Părerea criticului
Ca să scape de războiul civil din Sri Lanka, un fost soldat, o tânără și o fetiță se dau drept o familie. Ei ajung să se stabilească într-un cartier cu locuințe sociale în suburbiile Parisului. Abia se cunosc unul pe altul, dar încearcă să construiască o viață împreună. Aceasta este premisa filmului Dheepan, ce rulează din 30 octombre în cinematografele noastre.
Filmul vine în România cu Palme d'Or-ul obținut la Cannes anul acesta. În luna mai, regizorii Joel şi Ethan Coen, președinții Juriului de la Cannes, au spus la conferința de după decernarea premiilor: „Hotărârea de a da premiul Palme d'Or filmului Dheepan a fost luată foarte rapid. Am fost motivaţi de către subiectul acestui film. Au mai fost filme pe care alţi membri ai juriului le-au îndrăgit, dar am avut un consens asupra acestuia. Ceea ce e mai important, este că există unele filme pe care am dori să le revedem. A fost o experienţă foarte intensă. A avut un efect important asupra spectatorului din noi”. Și Jake Gyllenhaal, membru al juriului, a fost impresionat: „Dheepan pur şi simplu mi-a mers la inimă. Ideea cu trei străini care trebuie să plece, să se reunească şi să devină o familie mi s-a părut dificil de abordat. A fost diferit de orice altceva făcut până acum”.
Filmul se deschide cu Dheepan (Antonythasan Jesuthasan) în mijlocul celorlalți luptători tamili, atunci când așterne frunze uscate de palmier pentru un rug funerar, înainte de a-și arde propriile însemne militare. Camera lui Jacques Audiard sare apoi la Yalini (Kalieaswari Srinivasan), o tânără care caută cu disperare, într-o tabără de corturi, un copil orfan. Ea găsește acolo o fetiță de nouă ani, Illayaal (Claudine Vinasithamby) pe care o duce la Dheepan. Acum sunt o familie. Pot părăsi cu acte Sri Lanka. După care îl revedem pe Dheepan vânzând nimicuri, noaptea, pe străzile din Paris: întreaga lui transplantare culturală a fost surprinsă în doar câteva minute. Cu ajutorul unui traducător care inventează, pe loc, o poveste cam neconvingătoare, Dheepan și Yalini reușesc să treacă de un interviu și să capete un loc de muncă pentru a deveni îngrijitorii unui ansamblu degradat de blocuri de locuit, undeva la marginea orașului. Omul de legătură, Youssouf (Marc Zinga), le arată ce și cum într-un scurt tur de prezentare, din care ei nu înțeleg mai nimic, evitând subiectul traficanților de droguri care locuiesc chiar în blocul vecin și limitându-se să-i spună lui Dheepan să evite contactul cu ei.
Illayaal este încadrată la școală într-o clasă de copii cu nevoi speciale, alături de alți copii de imigranți care se luptă să învețe franceza. Nefericită la început, reacționează cu ostilitate atunci când fetele cu care se joacă o exclud. Și totuși, se adaptează mai ușor decât adulții. Ea însăși aproape un copil, Yalini nu este pregătită să fie nici soție și nici mamă. Devine retrasă și irascibilă, amenințând să-i părăsească pe Illayaal și pe Dheepan pentru a se alătura vărului ei din Londra. Totuși, Dheepan o convinge să rămână. Ei i se cere să gătească și să facă curat pentru un bătrân infirm, al cărui nepot, Brahim (Vincent Rottiers) este un șmecher de cartier. Yalini rămâne prudentă, însă tentativa lor de comunicare măcar oferă un pic de conectare.
