Din dragoste cu cele mai bune intenții (2011)

Un actor joacă perfect timp de o oră și 40 de minute rolul unui tânăr idiot, obsedat de starea de sănătate a mamă-sii, reușind să ducă la exasperare întregul personal medical cât și pe cei din familie. Personajul principal reușește pe toată durata filmului să creeze privitorului o stare de nervi și iritare încât să-l iei la bătaie!!

De data asta au fost surprinse toate defectele pacientului roman si mai ales ale apartinatorilor.Micul psihopat din Bucuresti le stie el pe toate.Care doctor e mai bun, unde trebuie tratata maica-sa, suna isteric dupa medic, pune doctorul la punct.Bolnavul sufera de fapt nu.din cauza bolii ci a anturajului.Familia nu are ce cauta noaptea in spital dar merg si vin sculand pe toata lumea.O gramada de cucoane.guralive asalteaza bolnavul cu mancare si povesti.Bolnava fiind importanta rau e vazuta si de director.Toti vizitatorii stau pe pat si ne miram ca sunt infectii intraspitalicesti.Alimentele neconsumate sunt date altor bolnavi cand sunt aproape alterate.
Cat despre interpretare ...Bogdan Dumitrescu a fost bun in rolul principal.Vechea garda a fost la inaltime.Cei tineri in frunte cu Alina Gheorghiu au avut o dictie mizerabila, noroc ca am vazut o copie cu subtitrare.Nu inteleg preferinta regizorului pentru Alinuta cea fara de talent.

Paranoia fiului ia chipul unui iepure, de fapt, masca sub chip de iepure a unei alte paciente din salon este întruchiparea paranoiei fiului. E ceva ciudat, straniu, inedit şi neobişnuit. Mi-a rămas pe retină masca aia de iepure.

Un film realist dar enervant prin prisma comportamentului personajului principal. Un fiu hiperprotector, paranoic, ajunge ca in ciuda bunelor intentii sa fie capabil de a face rau celor dragi prin acțiunile sale. Grija fara de persoanele dragi e normală însă aici ne este prezentat un caz special, un fiu legat încă ombilical de mama chiar dacă nu mai locuiește cu părinții.

Bine redata tensiunea crescanda si nemutumirea baiatului ingrijorat pentru starea mamei sale...

Romania dezavantaje = un film de revazut pt cei care au parinti si inca nu au emigrat . Nu este corecta legea din Romania , care ii obliga pe copii sa aiba grija de parinti . Pana ajung sa faca atac cerebral tatii isi pun la punct copii sa nu le dea sfaturi referitoare la consumul de alcool iar pe mame le doare undeva de sfatul de a consuma mai putine jumere , sarmale si carne cu grasime animala ..
In filmul asta nu sa spus si cat costa medicamentele pe care le lua femeia care a avut atac cerebral . Apoi sunt atentiile la doctori la asistente , iar in cazuri mai grave cand trebuie si pampers , internare la un azil privat , costurile ajung in medie la 1000 euro / luna . Daca parintele are o pensie de 300 - 400 euro , trebuie sa i se vanda proprietatile ca sa mai traiasca cativa ani .. SI apoi trebuie copii sa isi vanda toata averea ca sa aiba grija de parinti ..
Canteretul Cotabita parca a incercat sa slabeasca pt un concert cu regimul Ducan , consumand fara restrictii carne si grasimi animale etc . A lesinat pe o banda de alergat , a intrat in coma si costa parca 20 000 euro pe luna tratamentul , iar el a cerut externarea pt ca vroia sa lase ceva fetelor lui majore .
Daca parintele isi revine dupa atacul cerebral , sar putea sa o ia din nou de la inceput cu consumul de alcool , de grasimi si de substante considerate cancerigene de organizatia mondiala a sanatatii = cum au fost considerate si preparatele din carne rosie , si apoi sa faca din nou atac cerebral ..
Daca copii trebuie sa aibe grija de parintii aflati in nevoie , atunci parintii ar trebui sa fie sub tutela copiilor , nu sa fie considerati adulti in deplinatatea facultatilor mintale si sa faca ce vor pe banii copiilor .
Majoritatea vom avea probleme cu grasimile din sange daca avem un regim cu grasimi animale , sau dulciuri si fructe dulci , cum se intampla cu femeia din personajul principal din acest film .

