Părerea criticului
“Dincolo de America” – Aşa ceva nu există
Imagini ajunse de-a valma pe peliculă
"Am văzut acest film acasă, pe DVD, şi deşi eram singur în fotoliu, am simţit nevoia să-l aplaud," bătea câmpii fără graţie Alex Ştefănescu, suit pe în întunericurile rampei la premieră. Justificarea că, fiind critic literar, e bâtă în materie nu prea stă în picioare - ar fi totuna cu a scuza afirmaţia că savurezi o balegă, fiindcă tu eşti filolog, nu maestru culinar. Dar, în fond, de gustibus non disputandum. Şi a mai bătut câmpii spre finalul alocuţiunii - repetând tâmpenia de mai sus. De fapt, tot preambulul a fost tembel în acelaşi sens, reamintindu-ne că şi minciuna are nevoie de talent. Bravo lui Alex Ştefănescu, că nu ştie să mintă. Ruşine să-i fie, că minte totuşi. Cu nesimţire.
Se pune problema: dacă se roagă de tine un prieten, o rudă, un fost elev, un profesor de demult, vecinul, oricine, să vii să-i susţii dejecţia public, şi tu, din varii motive, nu-l poţi refuza pe şleau, ce faci? Personal, dacă vreun nesimţit m-ar şantaja să apar într-o asemenea ipostază, cred că mi-aş aduce nişte portocale cu care să jonglez pe scenă - sau, cum de-acum şi pân-atunci cam slabe şanse să deprind acest nobil meşteşug, aş jongla cu cuvintele de să nu mai înţeleagă nimeni nimic. Poate că le-aş spune şi bancul cu răţuşca şi crocodilul, că tot durează o juma de oră-n cap. Le-aş povesti şi nişte filme: “Azucena”,” Şi totul era nimic”, “Ticăloşii”, ”Logodnicii din America”,” Legiunea străină”, “Prea târziu”, ”Vlad nemuritorul”...
Ba nu. Nu m-aş referi la nici unul dintre ele - ca să nu pun într-o lumină şi mai proastă “Dincolo de America”, un obiect pe lângă care oricare dintre peliculele de mai sus ar părea Nikita Mihalkov (iertată să-mi fie blasfemia contextuală).
Foile după care au citit înainte de filmare au fost scrise de onor Eugen Şerbănescu. Deja, din start, suntem catapultaţi într-o zonă halucinant-infracţională. Îmi amintesc o anecdotă celebră, despre un tânăr ofiţer din secolul al XIX-lea care s-a dus seara la operă cu logodnica lui şi părinţii ei. Când s-a aşezat în lojă, i-a scăpat un pârţ. Sublocotenentul a salutat politicos, a ieşit din clădire şi şi-a tras un plumb în tâmplă. Asta însemna, pe vremuri, onoare - şi multă lume consideră demonstraţia aberantă, drept pentru care, i-aş zice Şerbănescului: "Nu, Eugene, tată, don't do it! Eşti încă tânăr! Ajunge doar dacă-ţi schimbi numele, te muţi în creierii... ăsta, în vârful munţilor şi creşti albine! Îţi dau cuvântul meu că-ntr-un an, hai doi, toată lumea va uita ce s-a-ntâmplat!" Dar cum n-am auzit nici măcar de-o demisie din C.N.C., necum vreo detunătură de armă (aseară, la premieră, când omul se preumbla sociabil prin foaier - ce-i drept, pe scenă nu s-a urcat) nu mai pot fi atât de iertător. Putem înţelege, eventual şi cu îngăduinţă, ca la cârma cinematografiei naţionale consiliate să stea un tip aşa, mai cleios în materie de film, dar bun manager - dar când respectivul scrie: "Căţăluj ku par-u rceş / Phure gagaina d'in Cuibu / Şî S. jra k n-u mnglejte pe ia / Dalam prrns cu miţan sak", şi numeşte asta "catren", nu-l angajezi în câmpul muncii - chemi salvarea, îl trimiţi la sanatoriu şi te rogi să-l spele cu insecticid pe cap vreo soră beată, că poate, cine ştie... O minimă decenţă te opreşte măcar să-l valorifici prin bâlciuri.
