Părerea criticului
Nu revoluţionează genul SF, dar este - fără îndoială - unul dintre cele mai creative SF-uri din ultima vreme, prin subiect şi modalitatea de filmare: District 9! Comparaţiile ne sunt cele mai la îndemână în acest moment, prin urmare vom spune că e un fel de Blair Witch Project sau Cloverfield ca formulă. Regizorul Neill
Blomkamp foloseşte tehnica reportajului jurnalistic şi a documentarului, utilizând şi o cantitate însemnată de secvenţe de ştiri de pe CNN sau alte televiziuni pentru a spune o poveste SF, cu oameni care încearcă să relocheze o populaţie extraterestră
refugiată în Districtul 9 din Johannesburg.
Ne contrariază formula de filmare aleasă - nu ştim dacă să o percepem sau nu ca pe o parodiere a tot ceea ce înseamnă reality show-ul, cu ştergerea barierelor dintre realitate şi ficţiune. Cert e că District 9 ia încă de la început forma unui mockumentary, despre campania lui van der Merwe de relocare a extratereştrilor,
infectarea lui, refugierea în Districtul 9 şi colaborarea cu unul dintre extratereştri. Şi prezintă într-un ton cât se poate de serios faptul că bandele de gangsteri nigerieni vând la suprapreţ mâncare de pisici extratereştrilor, profitând de preferinţele culinare ale acestora, faptul că extratereştrii sunt consumaţi de nigerieni în cadrul
unor practici oculte, pentru a le prelua puterile, şi că unele nigerience practică prostituţia interrasială, plus alte asemenea idei, pe cât de amuzante, pe atât de serios spuse. Ceea ce e de apreciat, totuţi, este că - folosindu-se de ustensilele reality show-lui - regizorul Neill Blomkamp "relatează" o întâmplare science fiction, pe care o percepem ca fiind pe atât de reală pe cât e orice descoperire prezentată în emisiunile de tip Discovery. Revenind la poveste, scenariştii Terri Tatchell şi Neill Blomkamp nu se obosesc să ne explice de ce anume fug aceşti peste un milion
de extratereştri, încât ajung pe Pâmânt cu o navă învechită, ce nu mai are combustibil decât pentru a gravita deasupra Johannesburgului. Şi nici cum de sunt atât de neajutoraţi, mai ales că sunt în posesia unor arme ce se dovedesc spre sfârşitul filmului mult mai puternice decât ale oamenilor.
Lipsa unei istorii personale a acestor extratereştri porecliţi "creveţii" şi aspectul într-adevăr respingător al lor, ne fac - pe de o parte - să fim curioşi în ceea ce-i priveşte, pe de altă parte să nu prea ne pese că sunt relocaţi, adică mutaţi din Districtul 9 unde stau de 20 de ani, într-o zonă izolată, în deşertul african (pentru ei acest lucru părând să fie o dramă).
O parte din această problemă a scenariului e rezolvată printr-un uşor compromis - aceste fiinţe extraterestre au sentimente, au trăiri, relaţia dintre un tată extraterestru şi fiul lui înduioşând până la lacrimi, deşi nu prea era cazul într-un thriller SF, abia
spre sfârşitul filmului fiind şi noi mai apropiaţi sufleteşte de aceste făpturi.
Personajul jucat de actorul debutant Sharlto Copley (un prieten din copilărie al regizorului - probabil aşa s-au redus din costurile producţiei. Trebuie să spun că un Shia LaBeouf nu ar fi fost mai bun, dar ar fi costat o cârcă de dolari) e agentul care se ocupă de înştiinţarea extratereştrilor că vor fi mutaţi. Odată intrat în District 9 se contaminează cu o substanţă extraterestră şi începe să se transforme...
Continuarea o intuiţi. Oamenii îl aleargă pentru că e un specimen pe care îşi pot continua cercetările macabre, alienii au nevoie de el pentru a fi salvaţi, iar jumate om - jumate extraterestrul nu-şi doreşte decât să se întoarcă acasă, la nevastă. Care se întâmplă să fie cam tântă (destul de slăbuţ interpretată de Vanessa Haywood). Din nou se observă o parodiere a tuturor clişeelor asociate acestui
gen de evenimente - cu nevasta sunată de fugar, care îşi respinge mai întâi soţul pentru că ea crede toate lucrurile rele pe care i le spun urmăritorii lui, apoi telefonul de împăcare, dat de nevastă, bineînţeles ascultat de urmăritori etc.
O contradicţie a scenariului este că, pe de o parte, extratereştrii sunt arătaţi ca nişte fiinţe cu care nu prea te poţi înţelege, preocupate numai să mânânce, şi care trăiesc în nişte condiţii inimaginabile, pe de altă parte, printre ei există cel puţin doi -
dintre care un copil de extraterestru - capabili să pună în funcţiune şi o navă spaţială, la o adică.
Un aspect de apreciat este sugestia alienării individului atunci când e vorba de imigranţi - aici "intruşii" vin din spaţiu - dar şi atunci când e vorba de relaţiile interrasiale.