Acest film este reluat periodic si difuzat online la la Tvr 2 . A fost in 13 decembrie 2015, 29 martie 2015 , la Tvr 1 . A fost in 1 dec 2014 .

Unul din cele mai importante topuri ale filmelor romanesti, avand la baza parerile celor mai renumiti critici contemporani, plaseaza Moartea Domnului Lazarescu pe locul trei, dupa Reconstituirea si Padurea Spanzuratilor. Ce are in comun MDL cu acest Din dragoste cu cele mai bune intenţii poate observa si un ochi neavizat: carentele sistemului medical romanesc. Si daca primul nu m-a impresionat absolut deloc nici la prima, nici la adoua (recenta) vizionare, cu siguranta ca Din dragoste cu cele mai bune intenţii nu merita o a doua sansa din partea mea. N-as putea avea rabdarea sa-l revad. Un film anost, fad, minimalist, obscur, static, trist, cu un final ratat. Singurele lucruri pe care le consider notabile sunt modul de filmare (camera este pozitionata tot timpul astfel incat un personaj le priveste pe celelalte - vezi si Pescuit Sportiv - indiferent care este acela) si faptul ca Bogdan Dumitrache joaca rolul fiului mamos si grijuliu pana la isterie, in contrast cu rolul pe care-l face in Pozitia Copilului, unde incearca din rasputeri sa se desprinda de umbra mamei ultra-protectoare. In rest, aceeasi mizerie cotidiana a unui sistem bolnav si precar (as spune si corupt, dar in afara de o biata ciocolata, spaga nu prea isi arata coltii in acest film). Nu stiu daca se putea obtine mai mult dintr-un asemenea subiect, dar filmul este, in esenta, un esec. Extraordinara este coloana sonora, in afara de cateva ragete ale unor rockeri la laptopul personajului Alex, lipseste cu desavarsire. Penibil si aici, dar.... e stilul regizorilor romanasi. Nu cumva sa avem si coloana sonora, sa nu strice din farmecul filmului. Minimalist pana la nimic.

HBO face lucruri de care ar trebui sa fie responsabila televiziunea publica, aceea platita obligatoriu din banii poporului: difuzeaza filme romanesti din productia recenta. Pe 1 mai a fost si in acest an adevarata sarbatoare, s-a redifuzat "Autobiografia lui Nicolae Ceausescu", s-au difuzat si cateva scurtmetraje. "Din dragoste..." este un film reprezentativ pentru douamiisti, adica pentru reprezentantii noului val din cinematografia romaneasca: iarasi minimalism, iarasi realism, iarasi felii din viata mizera a Romaniei reale. E un fel de completare la "Moartea domnului Lazarescu" dar fara finalul tragic si, din pacate, cu mai multe erori de documentare in ceea ce priveste sistemul medical. Cea mai teribila este confuzia care se face intre radiografie si tomografie. Daca actiunea s-ar fi petrecut undeva prin anii '70 mai era cum mai era dar, in zilele noastre, tomografia craniana este examen de prima intentie cand se suspicioneaza prezenta unui posibil accident vascular cerebral sau a unui accident ischemic tranzitor. In plus in spitalele romanesti radiografiile se dau, cand se dau, pe film si nu pe CD. Ar fi fost de inteles ca pacientul sa nu stie diferenta intre radiografie si tomografie dar din film reiese ca nici neurochirurgul n-ar prea sti ce si cum... In fine, problema s-ar fi putut rezolva usor prin prezenta unui consilier medical pentru ca aceia care mai stiu cum merge sistemul sesizeaza imediat erori grosolane... In fine, trecand la partea artistica, e de notat ca actorii se achita bine de rolurile incredintate. L-am apreciat pe Bogdan Dumitrache pentru modul cum a construit rolul principal dar daca ar fi fost sa votez la premiile Gopo as fi mers mai degraba pe mana lui Cristi Puiu, formidabil in "Aurora"

