Bravo, domnule Dobrin, frumoasa repovestire a scurt-metrajului. Despre film insasi, ce pot sa spun, un mare idem la ceea ce s-a postat inainte.
pe 06 Noiembrie 2006 10:24
Vameºele
A fost odatã un bãrbat care trãia în micul sãu paradis. Avea o nevastã, avea casa lui, undeva într-un sat liniºtit, la o margine de þarã. Zi dupã zi avea traseul sãu, agale, cu un triciclu, împãrþind scrisori tuturor. Era poºtaº. E corpolent, vãzut de aproape se simte cã are nevoie de câte un popas. Nu îl grãbeºte nimeni, gâstele se leagãnã mai cu spor decât avanseazã el, are ritmul sãu, amuzant, blajin punctat de muzica filmului. Dupã ce trage oblonul oficiului poºtal, un cadru semnificativ, el mic ºi oblonul uriaº, porneºte spre cãminul sãu, acolo unde savureazã micile sale plãceri nevinovate: o murãturã, friptura înnãbuºitã, paharul de vin. Oamenii îl strigã de departe:
“-Hai noroc Neluþule! De ce nu vii cu noi? Sã faci ºi tu un ban...”
-Nu-mi trebuie mie aventuri de-astea, nu-i de mine”.
El rãmâne mic, departe, într-un spaþiu plin de culori, bicicliºtii trec grãbiþi pe un drum noroios.
Ei se grãbesc sã ajungã dincolo de graniþã, sã vândã ceea ce au prin sacoºele de rafie, toate de acelaºi fel, umplute zilnic pentru acest mic comerþ. Probabil cu aceeaºi marfã. Dimineaþa, în aerul rece al zorilor, se aude mereu acelaºi calapod al vocilor reporterilor de al Radio România Actualitãþi. Tonul acela optimist ce raporteazã depãºiri de plan sau evenimente culturale ce duc departe faima judeþului acompaniazã ieºirea pe poartã a fiecãrui bãrbat, urcând pe câte o bicicletã.
Neluþu stã la masã, în curtea lui, în spaþiul sãu protector. E un timp al liniºtii. Radio România Actualitãþi anunþã cotele apelor Dunãrii. Fãrã sã poatã anunþa norii negri ce se iveau asupra lui Neluþu. Consoarta taie ceapa cu gesturi mecanice tot mai subliniate, sacadate,pe când cuvintele deveneau tot mai prevstitoare de necaz.
“-Vecinii ºi-au cumpãrat congelator.Numai din banii câºtigaþi dincolo într-o lunã.”
El mãnâncã tacticos, îºi urmeazã tabietul. Norii par a fi încã departe.
“-ªi Cosma i-a luat lu’ nevastã-sa maºinã de cusut electricã”.
El pare cã nu aude. E imperturbabil. Ea schimbã tactica. Încearcã sã-l îmbie:
“-Auzi Neluþule? Ce-ai zice tu de o motoretã? Toþi s-ar uita dupã tine”.
Este ispita. “Eva” îi fluturã prin faþa ochilor imagini care sã-l atragã. Slãbiciunile omeneºti. Neluþu rãmâne imun. Vanitãþile astea par a fi trecut pe lângã el. Sunt deºertãciuni ce par a nu-l mai atinge. E într-un echilibru al lui.
Atunci ea devine vameºã. Ce repede schimbã tonul, de la un ultim îndemn mieros, “Hai mã, du-te ºi tu dincolo, mãcar o datã sã vezi cum îi...” pânã la izbucnirea nervoasã. Neluþu începe sã pareze, înºirã molcom obiecþiile sale: “Prea mare riscul pentru mine. Am fost o datã la oraº. Ce sã caut eu în cele strãinãtãþi?”
Nu are importanþã cât de serioase sunt argumentele sale, pânã la urmã e doar o chestiune de percepþie. “Lasã-i pe ãºtia tineri sã-ºi facã afacerile lor. Eu sunt prea bãtrân.”
Slãbiciunea lui nu gãseºte înþelegere. Vameºa îºi gradeazã foarte repede reacþiile, de la câteva lacrimi pe când taie ceapa ºi pânã la privirea tot mai încrâncenatã, aproape de urã. Când pe el îl trec toate nãduºelile, ea ameninþã: “Sã ºtii cã nu glumesc! Dacã nu te duci ºi tu mãcar o datã dincolo mã supãr foarte tare, ai înþeles?”
