Jennifer Lawrence e Grace, o tânără scriitoare care devine mamă. Nașterea, deși anticipată cu nerăbdare, aduce opusul: căderea în abisul personal și cronica senzație de sfârșit care se instalează în interiorul părintelui (mamei). Robert Pattinson este soțul, Jackson, un bărbat detașat și apatic care nu știe cum să reacționeze la comportamentul soției și se lasă să cedeze — dând startul unui dans al nebuniei împărtășite. Jennifer Lawrence abia devenise mama în viața personală și acest film a fost o oportunitate prin care și-a strigat suferințele cu autenticitate și sinceritate.
Când un copil apare, femeia (din proaspăta mamă) riscă să dispară — așa definește scenariul depresia postnatală și senzația de pierdere a intimității personale și a echilibrului. Filmul lui Lynne Ramsey evidențiază niște substraturi ale temei principale de aici: depresia. Printre ele, senzația că nu-ți mai aparții și spațiul intim personal devine restrâns ca o gaură de ac, unde tu nu mai poți pătrunde nici pentru o clipă ca să respiri aerul tău, fiind obligat să existi constant într-un spațiu cenușiu care te sufocă — acea realitate nouă în care tu trebuie să-ți manifești recunoștința și dragostea pentru prunc, însă tot ce ești și ai devenit face aceste manifestări să capete o falsitate vizibilă și să-ți deterioreze și mai mult identitatea glacială. Mai mult, golul interior poate fi astupat doar cu o nesfârșită repetare (verbală) a dragostei pentru cel care te folosește ca sursă pentru supraviețuire — nou născutul. Și e un paradox care nu-ți vine în ajutor, căci leacul pentru ce simți tu nu există. Iar dragostea ta pentru cel (copilul) care ți-a luat totul e o armă cu două tăișuri: îți confiscă spațiul personal și îți confirmă că nu-l mai ai si că te-ai preschimbat în umbra ta. Și tot ce ai devenit și vei fi e doar o formă goală — o siluetă. Și tu, dacă te pierzi de tot în acest proces, riști să nu mai fii.
Grace e exemplul pe care l-am descris sus, iar lipsurile — libertate, intimitate, stabilitate, identitate — pe care le simte constant îi oferă un chip cadaveric. În plus, lovitura fatală e închisoarea din care nu poate scăpa: casa ei, spațiul comun (al său, al soțului, al copilului) în care depresia s-a instalat ca un virus și s-a furișat în pereți. Și dacă de exterior nu poate scăpa, singura soluție care rămâne e dispariția ei — din real, din prezent, din trup —, alegând sfârșitul care aduce liniștea de care avea nevoie.
Iar eu, dacă ar fi să completez cu realitatea mea, sunt parte din procesul prin care mama a început să nu mai fie... până n-a mai fost — de tot. Dar eu, oricât aș căuta o vină pentru faptul că am fost născut și-am „ucis” prin apariție, n-am luat decizia de a mă face. Pe mine. Și nu doar. Și tot părinții pică vinovați, oricât ai încerca să-i protejezi. Ei au decis și tu ai apărut — luând cu (sau în) tine intimitatea și identitatea lor anterioară, transformându-i c-un machiaj nedorit și imposibil de șters. Și ei — împreună sau separați — nu vor fi niciodată la fel: liberi sau dăruiți doar unul celuilalt.
Asta ar fi o parte din interpretarea mea, normal, dar opțiunile lăsate de criptica imaginilor sunt multe și fiecare pricepe ce vrea sau cum vrea, depinde de unghiul din care privește. Asta e o adaptare a unei cărți (pe care îmi doresc s-o am și eu cât de curând), iar Lynne Ramsey oferă versiunea vizuală a ceea ce a fost scris de autoarea argentiniană Ariana Harwicz. Filmul mai e definit și de niște substraturi care fac personajele să o ia razna și întăresc ideea de însingurare pentru personajul feminin, cum ar fi: ideea de izolare, lipsa clarității și a creativității (mai ales pentru ea, o scriitoare), senzația de împotmolire, lipsa dorinței de intimitate între cei doi.