Mi-ar fi placut mai mult filmul, daca paranoia lui Alex n-ar fi devenit la un moment dat iritanta. Oricum filmul are cateva momente extrem de reusite (colega de salon a mamei, cea care produce ilaritate lui Alex si mamei sale; Marian Ralea si replicile lui). In alta ordine de idei, Bogdan Dumitrache joaca atat de bine incat iti transmite de dincolo de ecran angoasele si frustrarile personajului.

Un film enervant de bun in care se folosesc constient , aproape toate cliseele de vorbire ( cel putin cele medicale )

Ma bucur sa vad din nou un film romanesc reusit. Precizez ca nu sunt un cinefil infocat. Deasemeni ma bucur sa vad aceste descrieri f elevate, probabil fazute din perspective mai profesioniste decat ale mele. Ceea ce nu am auzit inca pana acum, si cred ca e f evident, este faptul ca acest film e "in ideea" exact opus unui alt film din cinematografia post-decembrista romeasca, si anume "Moartea dl-lui Lazarescu". Spre deosebire de cel din urma (unde pacientul are un sfarsit tragic, fiind mutat de ambulanta de la un spital la altul chiar in capitala tarii - Bucuresti), in filmul de fata, se pare ca imaginea sistemului medical romanesc este spalata si chiar se creeaza o imagine buna. Din contra scepticismul, tipic romanesc, pus in evidenta cu mult talent de personajul principal, este cel ce face mai mult rau decat sistemul medical cel atat de blamat. In acest film, Alex reprezinta psihoza pacientului roman, care din dorinta obsedanta de a avea un tratament cat mai bun, trece cateodata de la ratiune la ambitie stupida. Ceilalti ii inteleg durerea si chiar incearca sa il linisteasca, autorul evidentiaza faptul ca intr-un oras mic, niste doctori priceputi, pot aduce totusi rezultate bune. Tocmai acest lucru, faptul ca actiunea se petrece intr-un spital mic, dintr-un oras transilvanean neprecizat, adinceste si mai mult antiteza cu filmul "Moartea dl-lui Lazarescu". Chiar si afirmatiile dr-lui Cirsan, care recunoaste ca in Bucuresti nu ar avea nici o sansa de a face ceea ce a reusit in acest spital mic, si pare f increzator in speranta de a continua sa profeseze cat mai bine. Incearca sa induca aceasta stare de optimism si tanarului Alex, pt a-l convinge ca tratamenul este cel bun si nu necesita mutarea la un alt spital doar din cauza renumelui spitalului.

Din pacate insa nu intotodeauna avem parte de doctori ca in acest film, observam ca pacienta era cunoscuta in oras si se pare in tot judetul, chiar a avut parte de atentie deosebita in randul personalului medical, cu toate acestea Alex este de multe ori ignorant fata de asistente si chiar fata de doctori.

In ceea ce priveste procedeele cinematografice, filmul e reusit dupa parerea mea, acele imagini subiective, cadrele apropiate, privirile centrate in obiectivui aparatului de filmat, ne fac sa ne transfiguram in mijlocul scenei si cred ca au avut un efect bun. Deasemeni felul de a prezenta povestea, lasand un pic de mister, tipic cinematografiei est-europene, de exemplu nu stim in ce oras se petrece actiunea, probabil Hunedoara sau Deva, in orice caz un oras mic, sau resedinta unui judet mic. Aceste amanunte mici ne atrag sa urmarim cu mai multa atentie scenele sa fim atenti la toate detaliile, observam ca e o gara f mica, un spital mic, modest, dar totusi oamenii sunt prietenosi. Chiar si scena in care Alex se intalneste cu prietenii sai, arata ca romanii sunt "de treaba" si incearca sa fie alaturi de prieteni.

