Părerea criticului
Cinofilie, un cuvânt atât de apropiat de "cinefilie", încât nu are cum să nu ne placă. Cinofilia, adică dragostea şi ataşamentul pentru câini, este coloana vertebrală a lui DogMan, cel mai nou film al francezului Luc Besson, care va deschide vineri cea de-a 23-a ediţie a festivalului Transilvania şi va fi lansat simultan în cinematografele din întreaga ţară. Nu este un film perfect şi fanii lui Besson chiar i-ar putea reproşa numărul mic de scene de acţiune, dar tragismul personajului principal şi interpretarea excelentă a lui Caleb Landry Jones distrag atenţia de la hibele scenariului acestui film care a avut premiera mondială în competiţia oficială a festivalului de la Veneţia.
Vorbit în engleză (şi în spaniolă, când prin cadru trec traficanţi de droguri sud-americani), Dogman spune povestea lui Douglas (Jones), un tânăr a cărui copilărie dificilă i-a lăsat urme adânci în suflet şi în trup. Închis de tatăl său în cuşca câinilor, Douglas va cultiva o extraordinară afinitate pentru aceştia, iar ei îi vor asculta fiecare comandă. De fapt, aceasta este marea convenţie a filmului, să accepţi că un câine poate urma instrucţiuni extrem de detaliate, sincronizându-se cu alţi câini pentru a duce la îndeplinire planurile lui Douglas. Nu este greu să accepţi convenţia, dar aceasta nu are nimic de-a face cu verosimilul.
Filmul se deschide cu un citat din Lamartine: "Oriunde cineva se simte nefericit, Dumnezeu trimite un câine". Nu înainte de a preciza că Lamartine a spus câte ceva şi despre pisici, şi anume că nu există interacţiune mai onestă cu lumea animală decât o mâţă care îţi toarce în poală (citat inexact), trebuie spus că în timpul scrierii scenariului Besson sigur a citit mai multe dintre aforismele şi vorbele de duh ale scriitorului francez, de exemplu "Durerea este singurul nostru adevăr": Douglas se transformă treptat într-o statuie larger than life a tot ceea ce aproape ne omoară, făcându-ne în acelaşi timp mai puternici. Este greu să propui un personaj mai îmbibat în tragism decât Douglas, iar aici Besson pare să fi tras cu ochii la filmele maestrului spaniol al tragismului, Pedro Almodóvar, care explorează în multe dintre poveştile sale sacrificiile pe care trebuie să le facem pentru a obţine libertatea de a trăi în propriile noastre condiţii.
Premiat acum câţiva ani la Cannes pentru interpretarea sa din Nitram, explorarea unuia din cele mai crunte episoade din istoria recentă a Australiei, Caleb Landry Jones îţi ţintuieşte privirea de ecran în fiecare secundă a lui Dogman. Într-una dintre cele mai ataşante scene, un Douglas copil află că poate nu are niciun control asupra a ceea ce este, dar că are control deplin asupra a ceea poate vedea în oglindă. Aşa începe o eficientă formă de terapie, în care fiecare accesoriu şi fiecare tuşă a pensulei de machiaj deschid o nouă lume pentru Douglas, care devine rând pe rând, Edith, Marlene şi Marilyn. După această scurtă evadare, Douglas revine Douglas: într-o altă scenă memorabilă, fiecare gest al demachierii restrânge tot mai mult universul său, până când eroul redevine tânărul paralitic imobilizat în scaunul cu rotile şi surghiunit la marginea societăţii...
Din păcate cadrul ales de Luc Besson pentru a-şi spune povestea este şi unul dintre cele mai restrictive şi greu de condus: o lungă conversaţie a lui Douglas, după ce protagonistul este arestat, cu psihiatra (Jojo T. Gibbs) care-i investighează cazul. Una dintre cele mai artificiale mostre de dialog văzute recent la cinema, această conversaţie este doar o scuză pentru ca Douglas să-şi spună povestea prin lungi flashback-uri. Astfel, parcursul său se simte ca o călătorie cu autobuzul în care şoferul accelerează şi apoi pune frâne bruşte (inevitabil, o pasageră mai arţăgoasă va ţipa că "nu suntem saci de cartofi!"). Cam aşa este şi Dogman, iar asta îi ştirbeşte abrupt din calităţi.
