Dogtooth (2009)

Există filme care îți oferă emoție. Și există filme care îți refuză deliberat orice confort, obligându-te să rămâi într-o stare de neliniște lucidă. Dogtooth, regizat de Yorgos Lanthimos, este, fără îndoială, din a doua categorie. Nu te cucerește. Nu te seduce. Te provoacă.

O familie „perfectă” într-o lume care nu există

Într-o casă izolată, trei tineri adulți cresc sub controlul absolut al unui tată care rescrie realitatea după propriile reguli. Lumea exterioară este un pericol mitologic, iar limbajul — instrumentul prin care percepem realitatea — este complet deturnat. Nu există comparație, nu există îndoială, nu există libertate reală. Există doar un sistem închis, perfect funcțional în logica lui absurdă. Și tocmai această coerență internă face totul atât de tulburător.

Între inocență și deformare: personaje care nu cer empatie

Unul dintre cele mai incomode lucruri la Dogtooth este faptul că personajele nu sunt construite pentru a fi iubite. Nu ți se oferă puncte clasice de identificare, nu există trecuturi explicate sau traume verbalizate. Și totuși, interpretările sunt hipnotice prin autenticitatea lor. Angeliki Papoulia, în rolul fiicei celei mari, devine centrul unei tensiuni care crește lent, aproape imperceptibil. Curiozitatea ei nu este eroică, ci instinctivă — iar tocmai această naturalețe declanșează fisurile sistemului. Alături de ea, Mary Tsoni și Christos Passalis compun un trio de o credibilitate neliniștitoare. Nu par personaje, ci rezultate.
Rezultatul unei lumi închise.

Grotescul ca formă de adevăr

Filmul oscilează constant între absurd și grotesc. Există momente care te pot face să râzi — dar este un râs incomod, aproape vinovat. Alteori, banalul devine brusc violent sau profund deranjant.
Sexualitatea este mecanică, lipsită de emoție. Jocurile copilărești capătă o tentă stranie. Gesturile de afecțiune sunt golite de sens. Nu este un grotesc decorativ. Este unul funcțional. Este felul în care filmul îți arată că ceva este fundamental greșit, fără să îți explice niciodată direct.

Stilul Lanthimos: un experiment, nu o poveste

Yorgos Lanthimos nu construiește o narațiune clasică, ci un experiment. Cadrele sunt statice, uneori incomode, dialogurile sunt livrate mecanic, iar emoția este ținută la distanță. Nu există muzică menită să te ghideze. Nu există momente cathartice. Nu există „rezolvări”. ➡️ Ești lăsat singur, într-un spațiu în care trebuie să observi, nu să simți.
Și aici apare ruptura esențială: dacă intri în film așteptând emoție, vei fi respins. Dacă îl accepți ca experiment, devine fascinant.

Limbajul și controlul: când realitatea devine negociabilă

Poate cea mai puternică temă a filmului este manipularea limbajului. Cuvintele nu mai descriu realitatea — o creează. Iar fără repere externe, adevărul devine imposibil de verificat. În acest context, libertatea nu este anulată brutal, ci redefinită. Personajele nu știu că sunt captive — iar această formă de control este infinit mai eficientă decât orice constrângere fizică.

Finalul: începutul unei fisuri

Finalul nu oferă răspunsuri clare, dar sugerează ceva esențial: apariția unei conștiințe. Nu o eliberare spectaculoasă, ci o fisură. Iar această fisură este, poate, cel mai neliniștitor lucru dintre toate. Pentru că ridică o întrebare simplă și devastatoare: ce faci cu libertatea atunci când nu ai fost niciodată pregătit pentru ea?