Regizorul Jacques Audiard, alături de co-scenaristul său obișnuit, Thomas Bidegain, împreună cu Noe Debre, observă cu compasiune trei oameni străini, care nu cunosc nimic unul despre altul, aruncați în ipostaza coabitării și luptându-se cu un mediu ostil. Micile semne ale unei relații care se naște - o mică tandrețe de la „tată” la „copil”, un „soț” care se uită cu drag la „soție”, micile lor momente de umor când încearcă să înțeleagă cultura franceză - toate aceste momente sunt relatate discret, dulce și niciodată sentimental. Un om tăcut, trist, despre necazurile căruia aflăm numai în scurte episoade, Dheepan se adaptează la rolul de cap de familie într-o manieră reținută. Și totuși, câteva indicii sunt că îi este dor de patria lui pierdută, după cum o amenințare care clocotește mocnit pe parcursul filmului se amplifică spre final.
La început, Dheepan și Yalini stau la fereastră și observă mișcările bandei de delincvenți de parcă s-ar uita la TV. Atunci când violența ea contact cu ei, nu vine de la borfașii cartierului, ci atunci când un alt „Tigru” Tamil încearcă să-l coopteze înapoi pe Dheepan. Totuși, conflictele din cartier izbucnesc în forță, ceea ce îl obligă pe Dheepan să tragă, la propriu, o linie albă în curte declarând zona sa drept una „demilitarizată”, însă fără succes. Spre deosebire de A Prophet, unde violența era atent detaliată și orchestrată, aici este în schimb haotică: surprindem calmul și priceperea în a ucide și mutila, pricepere pe care Dheepan a câștigat-o cu siguranță în tinerețea sa de insurgent într-un conflict sângeros. Însă motivul său, de data asta, este faptul că are ceva de protejat.
Mare parte din violență este suprinsă numai în fragmente fugare, așa că felul în care se joacă rolul îl face așa captivant (actorul principal, autor, eseist și activist civic a scăpat el însuși din condiția de copil-soldat în tabăra Tamililor). Ritmul lent este provocator pentru un film cu relativ puține evenimente, dar regizorul oferă o adevărată plăcere cu stilul său încrezător. Noii colaborari ai lui Audiard, directorul de imagine Eponine Momenceau și compozitorul Nicolas Jaar, creează o experiență captivantă prin imagine și prin sunet. Latura vizuală are textură și fluiditate, iar coloana sonoră este îmbogățită cu muzică din spațiul cultural indian.
Filmul vine în România cu Palme d'Or-ul obținut la Cannes anul acesta. În luna mai, regizorii Joel şi Ethan Coen, președinții Juriului de la Cannes, au spus la conferința de după decernarea premiilor: „Hotărârea de a da premiul Palme d'Or filmului Dheepan a fost luată foarte rapid. Am fost motivaţi de către subiectul acestui film. Au mai fost filme pe care alţi membri ai juriului le-au îndrăgit, dar am avut un consens asupra acestuia. Ceea ce e mai important, este că există unele filme pe care am dori să le revedem. A fost o experienţă foarte intensă. A avut un efect important asupra spectatorului din noi”. Și Jake Gyllenhaal, membru al juriului, a fost impresionat: „Dheepan pur şi simplu mi-a mers la inimă. Ideea cu trei străini care trebuie să plece, să se reunească şi să devină o familie mi s-a părut dificil de abordat. A fost diferit de orice altceva făcut până acum”.
Filmul se deschide cu Dheepan (Antonythasan Jesuthasan) în mijlocul celorlalți luptători tamili, atunci când așterne frunze uscate de palmier pentru un rug funerar, înainte de a-și arde propriile însemne militare. Camera lui Jacques Audiard sare apoi la Yalini (Kalieaswari Srinivasan), o tânără care caută cu disperare, într-o tabără de corturi, un copil orfan. Ea găsește acolo o fetiță de nouă ani, Illayaal (Claudine Vinasithamby) pe care o duce la Dheepan. Acum sunt o familie. Pot părăsi cu acte Sri Lanka. După care îl revedem pe Dheepan vânzând nimicuri, noaptea, pe străzile din Paris: întreaga lui transplantare culturală a fost surprinsă în doar câteva minute. Cu ajutorul unui traducător care inventează, pe loc, o poveste cam neconvingătoare, Dheepan și Yalini reușesc să treacă de un interviu și să capete un loc de muncă pentru a deveni îngrijitorii unui ansamblu degradat de blocuri de locuit, undeva la marginea orașului. Omul de legătură, Youssouf (Marc Zinga), le arată ce și cum într-un scurt tur de prezentare, din care ei nu înțeleg mai nimic, evitând subiectul traficanților de droguri care locuiesc chiar în blocul vecin și limitându-se să-i spună lui Dheepan să evite contactul cu ei.