Este izgonirea din rai. Neluþu nu mai are cale de întors. Nu este o fire de luptãtor ºi cedeazã. O nouã dimineaþã. Camera de filmat planeazã asupra caselor ca în “American Beauty”. Neluþu, crispat, greoi, intrã ºi el în ritualul din zori, petrecut la poartã, poarta raiului sãu, de vameºa de acasã.
La ieºirea din sat un popas de cafea. Are de înfruntat glumele ‘veteranilor’. Zâmbetul sãu timid este repede citit de cãtre ceilalþi: ”Ce faci faþa aia? Parcã te-ai duce la injecþie...”
Numai el ºtie ce-i în sufletul sãu. Absorbit de grup, solidaritatea aceasta ad-hoc îl liniºteºte. Graniþa oficialã e acum un simplu detaliu geografic. Altele sunt vãmile de înfruntat.
Se schimbã cadrul. ªoseaua, copacii, adierea vântului prin frunziº, repetata prezenþã a pedalatului. Neluþu rãmâne uºor-uºor în urmã, ceilalþi se grãbesc totuºi în drumul lor, ultimul dintre ei îi mai dã o datã ocol ºi-i oferã un ultim sfat. Aºa, mai mult într-o doarã.
”-A, ºi sã ai grijã cu fetiþele alea.
-Care fetiþe?
-Las’cã vezi tu!”
Îl sperie puþin necunoscutul. Curând va vedea despre ce este vorba. Ca-n viaþã, poveþele se uitã uºor taman când e nevoie a fi urmate. Avansând pe tãrâmul acesta ciudat, îi apar în faþã...’ielele’...
Pedaleazã tot mai încet, tot mai greu, alunecã aproape pânã la a se opri în dreptul uneia dintre femeile de pe marginea ºoselei. Aºa i-a fost sortit. O femeie pe mãsura lui. Care l-a citit din priviri. Ea este vamesa de la cealaltã poartã a paradisului. Neluþu e captivul ei. Nu-ºi poate dezlipi ochii de la ea. Cutia cu bere rece cu care îl îmbie este o ispitã în plus. Calul troian. Simte apãsarea sânilor ei. Parfumul ei. Cedeazã. El nu mai are ochi sã vadã cum ea îi evalueazã sacoºa. Oricum el nu pune preþ pe asta. Neluþu este inocentul adamic. κi urmeazã ispita care-l ia de mânã ºi se pierd în porumb. Camera se opreºte discret la limita vizibilitãþii, rãmâne doar sã auzim gemetele ei profesioniste, sã intuim plãcerea lui, sã tresãrim speriaþi la þipãtul ei. Neluþu a trecut “dincolo”.
De-acum e doar rutina gestionãrii unei asemenea situaþii. Sãtenii se întorc de la micul lor comerþ, descoperã triciclul abandonat. ªapca. Apoi trupul lui,cu braþele întinse în lãturi, cu privirea spre cer.
Ecranul se întunecã. Suflet blând, molcom, Neluþu a acceptat sã plãteascã preþul cerut de soþia lui. Pentru liniºtea sa. Avea altã soluþie? Greu de spus. “Vameºa” de acasã e atât de îndârjitã încât nu se lasã pânã ce ea însãºi pleacã la drum. Legãnarea din zori a bicicliºtilor o include acum ºi pe ea. În negru, cu chipul negru, mânatã de dorinþa câºtigului din acel rai al comerþului pe care ºi-l imagineazã mereu.
Tãvãlugul vieþii continuã, oamenii comenteazã o clipã povestea celui cãzut dintre ei, dar îºi vãd mai departe de drum. Vãduva se opreºte instinctiv în faþa celeilalte ‘vameºe’. Se privesc în ochi. Privire acuzatoare, privire de disculpare. Care e a uneia ºi care a alteia? Nici mãcar postum Neluþu nu are parte de dreptate. Vameºele îºi vãd în continuare de lucrarea lor. Tãvãlugul...