Cum, însă, la noi acest nivel elementar al bunului simţ nu există, câţiva ghinionişti sau perverşi tot se vot nimeri prin sălile de proiecţie atinse de această streche, şi vor vedea un maldăr de întâmplări fără cap şi fără coadă, prin care nişte bipede cunoscute din filme sau de la televizor umblă ca pălite-n cap cu leuca, se fut, bălmăjesc vorbe fără şir, iar se fut, se strâmbă-n aparat, se mai fut puţin, se stropesc pe faţă cu vopsea roşie, iar se prind, iar se fut, şi tot aşa. Deşi antropomorfe, fac parte dintr-o specie vegetativă printre ale cărei funcţii biologice psihologia nu-şi are locul nici măcar la nivelul gândacilor, cu cele câteva instincte ale lor. Nu le voi cita aici numele, dintr-un reflex al respectului - deplasat, oricum, căci până şi ţigăncile de pe strada Mircea Vulcănescu, care mă acostau în drum spre casă după premieră, sunt mai stimabile, măcar că ele se curvăsăresc la modul raţional, nu cretin. Pe acelaşi principiu, se cuvine să spun că monteuza, una dintre cele mai admirabile profesioniste ale noastre, văzându-mă după proiecţie, s-a grăbit să-mi ceară iertare pentru ceea ce văzusem! Culmea - avea cele mai puţine motive s-o facă, de vreme ce montajul de realizează şi se judecă după anumite criterii logice; dar când ai de-a face cu un morman de imagini ajunse de-a valma pe peliculă, pe-alea nu le mai "montezi" - le îngrămădeşti şi gata, că de unde nu-i, nici Laura Georgescu-Baron nu cere.
O altă persoană cu bun-simţ era un tânăr care stătea pe locul din spatele meu şi, împreună cu fata de lângă el, a râs sincron cu mine şi la fel de copios, pe tot parcursul întunericirii (că proiecţie nu pot să-i zic, aş jigni aparatura). La sfârşit, când cineva ne-a făcut cunoştinţă, băiatul a remarcat amuzat: "Avem acelaşi timbru sonor când râdem." Era actorul principal.
N-aş avea asemenea scrupule şi apropo de numele omului care se mândreşte cu transformarea în formă vizuală a imbecilităţilor de pe hârtii (era bucuros foarte de "succesul în avanpremieră la Viena şi Stuttgart"), dar mi-e frică să-l reproduc aici; cuvântul scris are puterile lui ascunse, şi dacă mi se întâmplă ceva? Mai ales că scripta manent!
* * *
Revăzând cele de mai sus, mi-am dat seama că le lipseşte o anume concreteţe cu privire la elementele componente ale subiectului - ceea ce, în limbaj rezonabil, s-ar numi "argumente". Dar ar fi o adevărată impietate la adresa normalităţii să abordezi dintr-o asemenea perspectivă un domeniu străin de orice logică şi raţiune - factor pe lângă care se adaugă şi caracterul indecent şi penal al faptei: însuşirea abuzivă a unor fonduri apreciabile, pentru a finanţa un ultraj la adresa culturii şi civilizaţiei (considerate fie şi la cel mai mic nivel acceptabil).
Totuşi, în eventualitatea că mi s-ar putea solicita argumente, fac efortul de a încerca să le constitui inteligibil; atrag atenţia că (problemă prezentă şi în cazul altor demersuri analitice din ultimii ani), folosirea unor termeni uzuali de specialitate (scenariu, regie, cadre, scenografie, etc.) e o convenţie menită să uşureze lectura, neavând nici o tangenţă cu realitatea; din acest motiv, am folosit şi ghilimelele.
"Scenariul": complet ilogic la toate nivelurile; nu există corespondenţă între motivaţiile exprimate verbal ale "personajelor", şi acţiunile acestora - şi nici între procesele lor mintale. Situaţiile şi faptele mimează rudimentar un model din anii '50. Autorul habar nu are de acea epocă, îşi însăilează falsa reconstituire pe baza câtorva clişee preluate după ureche şi asimilate primitiv. Comportamentele securiştilor, ale miliţienilor şi ale altora nu sunt credibile nici istoric, nici măcar în principiu (făcând abstracţie de context). "Replicile" sunt sută la sută false, compuse aberant şi agramat.