Vineri, Dogman se va putea vedea în deschiderea festivalului Transilvania, în prezenţa actriţei Jojo T. Gibbs. În acest moment nu mai există bilete, dar cel mai frumos lucru la proiecţiile din Piaţa Unirii din Cluj-Napoca este faptul că publicul poate vedea filmul şi din afara spaţiului de proiecţie.
Vorbit în engleză (şi în spaniolă, când prin cadru trec traficanţi de droguri sud-americani), Dogman spune povestea lui Douglas (Jones), un tânăr a cărui copilărie dificilă i-a lăsat urme adânci în suflet şi în trup. Închis de tatăl său în cuşca câinilor, Douglas va cultiva o extraordinară afinitate pentru aceştia, iar ei îi vor asculta fiecare comandă. De fapt, aceasta este marea convenţie a filmului, să accepţi că un câine poate urma instrucţiuni extrem de detaliate, sincronizându-se cu alţi câini pentru a duce la îndeplinire planurile lui Douglas. Nu este greu să accepţi convenţia, dar aceasta nu are nimic de-a face cu verosimilul.
Filmul se deschide cu un citat din Lamartine: "Oriunde cineva se simte nefericit, Dumnezeu trimite un câine". Nu înainte de a preciza că Lamartine a spus câte ceva şi despre pisici, şi anume că nu există interacţiune mai onestă cu lumea animală decât o mâţă care îţi toarce în poală (citat inexact), trebuie spus că în timpul scrierii scenariului Besson sigur a citit mai multe dintre aforismele şi vorbele de duh ale scriitorului francez, de exemplu "Durerea este singurul nostru adevăr": Douglas se transformă treptat într-o statuie larger than life a tot ceea ce aproape ne omoară, făcându-ne în acelaşi timp mai puternici. Este greu să propui un personaj mai îmbibat în tragism decât Douglas, iar aici Besson pare să fi tras cu ochii la filmele maestrului spaniol al tragismului, Pedro Almodóvar, care explorează în multe dintre poveştile sale sacrificiile pe care trebuie să le facem pentru a obţine libertatea de a trăi în propriile noastre condiţii.
Premiat acum câţiva ani la Cannes pentru interpretarea sa din Nitram, explorarea unuia din cele mai crunte episoade din istoria recentă a Australiei, Caleb Landry Jones îţi ţintuieşte privirea de ecran în fiecare secundă a lui Dogman. Într-una dintre cele mai ataşante scene, un Douglas copil află că poate nu are niciun control asupra a ceea ce este, dar că are control deplin asupra a ceea poate vedea în oglindă. Aşa începe o eficientă formă de terapie, în care fiecare accesoriu şi fiecare tuşă a pensulei de machiaj deschid o nouă lume pentru Douglas, care devine rând pe rând, Edith, Marlene şi Marilyn. După această scurtă evadare, Douglas revine Douglas: într-o altă scenă memorabilă, fiecare gest al demachierii restrânge tot mai mult universul său, până când eroul redevine tânărul paralitic imobilizat în scaunul cu rotile şi surghiunit la marginea societăţii...
Din păcate cadrul ales de Luc Besson pentru a-şi spune povestea este şi unul dintre cele mai restrictive şi greu de condus: o lungă conversaţie a lui Douglas, după ce protagonistul este arestat, cu psihiatra (Jojo T. Gibbs) care-i investighează cazul. Una dintre cele mai artificiale mostre de dialog văzute recent la cinema, această conversaţie este doar o scuză pentru ca Douglas să-şi spună povestea prin lungi flashback-uri. Astfel, parcursul său se simte ca o călătorie cu autobuzul în care şoferul accelerează şi apoi pune frâne bruşte (inevitabil, o pasageră mai arţăgoasă va ţipa că "nu suntem saci de cartofi!"). Cam aşa este şi Dogman, iar asta îi ştirbeşte abrupt din calităţi.
Vineri, Dogman se va putea vedea în deschiderea festivalului Transilvania, în prezenţa actriţei Jojo T. Gibbs. În acest moment nu mai există bilete, dar cel mai frumos lucru la proiecţiile din Piaţa Unirii din Cluj-Napoca este faptul că publicul poate vedea filmul şi din afara spaţiului de proiecţie.