O poveste, un film, concentrând în atât de puþine minute o pildã de viaþã. O clipã de meditatîe. Apoi pedalãm, pedalãm...
5 noiembrie 2006
A fost odatã un bãrbat care trãia în micul sãu paradis. Avea o nevastã, avea casa lui, undeva într-un sat liniºtit, la o margine de þarã. Zi dupã zi avea traseul sãu, agale, cu un triciclu, împãrþind scrisori tuturor. Era poºtaº. E corpolent, vãzut de aproape se simte cã are nevoie de câte un popas. Nu îl grãbeºte nimeni, gâstele se leagãnã mai cu spor decât avanseazã el, are ritmul sãu, amuzant, blajin punctat de muzica filmului. Dupã ce trage oblonul oficiului poºtal, un cadru semnificativ, el mic ºi oblonul uriaº, porneºte spre cãminul sãu, acolo unde savureazã micile sale plãceri nevinovate: o murãturã, friptura înnãbuºitã, paharul de vin. Oamenii îl strigã de departe:
“-Hai noroc Neluþule! De ce nu vii cu noi? Sã faci ºi tu un ban...”
-Nu-mi trebuie mie aventuri de-astea, nu-i de mine”.
El rãmâne mic, departe, într-un spaþiu plin de culori, bicicliºtii trec grãbiþi pe un drum noroios.
Ei se grãbesc sã ajungã dincolo de graniþã, sã vândã ceea ce au prin sacoºele de rafie, toate de acelaºi fel, umplute zilnic pentru acest mic comerþ. Probabil cu aceeaºi marfã. Dimineaþa, în aerul rece al zorilor, se aude mereu acelaºi calapod al vocilor reporterilor de al Radio România Actualitãþi. Tonul acela optimist ce raporteazã depãºiri de plan sau evenimente culturale ce duc departe faima judeþului acompaniazã ieºirea pe poartã a fiecãrui bãrbat, urcând pe câte o bicicletã.
Neluþu stã la masã, în curtea lui, în spaþiul sãu protector. E un timp al liniºtii. Radio România Actualitãþi anunþã cotele apelor Dunãrii. Fãrã sã poatã anunþa norii negri ce se iveau asupra lui Neluþu. Consoarta taie ceapa cu gesturi mecanice tot mai subliniate, sacadate,pe când cuvintele deveneau tot mai prevstitoare de necaz.
“-Vecinii ºi-au cumpãrat congelator.Numai din banii câºtigaþi dincolo într-o lunã.”
El mãnâncã tacticos, îºi urmeazã tabietul. Norii par a fi încã departe.
“-ªi Cosma i-a luat lu’ nevastã-sa maºinã de cusut electricã”.
El pare cã nu aude. E imperturbabil. Ea schimbã tactica. Încearcã sã-l îmbie:
“-Auzi Neluþule? Ce-ai zice tu de o motoretã? Toþi s-ar uita dupã tine”.
Este ispita. “Eva” îi fluturã prin faþa ochilor imagini care sã-l atragã. Slãbiciunile omeneºti. Neluþu rãmâne imun. Vanitãþile astea par a fi trecut pe lângã el. Sunt deºertãciuni ce par a nu-l mai atinge. E într-un echilibru al lui.
Atunci ea devine vameºã. Ce repede schimbã tonul, de la un ultim îndemn mieros, “Hai mã, du-te ºi tu dincolo, mãcar o datã sã vezi cum îi...” pânã la izbucnirea nervoasã. Neluþu începe sã pareze, înºirã molcom obiecþiile sale: “Prea mare riscul pentru mine. Am fost o datã la oraº. Ce sã caut eu în cele strãinãtãþi?”
Nu are importanþã cât de serioase sunt argumentele sale, pânã la urmã e doar o chestiune de percepþie. “Lasã-i pe ãºtia tineri sã-ºi facã afacerile lor. Eu sunt prea bãtrân.”
Slãbiciunea lui nu gãseºte înþelegere. Vameºa îºi gradeazã foarte repede reacþiile, de la câteva lacrimi pe când taie ceapa ºi pânã la privirea tot mai încrâncenatã, aproape de urã. Când pe el îl trec toate nãduºelile, ea ameninþã: “Sã ºtii cã nu glumesc! Dacã nu te duci ºi tu mãcar o datã dincolo mã supãr foarte tare, ai înþeles?”