Per total am vazut un film bun, care desi e o drama prin poveste, aduce in scena numeroase ipostaze comice (femeia cu masca de iepure, discutia cu prietenii la bere). Sper ca din ce in ce mai multe filme romanesti sa aiba succes si sa fim optimisti, deci sa nu fim sceptici asemeni lui Alex si sa dam acestui film o nota buna.

Sunt genul de persoana care, desi as intelege si dragostea si bunele intentii, nu mi-as dori un fiu ca personajul Alex, care realmente te scoate din sarite, deci nota 10 pentru Bogdan Dumitrache!
Iar filmul...pentru ce-a vrut el sa exprime....pe mine m-a facut sa-mi doresc sa se sfarseasca cat mai repede=6 stelute.
Ce mi-a placut totusi la acest film, a fost jocul tuturor actorilor=10 stelute+felicitari.
Nu avem, in continuare, muzica de film=trist.

De ce toate filmele romanesti sunt filmate cu cadre asa de mici ?

Pacat ca biletul a costat aproape 30 de lei -azi, plaza romania-

"Din dragoste, cu cele mai bune intenţii" - O umanitate densă
Cu duioşie şi empatie, despre prostie

Realismul (şi nu neapărat cel "socialist", cu care ne spălau astenic pe creieri kulturnicii dinainte de 1989) e o gogoriţă. Arta nu "reflectă realitatea" - cu o reconfigurează semnificativ (şi, implicit, estetic). Ar fi enorm de spus pe această temă, dar în momentul de faţă se impune că zăbovim doar asupra unui aspect specific al ei: acele cazuri când, după ce treci printr-un eveniment de mare impact afectiv în viaţa personală, simţi impulsul irezistibil de a-l converti în film - demers riscant prin definiţie, tocmai din cauza propriei implicări, cu inevitabilele ei prelungiri pe tărâmul subiectivităţii.
Puternic marcat de momentul unui accident cerebral suferit de mama sa, Adrian Sitaru s-a simţit nevoit să-l transforme în materie artistică, insistând pe latura care, când primele distanţări în timp i-au permis o privire retrospectivă mai detaşată, i s-a relevat ca fiind cea mai bogată în sensuri: absurditatea, sau mai bine zis iraţionalitatea reacţiilor şi atitudilor celor din jur, confruntaţi cu pericolul pierderii iminente a cuiva extrem de apropiat. Cu un admirabil simţ autocritic, regisorul mărturiseşte că în realitate se purtase, de multe ori, şi mai aberant decât alter-ego-ul său de pe ecran - şi nu din scrupulozitate egolatră a periat în film aceste excese, ci tocmai în virtutea dezideratului enunţat mai sus: acela al oglinzii deformante conceptual şi stilistic, care transformă sursa reală de inspiraţie în substanţă estetică. În plus, ne-a mai dezvăluit şi alte exemple şi detalii ale acestui proces de prefacere, care a generat filmul "Din dragoste, cu cele mai bune intenţii" - al cărui titlu conturează deja tema centrală: cât de mare este pericolul ca tocmai din dragoste... şi cu cele mai bune intenţii... să le facem un rău iremediabil celor dragi.
De aici pornesc atât marile calităţi, cât şi principalele neajunsuri ale filmului - situat, de asemenea, într-o relaţie duală cu anteriorul "Pescuit sportiv". O comparaţie inevitabilă ne duce la concluzia că primul era mult mai reuşit în planul scenariului, al folosirii unghiurilor subiective, al forţei de impact şi al semnificaţiilor. În schimb, cel de-al doilea îl depăşeşte prin complexitatea tematică precum şi stilistică, prin realizarea personajelor (nu doar mai numeroase, în mod justificat, ci şi mai diversificate şi aprofundate fiecare în parte), şi prin ironia irezistibil de tăioasă. Per ansamblu, însă, apreciez că "Pescuit sportiv" se situează totuşi deasupra.
Principala lacună a noului film se revendică tot de la problema spinoasă a relaţiei dintre realitate şi ficţiune. Sub imperiul emoţiilor intense pe care le trăise el însuşi, Adrian Sitaru şi-a axat scenariul pe evoluţia epică interioară, lăsând faptele concrete să se desfăşoare liniar, într-o structură dramaturgică staţionară şi egală cu ea însăşi. Este o formulă ambiţioasă, care i-ar fi reuşit dacă în schimb îşi construia mai consistent plotul de fond - al emoţiilor, gândurilor şi ideilor - dar, din nefericire, dincolo de succesiunea micilor incidente palpabile, accentul e pus tot pe un factor extern: cel comportamental. Rezultatul: un film superficial - nu ca potenţial în sine, nici ca realizare luată aparte, ci... în ansamblul său, privit ca sinteză între intenţii şi rezultate.
