Părerea criticului
Fără îndoială unul dintre cele mai aşteptate filme anului, cu cinci nominalizări la Oscar, Django Unchained nu o să dezamăgească. Cel mai recent proiect al lui Quentin Tarantino ajunge vineri pe marile noastre ecrane, dezlănţuindu-se cu furie sângeroasă, umor spumos şi câteva interpretări excelente.
Probabil ştii deja povestea: sclavul Django (Jamie Foxx) este eliberat de un vânător de recompense de origine germană, doctorul Schultz (Christoph Waltz, într-o interpretare cu trimiteri directe la deliciosul Landa din Inglourious Basterds) pentru a-l ajuta să-i prindă pe neleguiţii fraţi Brittle, ajunşi pe lista neagră a autorităţilor. Între cei doi bărbaţi se leagă o strânsă prietenie şi, când Schultz află că pe soţia lui Django o cheamă Brumhilda, este gata de orice pentru a-l ajuta să o elibereze de pe plantaţia nemilosului Calvin Candie (Leonardo DiCaprio). Din punctul tău de vedere, urmează 160 de minute total imprevizibile.
Omagiu la adresa westernurilor spaghetti ale secolului trecut, Django dezlănţuit este un nou film de gen marca Tarantino şi cu greu vei găsi aspecte dezamăgitoare. E posibil să ţi se pară prea lung, dar scenariul reuşeşte să acopere fiecare „ocol” nejustificat cu o revenire în forţă şi cu siguranţă nu o să bâţâi din picior a plictiseală. Jamie Foxx este cât se poate de convingător în rolul nemilosului Django („să omori oameni albi şi să primeşti bani pentru asta, cum să nu-ţi placă?”), umanizat de dragostea lui pentru Brumhilda şi nevoia de a o elibera.
De fapt Django dezlănţuit nu este doar povestea răzbunării unui om pe nedreptatea imundă din lumea sa, ci povestea oricărui individ care reuşeşte să-şi uite condiţia şi să redevină „uman”. Quentin Tarantino a profitat de acest film neaşteptat de amuzant pentru a sublinia câteva aspecte din istoria Statelor Unite în stare să-i facă pe americani să roşească de ruşine. Tratamentul inuman aplicat sclavilor, obiceiul ca familii întregi să fie destrămate din cauza toanelor proprietarului lor şi multe altele s-au strecurat în scenariu, transformându-l pe Django într-un răzbunător al semenilor săi. Şi, la cât sânge curge, ai impresia că Django spală păcatele a generaţii întregi de oprimatori cu lichidul roşu aruncat cu atât de intensă voluptate de Tarantino pe ecran.
În România filmul a primit ratingul „Interzis minorilor” pentru câteva secvenţe care i-ar putea face pe unii spectatori mai sensibili să-şi ferească privirea. Dar nu te speria, violenţa lui Tarantino a fost dintotdeauna neverosimilă, cu valuri de sânge împroşcate în fel şi chip, membre tăiate şi aşa mai departe. Nu acest tip de violenţă te va speria la Django dezlănţuit, ci acela generat de ideea că un sclav este un obiect de care proprietarul său se poate folosi cum îi convine.
Cu melodii hip-hop pe coloana sonoră, excesele verbale ale lui Schultz, intensitatea lui Django, răutăţile lui Candie şi surprizele pregătite de Tarantino, premiera de vineri te va ţine cu siguranţă în priză, deşi are o durată mult mai mare decât ar fi trebuit.
Probabil ştii deja povestea: sclavul Django (Jamie Foxx) este eliberat de un vânător de recompense de origine germană, doctorul Schultz (Christoph Waltz, într-o interpretare cu trimiteri directe la deliciosul Landa din Inglourious Basterds) pentru a-l ajuta să-i prindă pe neleguiţii fraţi Brittle, ajunşi pe lista neagră a autorităţilor. Între cei doi bărbaţi se leagă o strânsă prietenie şi, când Schultz află că pe soţia lui Django o cheamă Brumhilda, este gata de orice pentru a-l ajuta să o elibereze de pe plantaţia nemilosului Calvin Candie (Leonardo DiCaprio). Din punctul tău de vedere, urmează 160 de minute total imprevizibile.
Omagiu la adresa westernurilor spaghetti ale secolului trecut, Django dezlănţuit este un nou film de gen marca Tarantino şi cu greu vei găsi aspecte dezamăgitoare. E posibil să ţi se pară prea lung, dar scenariul reuşeşte să acopere fiecare „ocol” nejustificat cu o revenire în forţă şi cu siguranţă nu o să bâţâi din picior a plictiseală. Jamie Foxx este cât se poate de convingător în rolul nemilosului Django („să omori oameni albi şi să primeşti bani pentru asta, cum să nu-ţi placă?”), umanizat de dragostea lui pentru Brumhilda şi nevoia de a o elibera.
De fapt Django dezlănţuit nu este doar povestea răzbunării unui om pe nedreptatea imundă din lumea sa, ci povestea oricărui individ care reuşeşte să-şi uite condiţia şi să redevină „uman”. Quentin Tarantino a profitat de acest film neaşteptat de amuzant pentru a sublinia câteva aspecte din istoria Statelor Unite în stare să-i facă pe americani să roşească de ruşine. Tratamentul inuman aplicat sclavilor, obiceiul ca familii întregi să fie destrămate din cauza toanelor proprietarului lor şi multe altele s-au strecurat în scenariu, transformându-l pe Django într-un răzbunător al semenilor săi. Şi, la cât sânge curge, ai impresia că Django spală păcatele a generaţii întregi de oprimatori cu lichidul roşu aruncat cu atât de intensă voluptate de Tarantino pe ecran.
În România filmul a primit ratingul „Interzis minorilor” pentru câteva secvenţe care i-ar putea face pe unii spectatori mai sensibili să-şi ferească privirea. Dar nu te speria, violenţa lui Tarantino a fost dintotdeauna neverosimilă, cu valuri de sânge împroşcate în fel şi chip, membre tăiate şi aşa mai departe. Nu acest tip de violenţă te va speria la Django dezlănţuit, ci acela generat de ideea că un sclav este un obiect de care proprietarul său se poate folosi cum îi convine.
Cu melodii hip-hop pe coloana sonoră, excesele verbale ale lui Schultz, intensitatea lui Django, răutăţile lui Candie şi surprizele pregătite de Tarantino, premiera de vineri te va ţine cu siguranţă în priză, deşi are o durată mult mai mare decât ar fi trebuit.