"Regia": amplifică brutal toate aceste efecte, şi adaugă şi altele similare; oamenii se mişcă mecanic şi iraţional, sfidând atât firescul, cât şi funcţionarea normală a organismului omenesc la nivel psiho-motor. Vorbele, deja complet eronate din scriitură, sunt rostite inuman, într-o combinaţie de platitudine şi stridenţă, care face ca majoritatea replicilor să creeze efecte de comic absurd. De asemenea, se remarcă o necunoaştere deplină a celor mai elementare reguli de exprimare în imagine - mizanscenă, decupaj, unghiulaţie. Exemplul dat mai sus, cu mutilarea oligofrenă a versurilor din “Căţeluş cu părul creţ” comparativ cu nivelul "scenariului", e întru totul aplicabil şi "regiei". Două dintre cele mai ridicole exemple:
- curticica în care se lucrează: într-o parte, geamurile unei căsuţe numită "liceu"; în cealaltă, o schelişoară de lemn, cam cât un coteţ, numită "Şantierul Sălii Congreselor" (adică al actualei Sala Palatului!);
- momentul de la sfârşit, când "profesoara/scriitoare" urmărită de "securitate" s-a ascuns într-o casă de la mare, cu "muncitorul" şi "directorul". Brusc, noaptea, apar mulţi securişti care iau cu asalt casa, trăgând din toate poziţiile. Dincolo de aberaţia procedurală, totul arată ca un joc al unor copii din spatele blocului.
"Scenografia": improvizaţie penibilă, spaţii complet false ca decor, stare, expresivitate, şi ilogice ca funcţionalitate. Exemple: vestita "carte" a "scriitoarei", foarte prezentă în tot filmul, provine din zilele noastre sub toate aspectele (calitatea hârtiei, formatul de imprimare, datele tehnice de legătorie, concepţia copertelor); costumele complet anacronice; etc.
"Imaginea" (a unui profesionist respectabil - cu alte ocazii): amatoricească; lumina e pusă incredibil de prost; domină băile de lumină complet nejustificate (în camere luminate de câte un bec), sau "modelările" fără surse posibile; kitsch înfiorător la nivel cromatic - dâre de lumină roşie, verde, albastră, pe feţele actorilor, etc.
"Sunetul": cacofonic, dezordonat, lipsit de orice substanţă, creativitate, ba chiar şi logică: zgomote neperspectivate, contrazicând distanţa la care se află sursele lor, stridenţe sonore nejustificate; lipsa ambianţelor sonore, sau însăilarea lor în mod convenţional şi stângaci.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
27 septembrie, 2008, h. 12:00-14:12
Bucureşti, România
Imagini ajunse de-a valma pe peliculă
"Am văzut acest film acasă, pe DVD, şi deşi eram singur în fotoliu, am simţit nevoia să-l aplaud," bătea câmpii fără graţie Alex Ştefănescu, suit pe în întunericurile rampei la premieră. Justificarea că, fiind critic literar, e bâtă în materie nu prea stă în picioare - ar fi totuna cu a scuza afirmaţia că savurezi o balegă, fiindcă tu eşti filolog, nu maestru culinar. Dar, în fond, de gustibus non disputandum. Şi a mai bătut câmpii spre finalul alocuţiunii - repetând tâmpenia de mai sus. De fapt, tot preambulul a fost tembel în acelaşi sens, reamintindu-ne că şi minciuna are nevoie de talent. Bravo lui Alex Ştefănescu, că nu ştie să mintă. Ruşine să-i fie, că minte totuşi. Cu nesimţire.
Se pune problema: dacă se roagă de tine un prieten, o rudă, un fost elev, un profesor de demult, vecinul, oricine, să vii să-i susţii dejecţia public, şi tu, din varii motive, nu-l poţi refuza pe şleau, ce faci? Personal, dacă vreun nesimţit m-ar şantaja să apar într-o asemenea ipostază, cred că mi-aş aduce nişte portocale cu care să jonglez pe scenă - sau, cum de-acum şi pân-atunci cam slabe şanse să deprind acest nobil meşteşug, aş jongla cu cuvintele de să nu mai înţeleagă nimeni nimic. Poate că le-aş spune şi bancul cu răţuşca şi crocodilul, că tot durează o juma de oră-n cap. Le-aş povesti şi nişte filme: “Azucena”,” Şi totul era nimic”, “Ticăloşii”, ”Logodnicii din America”,” Legiunea străină”, “Prea târziu”, ”Vlad nemuritorul”...
Ba nu. Nu m-aş referi la nici unul dintre ele - ca să nu pun într-o lumină şi mai proastă “Dincolo de America”, un obiect pe lângă care oricare dintre peliculele de mai sus ar părea Nikita Mihalkov (iertată să-mi fie blasfemia contextuală).