Căci, dacă intenţiile sunt într-adevăr generoase, profesionalismul lui Adi Sitaru nu rămâne nici el mai prejos. În primul rând, personajele sunt complexe şi credibile, iar lucrul cu actorii, meticulos şi condus cu mână sigură. Apoi, mizanscenele ("carnea" oricărui act de creaţie regisorală) sunt riguroase, expresive şi eficiente, constituind atât sisteme de relaţii strânse şi dinamice între actori, cât şi resurse de tensiune dramatică - şi, în plus, constituind un suport solid pentru decupaj şi modul de filmare. Aici, din nou, avem de străbătut un mic teritoriu discutabil: reluarea opţiunii unghiurilor subiective. A fost un pariu îndrăzneţ, acela de a relua artificiul din "Pescuit sportiv", iar Adi Sitaru l-a câştigat parţial. A reuşit să investească formula cu funcţii noi: dacă data trecută urmărea o identificare cât mai intimă a publicului cu fiecare personaj în parte şi o implicare intensă în diversele interacţiuni, acum a realizat un set de confruntări, prin care actori şi spectatori se privesc mereu în ochi, fără cruţare, şi mai ales în momentele de maximă responsabilitate - tocmai acea responsabilitate pe care o compromit primejdioasele greşeli purcese "din dragoste, cu cele mai bune intenţii". În plan practic, a renunţat la filmarea cu camera din mână, înţelegând că devine rapid obositoare şi, în fond, mimează cam stângaci realismul, optând pentru un sistem steadycam care face ca P.O.W.-ul, ca figură de stil, să devină mai discret şi comod pentru privitor. - pe scurt, mult mai elegant. În schimb, pornind tot de la acest mijloc de expresie, ajungem la un alt aspect, foarte interesant de discutat: nivelul transcendental al întregului film.
Există, în câteva locuri, cadre cu personajul singur în decor, sau chiar cu decorul gol, filmate printr-o plutire fluidă, abia perceptibilă, a camerei, în toate direcţiile spaţiului - cu intenţia de a sugera "o altă prezenţă". Într-adevăr, pe parcursul evenimentelor trăite de el personal, Adi a simţit efectiv o participare providenţială. La nivel vizual, efectul e insolit şi tulburător. Problema, însă, e că totul se rezumă aici - parcursul practic fiind atât de cursiv la rândul lui, lipsit de întorsături sau, cum se spune în limbaj dramaturgic, plot-point-uri, încât cauzalitatea e detronată de simpla consecuţie, de mersul firesc al lucrurilor, fără nici o intervenţie divină. Încălcând cu deliberare o regulă nescrisă, voi face apel la un exemplu personal: am trăit eu-însumi, acum patru ani, o experienţă dramatică (de o cu totul altă natură), al cărei deznodământ conţinea indicii clare ale unei voinţe superioare - dar erau complet irelevante pentru oricine din afară, aşa că, cedând la rândul meu pornirii de a scrie un scenariu, le-am eludat complet, încercând în schimb să inventez alte combinaţii, inteligibile şi semnificative pentru cât mai mulţi. Mi-e imposibil să judec rezultatul, care aici oricum n-ar conta - ceea ce contează este metoda, măcar la nivel de pornire.
Oricum, dacă factorul mistic rămâne doar schiţat, filmul se reabilitează încă o dată pe palierul uman frust, al psihologicului şi al socialului. Rareori am mai văzut o asemenea colecţie vie şi mereu surprinzătoare, în cel mai bun sens al cuvântului, de clişee verbale, comportamentale şi de gândire, o asemenea pleiadă de prostii şi platitudini debitate cu cele mai docte aere, o atât de susţinută serie de reacţii necontrolate şi atitudini negândite, pe care le susţin Bogdan Dumitrache (ajuns la o diversitate şi fineţe interpretativă care nu miră pe nimeni, dar până acum se cam lăsaseră aşteptate), Nataşa Raab-Guţul (complexă şi veridică aşa cum de mult o ştim, cu oscilaţiile ei între mămoşenie şi autoritate, între vulnerabilitate şi forţă, între suavitate şi mărginire), Marian Râlea (inedit şi efectiv de nerecunoscut ca registru interpretativ, în rolul unui tată molatec cu sclipiri de limax), Adrian Titieni (neschimbat - ceea ce în cazul unui actor ca el nu poate fi decât de bine), Alina Grigore (o surpriză convingătoare cu discreţie), "femeia fără faţă" (inspirată ideea cu pacienta care poartă mereu o mască de iepuraş, fiind desfigurată şi nedorind să-şi sperie fetiţa), ca şi toţi ceilalţi - inclusiv o serie de nume ilustre presărate prin rolişoare episodice percutante. Realmente, avem aici o distribuţie de înalt nivel, omogenă şi coordonată cu acea mână sigură care din partea lui Adi Sitaru e de mult o certitudine. Ca să conchidem, e principalul aport al filmului "Din dragoste, cu cele mai bune intenţii" în panorama românească actuală: o umanitate autentică şi densă, cu atât mai incitantă cu cât e vorba de o densitate a prostiei (ce-i drept, abordată omenos şi empatic, într-un mod care-mi aminteşte de atitudinea lui Forman, în perioada lui cehoslovacă). Replici ca "E un sindrom... / Se numeşte simptom!", sau "Daaa, perfuzia e sfântă!" - şi atâtea altele, îmi amintesc inevitabil de concluzia uneia dintre zicalele mele favorite:
Omul inteligent învaţă din propriile greşeli
Înţeleptul învaţă din greşelile altora.
Iar prostul nu mai are nimic de învăţat, el le ştie deja pe toate.