Mi-a plăcut mult imaginea — de-un albastru-verzui rece și cald —, o combinație care descrie etapele unei căsnicii disfuncționale și treptele infernului personal. E un film controversat și mulți nu-l agreează, dar e unul pentru mine, asta e clar. Deși subiectul e urât și dur, ăsta e unul dintre cele mai estetice filme ale anului. O înlănțuire de cadre care descriu sentimente; un întreg care se desfășoară aleatoriu și care compune un portret al tinerei mame frânte și izolate.
natalia_castego
pe 22 Decembrie 2025 01:50
Un film despre probleme psihice, depresie. Jennifer Lawrence a jucat bine rolul, atât.
Costirik
pe 20 Decembrie 2025 01:49
Nu cred că depresia sau a fi într-o relație toxică te face să te porți ca un copil răsfățat sau să umbli întruna în patru labe ca un câine. Mult prea exagerat pentru ce vrea să transmită, iar regizoarea să zică mersi pentru ce actori a avut. Dacă erau mai puțin cunoscuți, filmul acesta se pierdea în negura cinematografiei.
evernote
pe 14 Decembrie 2025 20:40
Multă dorință lipsită de putință .
hitman78
pe 11 Decembrie 2025 15:56
Singura parte buna a filmului este interpretarea lui J.Lawrence,seamana cu Blue Valentine un alt film despre o relație toxica nu mă prinde genul asta de scenariu.
R_Afc
pe 16 Noiembrie 2025 15:45
Un nou film în care Jennifer Lawrence se dezbracă mai mult decît joacă. Lipsită de o legătură emoțională cu personajele principale, narațiunea sumară ne cufundă într-o disfuncționalitate vagă și o nebunie incendiară, transmițînd presiunile traumatizante ale tristeții postnatale și declinul căsniciei. În ciuda fanteziei sale febrile și a esteticii artistice melancolice, acest dramă psihologică clocotită este doar o geamandură în derivă sau precum o exprimare nevrotică din desenele animate, cînd Tom sufla în punga goală, după care o deschidea cu scopul de a elibera sunetul.
Lawrence o interpretează pe Grace. Un personaj deprimat care se urăște pe sine și se autoflagelează. Ea pretinde că este bine, dar a devenit doar mai pricepută în a-și masca delirul, iar demonii continuă să o macine. Lawrence, adesea lăudată pentru capacitatea ei de a crea empatie, este hotărîtă să fie cît mai neplăcută cu putință în acest rol.
Jackson (Pattinson) este slab conturat. Este stereotipul bărbatului prostuț care se simte responsabil de starea emoțională a partenerei, aruncînd vina și suspiciunea asupra lui, pentru că nu este o persoană ideală, iar intensitatea emoțională cu care ne-a obișnuit Pattinson este inexistentă.
Dinamica celor două staruri este la început plină de amuzament și joacă, dar se transformă pe parcurs în situații repetitive și copilărești. Ea se comportă complet neadecvat. El rămîne nedumerit. Jackson și Grace sînt doi adulți imaturi care se ceartă de fiecare dată cînd urcă în mașină, ceea ce duce adesea la accidente sau la tragedii evitate inextremis. Vizionarea acestui film este un exercițiu de rezistență emoțională.
boris.vultur
pe 11 Noiembrie 2025 12:54
Un thriller psihologic, după romanul scris de Ariana Harwicz, cu o imagine estetizantă, neliniștitoare. Depresie postnatală și nu numai. Infernul căsniciei. Gânduri intruzive, pulsiuni criminale, masturbare , violență. Performanța actriței Jennifer Lawrence.
Când un copil apare, femeia (din proaspăta mamă) riscă să dispară — așa definește scenariul depresia postnatală și senzația de pierdere a intimității personale și a echilibrului. Filmul lui Lynne Ramsey evidențiază niște substraturi ale temei principale de aici: depresia. Printre ele, senzația că nu-ți mai aparții și spațiul intim personal devine restrâns ca o gaură de ac, unde tu nu mai poți pătrunde nici pentru o clipă ca să respiri aerul tău, fiind obligat să existi constant într-un spațiu cenușiu care te sufocă — acea realitate nouă în care tu trebuie să-ți manifești recunoștința și dragostea pentru prunc, însă tot ce ești și ai devenit face aceste manifestări să capete o falsitate vizibilă și să-ți deterioreze și mai mult identitatea glacială. Mai mult, golul interior poate fi astupat doar cu o nesfârșită repetare (verbală) a dragostei pentru cel care te folosește ca sursă pentru supraviețuire — nou născutul. Și e un paradox care nu-ți vine în ajutor, căci leacul pentru ce simți tu nu există. Iar dragostea ta pentru cel (copilul) care ți-a luat totul e o armă cu două tăișuri: îți confiscă spațiul personal și îți confirmă că nu-l mai ai si că te-ai preschimbat în umbra ta. Și tot ce ai devenit și vei fi e doar o formă goală — o siluetă. Și tu, dacă te pierzi de tot în acest proces, riști să nu mai fii.