Foile după care au citit înainte de filmare au fost scrise de onor Eugen Şerbănescu. Deja, din start, suntem catapultaţi într-o zonă halucinant-infracţională. Îmi amintesc o anecdotă celebră, despre un tânăr ofiţer din secolul al XIX-lea care s-a dus seara la operă cu logodnica lui şi părinţii ei. Când s-a aşezat în lojă, i-a scăpat un pârţ. Sublocotenentul a salutat politicos, a ieşit din clădire şi şi-a tras un plumb în tâmplă. Asta însemna, pe vremuri, onoare - şi multă lume consideră demonstraţia aberantă, drept pentru care, i-aş zice Şerbănescului: "Nu, Eugene, tată, don't do it! Eşti încă tânăr! Ajunge doar dacă-ţi schimbi numele, te muţi în creierii... ăsta, în vârful munţilor şi creşti albine! Îţi dau cuvântul meu că-ntr-un an, hai doi, toată lumea va uita ce s-a-ntâmplat!" Dar cum n-am auzit nici măcar de-o demisie din C.N.C., necum vreo detunătură de armă (aseară, la premieră, când omul se preumbla sociabil prin foaier - ce-i drept, pe scenă nu s-a urcat) nu mai pot fi atât de iertător. Putem înţelege, eventual şi cu îngăduinţă, ca la cârma cinematografiei naţionale consiliate să stea un tip aşa, mai cleios în materie de film, dar bun manager - dar când respectivul scrie: "Căţăluj ku par-u rceş / Phure gagaina d'in Cuibu / Şî S. jra k n-u mnglejte pe ia / Dalam prrns cu miţan sak", şi numeşte asta "catren", nu-l angajezi în câmpul muncii - chemi salvarea, îl trimiţi la sanatoriu şi te rogi să-l spele cu insecticid pe cap vreo soră beată, că poate, cine ştie... O minimă decenţă te opreşte măcar să-l valorifici prin bâlciuri.
Cum, însă, la noi acest nivel elementar al bunului simţ nu există, câţiva ghinionişti sau perverşi tot se vot nimeri prin sălile de proiecţie atinse de această streche, şi vor vedea un maldăr de întâmplări fără cap şi fără coadă, prin care nişte bipede cunoscute din filme sau de la televizor umblă ca pălite-n cap cu leuca, se fut, bălmăjesc vorbe fără şir, iar se fut, se strâmbă-n aparat, se mai fut puţin, se stropesc pe faţă cu vopsea roşie, iar se prind, iar se fut, şi tot aşa. Deşi antropomorfe, fac parte dintr-o specie vegetativă printre ale cărei funcţii biologice psihologia nu-şi are locul nici măcar la nivelul gândacilor, cu cele câteva instincte ale lor. Nu le voi cita aici numele, dintr-un reflex al respectului - deplasat, oricum, căci până şi ţigăncile de pe strada Mircea Vulcănescu, care mă acostau în drum spre casă după premieră, sunt mai stimabile, măcar că ele se curvăsăresc la modul raţional, nu cretin. Pe acelaşi principiu, se cuvine să spun că monteuza, una dintre cele mai admirabile profesioniste ale noastre, văzându-mă după proiecţie, s-a grăbit să-mi ceară iertare pentru ceea ce văzusem! Culmea - avea cele mai puţine motive s-o facă, de vreme ce montajul de realizează şi se judecă după anumite criterii logice; dar când ai de-a face cu un morman de imagini ajunse de-a valma pe peliculă, pe-alea nu le mai "montezi" - le îngrămădeşti şi gata, că de unde nu-i, nici Laura Georgescu-Baron nu cere.
O altă persoană cu bun-simţ era un tânăr care stătea pe locul din spatele meu şi, împreună cu fata de lângă el, a râs sincron cu mine şi la fel de copios, pe tot parcursul întunericirii (că proiecţie nu pot să-i zic, aş jigni aparatura). La sfârşit, când cineva ne-a făcut cunoştinţă, băiatul a remarcat amuzat: "Avem acelaşi timbru sonor când râdem." Era actorul principal.
N-aş avea asemenea scrupule şi apropo de numele omului care se mândreşte cu transformarea în formă vizuală a imbecilităţilor de pe hârtii (era bucuros foarte de "succesul în avanpremieră la Viena şi Stuttgart"), dar mi-e frică să-l reproduc aici; cuvântul scris are puterile lui ascunse, şi dacă mi se întâmplă ceva? Mai ales că scripta manent!