Verdict – între respingere și admirație

Aici apare, poate, cea mai sinceră reacție pe care o poate genera acest film: ezitarea. Dogtooth nu te emoționează în sens clasic. Nu te face să iubești personajele. Nu îți oferă catharsis. Din contră, creează o distanță rece, aproape clinică. Și totuși — tocmai această lipsă de emoție este o alegere artistică asumată. Grotescul pe care îl simți, disconfortul, senzația de alienare — nu sunt defecte, ci mecanisme. Filmul funcționează exact așa cum a fost conceput: ca un experiment care îți testează limitele de percepție și toleranță. Așa că dilema mea dintre 8 și 9 nu este o slăbiciune a filmului, ci dovada impactului său.
Pentru că, în cele din urmă, nu contează dacă „ți-a plăcut”. Contează că nu l-ai putut ignora.

⭐ Rating By Laura Harabor : 9/10 – obligatoriu de văzut

Nu pentru emoția pe care o oferă, ci pentru curajul de a o refuza. Pentru coerența cu care își duce până la capăt viziunea. Și pentru că, odată văzut, rămâne cu tine — nu ca o amintire plăcută, ci ca o întrebare incomodă.

Un film bolnav. Mi se pare mult prea lăudat și în nici un caz de Oscar. Nici măcar de( varul lavabil) Oscar Weiss.
In afară de subiect(preluat după un caz real), filmul e pueril și sordid în același timp. Nu e un film care să il revezi sau de ținut minte. Părerea mea. De la mine nota 3-4.

Sadism,perversiuni,incest ,jocuri violente de anduranta într-o familie dominata și controlata de un tata tiranic împreună cu soția. Ei le impun o neorealitate copiilor manipulandu-i si indoctrinandu-i în numele sfânt al apărării soliditatii familiei. Dar fata mai mare cea devenita rebela după vizionarea unor filmelor video forțând regula se automutileaza și iese din minciuna prin portbagajul mașinii. O alegorie inteligenta despre controlul minților oamenilor. Lanthimos nu se dezminte!!

A 30-a propunere pentru Academia de Film Americană, la categoria de cel mai bun film străin, din partea Greciei.
A cincea nominalizare.

Cred ca uneori este nevoie de astfel de filme pentru a intelege ca o minte bolnava, poate crea o astfel de lume "perfecta" pentru familia sa.

Extrem de socant si greu de suportat.A avut cineva chef sa il vada a doua oara?

Se vede că ”The Lobster” şi ”Dogtooth” sunt făcute de acelaşi regizor, totuşi primul mi-a plăcut mai mult, fiind mai complex. Dogtooth aka Kynodontas este un film care te dezgustă pe alocuri, dar chiar când te pregăteşti să îl sancţionezi pe regizor pentru ”lipsa sa de scrupule” în realizarea filmului, îţi dai seama că totuşi face artă - e drept, poate fi numită şi o antipoveste, despre o antifamilie, dar Lanthimos rămâne unul dintre cei mai originali cineaşti pe care i-am descoperit în ultima vreme. Un lucru e sigur: oricât de şocante ar fi, filmele sale nu seamănă cu nimic altceva. Tema subînţeleasă a acestui film bizar şi cutremurător ar putea fi: devenim ceea ce suntem învăţaţi să fim, asemeni dresajului la animale? În acest caz, ce se întâmplă dacă cel menit să te educe nu are o conştiinţă, sau mai rău, are o imaginaţie bolnavă? Nu sunt total mulţumit de cum a ieşit, dar este un film peste medie, chiar dacă îi consolidează reputaţia de ”cineast controversat”.regizorului grec.

[...] Cinemagia*: [...]

Simt că o să fiu aruncat într-un fel de Groapă a Marianelor pentru comentariul atât de pozitiv pe care îl voi lăsa la "Dogtooth", dar îmi asum asta şi tastele-mi merg mai departe. Da, este un film dus la extrem, dar este un semnal şi un mesaj care trebuie înţeles de toţi cei care sunt sau vor fi părinţi. Influenţa lor este mult mai mare decât fiecare dintre noi am putea crede, iar acest lucru este perfect exploatat în acest film "bolnav".