Grace e exemplul pe care l-am descris sus, iar lipsurile — libertate, intimitate, stabilitate, identitate — pe care le simte constant îi oferă un chip cadaveric. În plus, lovitura fatală e închisoarea din care nu poate scăpa: casa ei, spațiul comun (al său, al soțului, al copilului) în care depresia s-a instalat ca un virus și s-a furișat în pereți. Și dacă de exterior nu poate scăpa, singura soluție care rămâne e dispariția ei — din real, din prezent, din trup —, alegând sfârșitul care aduce liniștea de care avea nevoie.
Iar eu, dacă ar fi să completez cu realitatea mea, sunt parte din procesul prin care mama a început să nu mai fie... până n-a mai fost — de tot. Dar eu, oricât aș căuta o vină pentru faptul că am fost născut și-am „ucis” prin apariție, n-am luat decizia de a mă face. Pe mine. Și nu doar. Și tot părinții pică vinovați, oricât ai încerca să-i protejezi. Ei au decis și tu ai apărut — luând cu (sau în) tine intimitatea și identitatea lor anterioară, transformându-i c-un machiaj nedorit și imposibil de șters. Și ei — împreună sau separați — nu vor fi niciodată la fel: liberi sau dăruiți doar unul celuilalt.
Asta ar fi o parte din interpretarea mea, normal, dar opțiunile lăsate de criptica imaginilor sunt multe și fiecare pricepe ce vrea sau cum vrea, depinde de unghiul din care privește. Asta e o adaptare a unei cărți (pe care îmi doresc s-o am și eu cât de curând), iar Lynne Ramsey oferă versiunea vizuală a ceea ce a fost scris de autoarea argentiniană Ariana Harwicz. Filmul mai e definit și de niște substraturi care fac personajele să o ia razna și întăresc ideea de însingurare pentru personajul feminin, cum ar fi: ideea de izolare, lipsa clarității și a creativității (mai ales pentru ea, o scriitoare), senzația de împotmolire, lipsa dorinței de intimitate între cei doi.
Mi-a plăcut mult imaginea — de-un albastru-verzui rece și cald —, o combinație care descrie etapele unei căsnicii disfuncționale și treptele infernului personal. E un film controversat și mulți nu-l agreează, dar e unul pentru mine, asta e clar. Deși subiectul e urât și dur, ăsta e unul dintre cele mai estetice filme ale anului. O înlănțuire de cadre care descriu sentimente; un întreg care se desfășoară aleatoriu și care compune un portret al tinerei mame frânte și izolate.
Lawrence o interpretează pe Grace. Un personaj deprimat care se urăște pe sine și se autoflagelează. Ea pretinde că este bine, dar a devenit doar mai pricepută în a-și masca delirul, iar demonii continuă să o macine. Lawrence, adesea lăudată pentru capacitatea ei de a crea empatie, este hotărîtă să fie cît mai neplăcută cu putință în acest rol.
Jackson (Pattinson) este slab conturat. Este stereotipul bărbatului prostuț care se simte responsabil de starea emoțională a partenerei, aruncînd vina și suspiciunea asupra lui, pentru că nu este o persoană ideală, iar intensitatea emoțională cu care ne-a obișnuit Pattinson este inexistentă.
Dinamica celor două staruri este la început plină de amuzament și joacă, dar se transformă pe parcurs în situații repetitive și copilărești. Ea se comportă complet neadecvat. El rămîne nedumerit. Jackson și Grace sînt doi adulți imaturi care se ceartă de fiecare dată cînd urcă în mașină, ceea ce duce adesea la accidente sau la tragedii evitate inextremis. Vizionarea acestui film este un exercițiu de rezistență emoțională.