Pitbull (Mihnea Columbeanu)
25 octombrie, 2011, h. 22:05-23:48
Bucureşti, România

După Pescuit sportiv, inclus în secţiunea Giornate degli autori acum trei ani la Veneţia, Adrian Sitaru urcă o treaptă anul acesta, cu Din dragoste cu cele mai bune intenţii. Selecţionat în competiţia festivalului de la Locarno, cel de-al doilea lungmetraj al multi-premiatului pentru scurtele Valuri şi Colivia are o şansă la trofeul Leopardul de Aur, trofeul suprem al evenimentului cinematografic elveţian. Premiera românească este, cel puţin pentru moment, programată pentru 28 octombrie. Prezentă la o vizionare "între prieteni", Cinemagia îţi poate povesti despre film exact la câteva ore după ce acesta a avut parte de o premieră mondială la Locarno.

Toţi banii sunt pe tânărul actor (şi în curând regizor) Bogdan Dumitrache, în rolul lui Alex, un tip de vreo 30 de ani care trece printr-o criză existenţială când mama sa, profesoară într-un orăşel de provincie, suferă un atac cerebral. Tânărul intră în panică şi, asaltat de sfaturi din toate direcţiile, încearcă să iasă cu fruntea sus din situaţie, numai că nu prea reuşeşte. Subiectul greu, ca şi folosirea unghiului subiectiv de filmare (actorii privesc în cameră), nu o să facă publicul din România să se îmbulzească în cinematografe, dar Din dragoste cu cele mai bune intenţii are toate şansele la o carieră în festivaluri şi este categoric superior predecesorului său, mult mai independentul Pescuit sportiv.