Să revenim totuşi la partea "bolnavă" a cinematografiei din Grecia. În "Kynodontas" avem parte de o familie altfel, familie ai cărei copii nu au voie să depăşească perimetrul casei decât în momentul în care vor fi pregătiţi. Cum vor afla că sunt pregătiţi? Vor şti asta în momentul în care le va cădea caninul, dar, de fapt, nici nu mai contează.

Ei sunt "educaţi" de către aceşti părinţi care seamănă extrem de mult cu propaganda unui regim dictatorial. Practic, induc copiilor propria idee de "bine şi rău", propria realitate. Numai că această realitate este o totală irealitate, iar atribuirea de sensuri noi unor cuvinte precum "zombie", ideea că pisicile sunt cel mai mare duşman al omului şi iluzia că mama lor vorbea singură atunci când folosea telefonul sunt doar o mică parte din marea de greşeli în care aceştia creşteau.

Exact ca în cazul unui sistem totalitar, propaganda nu poate funcţiona la nesfârşit. Şi în momentul în care asta se va întâmpla, părinţii îşi vor culege roadele educaţiei. Dacă treceţi peste toată această parte "bolnavă" a filmului, vi se va părea bun.

Vizionare plăcută, în cazul în vă încumetaţi să îl vedeţi!

pe mine ma dus cu gandul la ce traiam inainte de 89,super tare si jocul actorilor

Doar atat ati vazut in el ? Un film socant ? Oricum, realitatea e uneori cu mult mai socanta decat ce vedem in filme. Kynodontas a aparut la doar un an dupa cazul Josef Fritzl din Austria. Oare asemanarea cu realitatea sa fie pur intamplatoare in cazul filmului de fata ?

Prin simpla difuzare in randul unui public nepregatit, filmul isi pierde menirea. In esenta, acest lungmetraj critica anumite mentalitati, anumite comportamente eronate, chiar bolnave, existente la nivelul unor societati din perioade diferite de timp. Este greu de imaginat o familie ca cea prezentata in film dar, de fapt, in spatele acesteia se ascund multe realitati.

De aceea este necesar ca publicul sa fie matur, pentru a putea discerne informatiile oferite prin intermediul lungmetrajului. Daca audienta este nepregatita (categoria de public nu este cea corespunzatoare), filmul poate reprezenta o cale de a pune in practica un anumit mod de viata, oferind idei bolnave.

Sunt multe filme socante. Acesta e nerecomandat mironositelor. Se poate spune ca si The Truman Show e pe aceeasi tema si are 8 pe imdb. Normal ca scenele de sex nu pica prea bine insa nici Clint Eastwood la 70 ani nu prea pica bine lingandu-se cu Meryl Streep in The Bridges of Madison County desi toate romanticele spun uauuu ce dragoste...Pentru cine vrea alt film din categoria "bolnave" recomand http://www.imdb.com/title/tt1441326/

:))) Desi socant, iesit din comun si ciudat... mi-a placut poate pentru ca e "altceva" decat filmele obisnuite. Sincera sa fiu cred ca ar fi fost mult mai interesant daca sfarsitul ar fi fost altul, gen cunoasterea lumii de dincolo de linia portii lor si reactiile acelor copii educati intr-un mod nebunesc.

Doar o minte idioata a putut sa gandeasca un asmenea scenariu!

Un film gresit, gresit cu totul, dar gresit voluntar...
Un film despre o educatie gresita, despre intelegerea gresita a vietii, despre parinti ce-si educa gresit copiii si cad ei insisi in aceasi greseala...
"Greselile" de filmare sunt facute voluntar tocmai pentru a intari aceasta puternica lectie despre viata, si de ce nu, chiar de moralitate.

P.S.: Vizionati si Attenberg (2010, Grecia) pentru elemente de regie si scenariu asemanatoare.

O adevarata capodopera.Mi-a placut foarte mult.E original,socant,interesant si din nou original.A intrat in lista filmelor mele favorite.

