos din formol de bigoţii atei. Bine spunea Pascal (într-un aforism citat şi în filmul lui Xavier Beauvois): "Niciodată omul nu face rău cu mai mult entuziasm şi plăcere, decât atunci când îl animă motive religioase."
Recunosc că mă aşteptam la orice extreme posibile, de la fanatismul antiislamic de sorginte american-mozaică, în genul aşa-ziselor caricaturi din presa daneză, până la mistificări anticreştine à la Amenabar - motiv pentru care «Des Hommes et des Dieux» m-a impresionat cu atât mai mult prin poziţia sa imparţială şi echilibrată (mai ales că în centrul acţiunii se află Ordinul Cisterciţilor, unul dintre cele mai exigente - nici măcar patru mii cinci sute de membri, în întreaga lume). Deşi solidar cu monahii creştini, Beauvois îi priveşte cu aceeaşi omenie şi pe sătenii musulmani, ba chiar şi pe teroriştii fanatici Mujaheddini; singura nuanţă critică, extrem de discretă oricum, se relevă în raport cu autorităţile laice şi forţele armate algeriene - de la care, conform unor scurgeri de ultimă oră, se pare că s-ar revendica, în realitate, deznodământul tragediei de acum cincisprezece ani. "Oameni şi zei" nu e nici un act de acuzare, nici o docudrama sec-meticuloasă, ci mai degrabă un film de stare şi atmosferă care-şi propune să radiografieze complexa stare de spirit proprie conflictelor civile şi confesionale din Algeria anilor '90 - o perioadă când lumea era prea ocupată să se uite spre Golful Persic, Palestina, Afghanistan, Balcani şi alte zone dictate ca "fierbinţi" ale lumii.
De aici evoluează atât marile calităţi ale filmului, cât şi semnificativele sale defecte. Ca să încep cu latura pozitivă, se impune să insist asupra tonului narativ fluent şi dens, construit din secvenţe bine rotunjite, mizanscene atente, un lucru cu actorii rafinat şi meticulos, şi compoziţii de cadru elaborate fără ostentaţie. Un fel de leit-motiv epic în constituie Rugăciunea Orelor, speculată repetat cu o discretă şi sobră frumuseţe plastică, ca element definitoriu al spiritualităţii călugărilor cisterciţi. De asemenea, se insistă mult, accentuat, pe umanitatea personajelor, prin secvenţele de confruntare strânsă, morală şi ideatică, prin jocul fin al actorilor, valorificat prin prim-planuri şi grosplanuri expresive - în special al lui Lambert Wilson, tăios şi ferm cu umanitate lipsită de fanatism, secondat de Michel Lonsdale, surprinzător la bătrâneţe într-un rol diferit de cele pe care i le reţinem din secolul trecut, de Jacques Herlin, a cărui fizionomie aparte e dezvoltată în chei expresive multiple, şi în fond de toţi ceilalţi.
Aceeaşi subtilitate încărcată domină şi cadrele cu valoare documentar-istorică - în special, pe cele le evenimentelor şi incidentelor militare, unde dezinvoltura baleierii peste realităţile crude sporeşte mult forţa de sugestie, totul în contrast cu imaginile statice, apăsate, din universul mânăstiresc. Camera Carolinei Champetier le pune în valoare prin compoziţii plastice complexe, de o originalitate susţinută şi nici un moment căutată, prin jocuri stilizate ale luminii - tot ansamblul completându-se şi prin banda sonoră a lui Loïc Prian, de un dinamism complex şi dramatic, marşând pe aceeaşi concepţie a contrastelor (aici, între violenţa ambianţelor combative şi liniştea atotbiruitoare din aşezământul monahal).
Ceea ce sfârşeşte prin a dezamăgi este decizia dramaturgică discutabilă. Scenariul adaptat de Xavier Beauvois după o primă variantă a lui Etienne Comar îşi propune un pariu riscant - acela de a decupa staţionar o realitate extrem de dramatică, de a ilustra prin formula filmului "de stare" nu o poveste, ci situaţia premergătoare tragediei. Se simte clar că Beauvois mizează şi aici tot pe energia interioară a contrastelor: a fi static pe un fond de încordare mereu crescândă. Până la un punct, îndrăzneaţa sa abrodare funcţionează - într-adevăr, tensiunea creşte irezistibil, iar momentul apoteotic, ultima cină a clericilor înainte de a fi răpiţi, atinge o încărcătură maximă. Din păcate, edificiul dramaturgic astfel construit depăşeşte masa critică, dincolo de care basculează implacabil în platitudine. Se cere să revenim la vechiul adagiu: dă-i spectatorului ceea ce aşteaptă, dar într-un fel la care nu se aşteaptă. În cazul de faţă, pornind fie de la cunoaşterea realităţii istorice, fie de la promisiunile implicite din segmentele introductive ale filmului, spectatorul preconiza dacă nu chiar atracţia facilă a inevitabilelor secvenţe violente (de care până la urmă Beauvois se dispensează total, cu bun-simţ dar fără o compensaţie suficientă pe partea opusă, a evoluţiilor de conţinut), ce puţin o paginare concretă a filonului conflictual, pe coordonate politice, religiose şi umane. Fără a lipsi în totalitate, dar fiind insuficient urmărită, această componentă nu reuşeşte să alunge liniaritatea permanentă şi de o plictiseală mereu crescândă, de pe la jumătate încolo, când începem să înţelegem că de fapt nu asistăm la un film despre subiectul abordat, ci despre pregătirea acestuia - amintind, în acest sens, de "Bobby" (Emilio Estevez, 2006), care de asemenea se apleca asupra celor douăzeci şi patru de ore premergătoare atentatului de la Los Angeles, dar cu un dinamism intern mult mai energic. Se poate face şi o paralelă cu "Portretul luptătorului la tinereţe" (Constantin Popescu, 2010), o altă reconstituire istorică pe cât de meticuloasă, pe atât de rectilinie - dar fără a plictisi nici un moment, graţie unui mult mai penetrant simţ de gestionare a tensiunilor dramatice. Culmea, după ce atinge punctul culminant (ultima cină, deja menţionată mai sus), Xavier Beauvois adaugă un apendice final insuficient de încărcat (răpirea propriu-zisă şi câteva momente conexe, premergătoare morţii) care, în pofida stilului absolut admirabil de filmare şi montaj (toată lauda şi pentru monteuza Marie-Julie Maille), transformă funcţia de încheiere într-o nedorită dezumflare. Personal, aş fi optat pentru finalizarea filmului în momentul cinei, mutând într-un eventual prolog cele câteva secvenţe ulterioare - să ne amintim ce efect zdrobitor a obţinut, prin acest procedeu, Radu Muntean, în "Hârtia va fi albastră" (2006)! Un asemenea demaraj ar fi plasat din start «Des hommes et des dieux» pe o traiectorie mult mai susţinută - cu atât mai necesară, cu cât şi articulaţiile dramaturgice nu sunt îndeajuns de marcate, rămânând perceptibile numai pentru cunoscători.
În orice caz, toate acestea atenuează doar, fără a le anula sau măcar contrabalansa complet, calităţile esenţiale ale filmului lui Xavier Beauvois, dintre care aş mai evidenţia, pe partea metacinematografică, şi remarcabilul curaj - atât ideologic, cât şi estetic. Trebuie să fii cu adevărat un artist care ştie ce vrea, pentru a-ţi asuma o asemenea atitudine (pe ambele planuri), într-o lume care (pe incomparabil mai multe planuri) i-a ieşit complet din ţâţâni.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
1-2 martie, 2011
Bucureşti, România