Este izgonirea din rai. Neluþu nu mai are cale de întors. Nu este o fire de luptãtor ºi cedeazã. O nouã dimineaþã. Camera de filmat planeazã asupra caselor ca în “American Beauty”. Neluþu, crispat, greoi, intrã ºi el în ritualul din zori, petrecut la poartã, poarta raiului sãu, de vameºa de acasã.
La ieºirea din sat un popas de cafea. Are de înfruntat glumele ‘veteranilor’. Zâmbetul sãu timid este repede citit de cãtre ceilalþi: ”Ce faci faþa aia? Parcã te-ai duce la injecþie...”
Numai el ºtie ce-i în sufletul sãu. Absorbit de grup, solidaritatea aceasta ad-hoc îl liniºteºte. Graniþa oficialã e acum un simplu detaliu geografic. Altele sunt vãmile de înfruntat.
Se schimbã cadrul. ªoseaua, copacii, adierea vântului prin frunziº, repetata prezenþã a pedalatului. Neluþu rãmâne uºor-uºor în urmã, ceilalþi se grãbesc totuºi în drumul lor, ultimul dintre ei îi mai dã o datã ocol ºi-i oferã un ultim sfat. Aºa, mai mult într-o doarã.
”-A, ºi sã ai grijã cu fetiþele alea.
-Care fetiþe?
-Las’cã vezi tu!”
Îl sperie puþin necunoscutul. Curând va vedea despre ce este vorba. Ca-n viaþã, poveþele se uitã uºor taman când e nevoie a fi urmate. Avansând pe tãrâmul acesta ciudat, îi apar în faþã...’ielele’...
Pedaleazã tot mai încet, tot mai greu, alunecã aproape pânã la a se opri în dreptul uneia dintre femeile de pe marginea ºoselei. Aºa i-a fost sortit. O femeie pe mãsura lui. Care l-a citit din priviri. Ea este vamesa de la cealaltã poartã a paradisului. Neluþu e captivul ei. Nu-ºi poate dezlipi ochii de la ea. Cutia cu bere rece cu care îl îmbie este o ispitã în plus. Calul troian. Simte apãsarea sânilor ei. Parfumul ei. Cedeazã. El nu mai are ochi sã vadã cum ea îi evalueazã sacoºa. Oricum el nu pune preþ pe asta. Neluþu este inocentul adamic. κi urmeazã ispita care-l ia de mânã ºi se pierd în porumb. Camera se opreºte discret la limita vizibilitãþii, rãmâne doar sã auzim gemetele ei profesioniste, sã intuim plãcerea lui, sã tresãrim speriaþi la þipãtul ei. Neluþu a trecut “dincolo”.
De-acum e doar rutina gestionãrii unei asemenea situaþii. Sãtenii se întorc de la micul lor comerþ, descoperã triciclul abandonat. ªapca. Apoi trupul lui,cu braþele întinse în lãturi, cu privirea spre cer.
Ecranul se întunecã. Suflet blând, molcom, Neluþu a acceptat sã plãteascã preþul cerut de soþia lui. Pentru liniºtea sa. Avea altã soluþie? Greu de spus. “Vameºa” de acasã e atât de îndârjitã încât nu se lasã pânã ce ea însãºi pleacã la drum. Legãnarea din zori a bicicliºtilor o include acum ºi pe ea. În negru, cu chipul negru, mânatã de dorinþa câºtigului din acel rai al comerþului pe care ºi-l imagineazã mereu.
Tãvãlugul vieþii continuã, oamenii comenteazã o clipã povestea celui cãzut dintre ei, dar îºi vãd mai departe de drum. Vãduva se opreºte instinctiv în faþa celeilalte ‘vameºe’. Se privesc în ochi. Privire acuzatoare, privire de disculpare. Care e a uneia ºi care a alteia? Nici mãcar postum Neluþu nu are parte de dreptate. Vameºele îºi vãd în continuare de lucrarea lor. Tãvãlugul...
O poveste, un film, concentrând în atât de puþine minute o pildã de viaþã. O clipã de meditatîe. Apoi pedalãm, pedalãm...
5 noiembrie 2006