Dupa ce spun in titlu, sunt hotarat sa bag un comentariu total pe langa, cum e si filmul de altfel. Care e motivul / background'ul pt acea "educatie" de Harvard oferita acelor sarmani infanti retardati?! Nu ne putem decat da cu presupusul. Tot pe aceeasi frecventa, iepurila'n palarie, presupun ca se vrea a fi un film artistic de super... penal, plictisitor, ridicol in cel mai indulgent caz. N-am mai avut de mult "satisfactia" de a vedea un film, astfel incat dupa jumatate de ora sa'mi fi dorit efectiv sa'mi pice un meteorit direct pe bostan. Sau macar peste laptop, sa nu fiu atat de sadic, desi e cam greu dupa ce vezi o asemenea grozavenie. In momentul in care iti propui sa fii socant cu tot dinadinsul iti asumi un risc destul de mare sa pici in derizoriu. Cum de altfel ar si merita filmul, noroc ca sunt destui socati printre noi care chiar au "capacitatea" de a aprecia o astfel de magarie.

Daca ar fi sa judecam dupa regulile nebune din film sau felul in care sunt educati acei copii , sigur , poti sa spui floare in loc de zombie sau tastatura in loc de ... sau poti spune ca "Kynodontas" e un film bun , dar in realitate , e un film prost , cu ambitii mari , dar ... prost , iar asa cum e obiceiul in ultimul timp , pt romani asta e deja traditie veche , PROSTIA SE RASPLATESTE , gras ... in cazul asta multe premii , Cannes , sau de ce nu ... o nominalizare la Oscar.

ideea nu este rea,din pacate l-au transformat intr-un film cu o tenta sexuala ,destul de puternica,practic totul filmul este o incercare permanenta de ciudat....socant...
jumatate din film....sunt scene cu conotatii sexuale.....finalul este dezastru....practic le-a fost lene sa faca sfarsitul:)))))))))nu stiu ce cauta filmul asta in cursa ptr Oscar,,,,,

Pe cat de controversat,pe atat de educativ.Fiindca in acest film este vorba in primul rand despre educatie si despre modul in care oamenii sunt educati sa asimileze anumite lucruri si aspecte ale vietii ca fiind normale,firesti,desi in fond sunt gresite. Yorgos Lanthimos invita spectatorul la o scena tragi-comica,o lume a absurdului,o prisma cu adevarat socanta prin care reuseste sa isi plaseze mesajul subliminal ce instiga la contemplare,la trezire,la observare.Este societatea actuala una normala sau una a absurdului?Din fericire,metoda educativa si lumea construita in film nu este una care sa reflecte realitatea.Dar este oare realitatea in care traim una multumitoare?Nu sunt oare lucruri mult mai grave in realitatea noastra decat cele prezente in scenariul filmului,lucruri pe care suntem prea orbi sa le vedem si pe care le ignoram atat de usor?

Eu cred ca intamplarile din acest film nu pot avea loc in viata reala. Un tata cu idei fixe care isi dreseaza familia dar pana la urma, totusi, omul e om iar cainele e caine.
Daca va apucati de el si renuntati, sa nu va para rau.

Dogtooth este cel mai bolnav film pe care l-am vazut. Copiii, crescuti exclusiv in sanul familei si sub influenta dominanta a tatalui, nu pot sa zic decat ca sunt retardati. Filmul e socant de la inceput pana la final, insa cateva scene sunt inadmisibil de terifiante: fetele cred ca mama vorbeste singura in camera ei cand de fapt ea vorbeste la telefon, tatal ii invata ca pisica este cel mai periculos animal si ii instruieste sa se apere punandu-i pe toti sa stea in genunchi si sa imite latratul unui caine. Cand fata care venea regulat pt satisfacerea nevoilor sexuale ale baiatului devine o amenintare, parintii decid ca acesta sa-si aleaga ca partenera una dintre surori...
Socant e muuuult prea putin spus.

Nu-mi vine sa cred ca mi-am pierdut timpul cu asa ceva!!