Cu peste 80 de procente mai mult bun decât rău, District 9 este un SF pe care merită să-l bifaţi în agenda de cinefil.
Blomkamp foloseşte tehnica reportajului jurnalistic şi a documentarului, utilizând şi o cantitate însemnată de secvenţe de ştiri de pe CNN sau alte televiziuni pentru a spune o poveste SF, cu oameni care încearcă să relocheze o populaţie extraterestră
refugiată în Districtul 9 din Johannesburg.
Ne contrariază formula de filmare aleasă - nu ştim dacă să o percepem sau nu ca pe o parodiere a tot ceea ce înseamnă reality show-ul, cu ştergerea barierelor dintre realitate şi ficţiune. Cert e că District 9 ia încă de la început forma unui mockumentary, despre campania lui van der Merwe de relocare a extratereştrilor,
infectarea lui, refugierea în Districtul 9 şi colaborarea cu unul dintre extratereştri. Şi prezintă într-un ton cât se poate de serios faptul că bandele de gangsteri nigerieni vând la suprapreţ mâncare de pisici extratereştrilor, profitând de preferinţele culinare ale acestora, faptul că extratereştrii sunt consumaţi de nigerieni în cadrul
unor practici oculte, pentru a le prelua puterile, şi că unele nigerience practică prostituţia interrasială, plus alte asemenea idei, pe cât de amuzante, pe atât de serios spuse. Ceea ce e de apreciat, totuţi, este că - folosindu-se de ustensilele reality show-lui - regizorul Neill Blomkamp "relatează" o întâmplare science fiction, pe care o percepem ca fiind pe atât de reală pe cât e orice descoperire prezentată în emisiunile de tip Discovery. Revenind la poveste, scenariştii Terri Tatchell şi Neill Blomkamp nu se obosesc să ne explice de ce anume fug aceşti peste un milion
de extratereştri, încât ajung pe Pâmânt cu o navă învechită, ce nu mai are combustibil decât pentru a gravita deasupra Johannesburgului. Şi nici cum de sunt atât de neajutoraţi, mai ales că sunt în posesia unor arme ce se dovedesc spre sfârşitul filmului mult mai puternice decât ale oamenilor.
Lipsa unei istorii personale a acestor extratereştri porecliţi "creveţii" şi aspectul într-adevăr respingător al lor, ne fac - pe de o parte - să fim curioşi în ceea ce-i priveşte, pe de altă parte să nu prea ne pese că sunt relocaţi, adică mutaţi din Districtul 9 unde stau de 20 de ani, într-o zonă izolată, în deşertul african (pentru ei acest lucru părând să fie o dramă).
O parte din această problemă a scenariului e rezolvată printr-un uşor compromis - aceste fiinţe extraterestre au sentimente, au trăiri, relaţia dintre un tată extraterestru şi fiul lui înduioşând până la lacrimi, deşi nu prea era cazul într-un thriller SF, abia
spre sfârşitul filmului fiind şi noi mai apropiaţi sufleteşte de aceste făpturi.
Personajul jucat de actorul debutant Sharlto Copley (un prieten din copilărie al regizorului - probabil aşa s-au redus din costurile producţiei. Trebuie să spun că un Shia LaBeouf nu ar fi fost mai bun, dar ar fi costat o cârcă de dolari) e agentul care se ocupă de înştiinţarea extratereştrilor că vor fi mutaţi. Odată intrat în District 9 se contaminează cu o substanţă extraterestră şi începe să se transforme...
Continuarea o intuiţi. Oamenii îl aleargă pentru că e un specimen pe care îşi pot continua cercetările macabre, alienii au nevoie de el pentru a fi salvaţi, iar jumate om - jumate extraterestrul nu-şi doreşte decât să se întoarcă acasă, la nevastă. Care se întâmplă să fie cam tântă (destul de slăbuţ interpretată de Vanessa Haywood). Din nou se observă o parodiere a tuturor clişeelor asociate acestui
gen de evenimente - cu nevasta sunată de fugar, care îşi respinge mai întâi soţul pentru că ea crede toate lucrurile rele pe care i le spun urmăritorii lui, apoi telefonul de împăcare, dat de nevastă, bineînţeles ascultat de urmăritori etc.
O contradicţie a scenariului este că, pe de o parte, extratereştrii sunt arătaţi ca nişte fiinţe cu care nu prea te poţi înţelege, preocupate numai să mânânce, şi care trăiesc în nişte condiţii inimaginabile, pe de altă parte, printre ei există cel puţin doi -
dintre care un copil de extraterestru - capabili să pună în funcţiune şi o navă spaţială, la o adică.
Un aspect de apreciat este sugestia alienării individului atunci când e vorba de imigranţi - aici "intruşii" vin din spaţiu - dar şi atunci când e vorba de relaţiile interrasiale.
Cu peste 80 de procente mai mult bun decât rău, District 9 este un SF pe care merită să-l bifaţi în agenda de cinefil.