* * *
Revăzând cele de mai sus, mi-am dat seama că le lipseşte o anume concreteţe cu privire la elementele componente ale subiectului - ceea ce, în limbaj rezonabil, s-ar numi "argumente". Dar ar fi o adevărată impietate la adresa normalităţii să abordezi dintr-o asemenea perspectivă un domeniu străin de orice logică şi raţiune - factor pe lângă care se adaugă şi caracterul indecent şi penal al faptei: însuşirea abuzivă a unor fonduri apreciabile, pentru a finanţa un ultraj la adresa culturii şi civilizaţiei (considerate fie şi la cel mai mic nivel acceptabil).
Totuşi, în eventualitatea că mi s-ar putea solicita argumente, fac efortul de a încerca să le constitui inteligibil; atrag atenţia că (problemă prezentă şi în cazul altor demersuri analitice din ultimii ani), folosirea unor termeni uzuali de specialitate (scenariu, regie, cadre, scenografie, etc.) e o convenţie menită să uşureze lectura, neavând nici o tangenţă cu realitatea; din acest motiv, am folosit şi ghilimelele.
"Scenariul": complet ilogic la toate nivelurile; nu există corespondenţă între motivaţiile exprimate verbal ale "personajelor", şi acţiunile acestora - şi nici între procesele lor mintale. Situaţiile şi faptele mimează rudimentar un model din anii '50. Autorul habar nu are de acea epocă, îşi însăilează falsa reconstituire pe baza câtorva clişee preluate după ureche şi asimilate primitiv. Comportamentele securiştilor, ale miliţienilor şi ale altora nu sunt credibile nici istoric, nici măcar în principiu (făcând abstracţie de context). "Replicile" sunt sută la sută false, compuse aberant şi agramat.
"Regia": amplifică brutal toate aceste efecte, şi adaugă şi altele similare; oamenii se mişcă mecanic şi iraţional, sfidând atât firescul, cât şi funcţionarea normală a organismului omenesc la nivel psiho-motor. Vorbele, deja complet eronate din scriitură, sunt rostite inuman, într-o combinaţie de platitudine şi stridenţă, care face ca majoritatea replicilor să creeze efecte de comic absurd. De asemenea, se remarcă o necunoaştere deplină a celor mai elementare reguli de exprimare în imagine - mizanscenă, decupaj, unghiulaţie. Exemplul dat mai sus, cu mutilarea oligofrenă a versurilor din “Căţeluş cu părul creţ” comparativ cu nivelul "scenariului", e întru totul aplicabil şi "regiei". Două dintre cele mai ridicole exemple:
- curticica în care se lucrează: într-o parte, geamurile unei căsuţe numită "liceu"; în cealaltă, o schelişoară de lemn, cam cât un coteţ, numită "Şantierul Sălii Congreselor" (adică al actualei Sala Palatului!);
- momentul de la sfârşit, când "profesoara/scriitoare" urmărită de "securitate" s-a ascuns într-o casă de la mare, cu "muncitorul" şi "directorul". Brusc, noaptea, apar mulţi securişti care iau cu asalt casa, trăgând din toate poziţiile. Dincolo de aberaţia procedurală, totul arată ca un joc al unor copii din spatele blocului.
"Scenografia": improvizaţie penibilă, spaţii complet false ca decor, stare, expresivitate, şi ilogice ca funcţionalitate. Exemple: vestita "carte" a "scriitoarei", foarte prezentă în tot filmul, provine din zilele noastre sub toate aspectele (calitatea hârtiei, formatul de imprimare, datele tehnice de legătorie, concepţia copertelor); costumele complet anacronice; etc.
"Imaginea" (a unui profesionist respectabil - cu alte ocazii): amatoricească; lumina e pusă incredibil de prost; domină băile de lumină complet nejustificate (în camere luminate de câte un bec), sau "modelările" fără surse posibile; kitsch înfiorător la nivel cromatic - dâre de lumină roşie, verde, albastră, pe feţele actorilor, etc.
"Sunetul": cacofonic, dezordonat, lipsit de orice substanţă, creativitate, ba chiar şi logică: zgomote neperspectivate, contrazicând distanţa la care se află sursele lor, stridenţe sonore nejustificate; lipsa ambianţelor sonore, sau însăilarea lor în mod convenţional şi stângaci.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
27 septembrie, 2008, h. 12:00-14:12
Bucureşti, România