Poate că subiectul este dramatic (iar protagonistul supralicitează şi el cu doza sa de isterie), dar Din dragoste are parte şi de mult umor. O anumită apariţie din film, o femeie cu mască de iepure (este pe afişul în limba engleză şi s-ar putea s-o vezi şi pe afişul în limba română), te catapultează într-o zonă cvasi-suprarealistă şi, dacă ai văzut Donnie Darko, te va face cu siguranţă să te gândeşti la celebra replică "De ce porţi costumul ăla de om?". Departe de a fi o comedie, al doilea lungmetraj al lui Sitaru îţi aminteşte că poţi să râzi de multe chiar şi în cele mai tensionate momente şi printre atâtea griji ale lui Alex, vânzoleala din salonul de spital trimite la imaginea unui vagon de tren prin care se perindă o mulţime de personaje insolite.

Reproşul cel mai mare care i se poate aduce filmului? Folosirea unghiului de filmare subiectiv. Uneori merge, iar cel mai bun exemplu ar putea fi ultima secvenţă din spital, în care vezi prin ochii mamei întreaga presiune de pe umerii fiului, ca şi regretele sale şi convingerea că nu a fost la înălţime. Dar de cele mai multe ori folosirea acestui unghi nu face decât să-ţi reamintească faptul că te afli într-o sală de cinema şi te uiţi la un film. Dacă la Pescuit sportiv unghiul subiectiv a fost folosit pe toată durata şi la un moment dat uitai de aceasta convenţie artificială, la Din dragoste, cu cele mai bune intenţii despărţirea de şi revenirea la unghiul subiectiv capătă efectul unui bobârnac: magia dispare, iar emoţia dramei familiei David se descompune, expusă cu ajutorul unei tehnici care mai mult strică decât ajută. În caietul de presă pregătit pentru Locarno, scris în engleză, unghiul subiectiv este etichetat drept "gimmick", adică găselniţă. Asta şi este...

După ce l-ai văzut într-un rol principal în repede uitatul Oul de cuc, dar şi în serialul HBO În derivă, Bogdan Dumitrache arată că poate ţine în picioare un film, oricât de antipatic i-ar fi personajul. De fapt drama lui Alex te face să te gândeşti cât de neconstructivi sunt românii, un defect al naţiei noastre la fel de nociv ca vestitele spitale insalubre şi lipsite de fonduri. Deşi i se repetă cu încăpăţânare că mama sa e bine îngrijită, Alex vrea cu tot dinadinsul s-o mute din micul spital de provincie, la cel din Cluj, unde lucrează un prieten. Motivele încrâncenării sale sunt neclare, iar intenţiile i-or fi bune, dar eşuează să convingă spectatorul, prin urmare Alex îmbracă repede o tot mai groasă haină a nesiguranţei. Probabil că unui spectator american filmul i-ar părea de-a dreptul SF, Alex având nevoie de un "judecător" est-european pentru ca excesele sale să fie cât de cât justificate şi înţelese.

Excelentă este Nataşa Raab în rolul mamei. Ultima oară am văzut-o pe marele ecran în După ea, dar Raab categoric nu ar trebui să se ţină departe de cinema. Actriţa prezintă perfect fragilitatea şi confuzia unei femei lipsite de repere după ce accidentul cerebral o rupe din viaţa de zi cu zi şi o aruncă pe un pat de spital. Restul actorilor îşi face bine treaba, dar unii par puţin nelalocul lor privind spre cameră. Cu ajutorul lor, Adrian Sitaru spune o poveste despre pierderea controlului şi despre neputinţa în faţa surprizelor neplăcute ale destinului. Chiar dacă la un moment dat ţi-ai dori ca situaţiile să fie mai puţin repetitive, Din dragoste cu cele mai bune intenţii reuşeşte se exploreze cu sensibilitate un tărâm al experienţei în care nu ai vrea să pătrunzi niciodată de unul singur.