Illayaal este încadrată la școală într-o clasă de copii cu nevoi speciale, alături de alți copii de imigranți care se luptă să învețe franceza. Nefericită la început, reacționează cu ostilitate atunci când fetele cu care se joacă o exclud. Și totuși, se adaptează mai ușor decât adulții. Ea însăși aproape un copil, Yalini nu este pregătită să fie nici soție și nici mamă. Devine retrasă și irascibilă, amenințând să-i părăsească pe Illayaal și pe Dheepan pentru a se alătura vărului ei din Londra. Totuși, Dheepan o convinge să rămână. Ei i se cere să gătească și să facă curat pentru un bătrân infirm, al cărui nepot, Brahim (Vincent Rottiers) este un șmecher de cartier. Yalini rămâne prudentă, însă tentativa lor de comunicare măcar oferă un pic de conectare.
Regizorul Jacques Audiard, alături de co-scenaristul său obișnuit, Thomas Bidegain, împreună cu Noe Debre, observă cu compasiune trei oameni străini, care nu cunosc nimic unul despre altul, aruncați în ipostaza coabitării și luptându-se cu un mediu ostil. Micile semne ale unei relații care se naște - o mică tandrețe de la „tată” la „copil”, un „soț” care se uită cu drag la „soție”, micile lor momente de umor când încearcă să înțeleagă cultura franceză - toate aceste momente sunt relatate discret, dulce și niciodată sentimental. Un om tăcut, trist, despre necazurile căruia aflăm numai în scurte episoade, Dheepan se adaptează la rolul de cap de familie într-o manieră reținută. Și totuși, câteva indicii sunt că îi este dor de patria lui pierdută, după cum o amenințare care clocotește mocnit pe parcursul filmului se amplifică spre final.
La început, Dheepan și Yalini stau la fereastră și observă mișcările bandei de delincvenți de parcă s-ar uita la TV. Atunci când violența ea contact cu ei, nu vine de la borfașii cartierului, ci atunci când un alt „Tigru” Tamil încearcă să-l coopteze înapoi pe Dheepan. Totuși, conflictele din cartier izbucnesc în forță, ceea ce îl obligă pe Dheepan să tragă, la propriu, o linie albă în curte declarând zona sa drept una „demilitarizată”, însă fără succes. Spre deosebire de A Prophet, unde violența era atent detaliată și orchestrată, aici este în schimb haotică: surprindem calmul și priceperea în a ucide și mutila, pricepere pe care Dheepan a câștigat-o cu siguranță în tinerețea sa de insurgent într-un conflict sângeros. Însă motivul său, de data asta, este faptul că are ceva de protejat.
Mare parte din violență este suprinsă numai în fragmente fugare, așa că felul în care se joacă rolul îl face așa captivant (actorul principal, autor, eseist și activist civic a scăpat el însuși din condiția de copil-soldat în tabăra Tamililor). Ritmul lent este provocator pentru un film cu relativ puține evenimente, dar regizorul oferă o adevărată plăcere cu stilul său încrezător. Noii colaborari ai lui Audiard, directorul de imagine Eponine Momenceau și compozitorul Nicolas Jaar, creează o experiență captivantă prin imagine și prin sunet. Latura vizuală are textură și fluiditate, iar coloana sonoră este îmbogățită cu muzică din spațiul cultural indian.
