Părerea criticului
Teroristul numarul unu al filmului contemporan, Lars von Trier, face un nou raid asupra mintilor si inimilor noastre: Dogville. Sunteti in stare sa va puneti cu el?
O frumoasa fugara (Nicole Kidman) nimereste in oraselul american Dogville, ale carui frumuseti naturale sunt iesite din comun – asta daca le dati crezare locuitorilor; daca vreti sa va convingeti cu ochii dumneavoastra, n-aveti cum.
In acest punct, important e sa va pastrati calmul: orasul a fost construit in studio, din câteva linii trase cu creta (strazi, case, chiar si un câine), si daca incepeti sa va intrebati ce fel de film e ala care-si permite s-o angajeze pe Kidman, dar nu-si permite sa-i ofere o casa omeneasca, inseamna ca deja ati apucat-o pe drumul nebuniei si, apropo, Dogville e un film de Lars von Trier.
Von Trier e omul care a calauzit spre spânzuratoare pasii unei Björk inca si mai extraterestre decât de obicei, in filmul Dansând cu noaptea. Existau momente, in filmul acela, când parea sa ne spuna: “Vedeti povestea asta nenorocita? Stati sa vedeti ce pot sa scot din ea! Daca vreti, mai intâi o demontez sub ochii vostri si va arat toate rotitele. Dup-aia o fac la loc si praf va fac!” Nu erau vorbe goale si nu era (numai) facatura: agonia eroinei parea mai autentica decât ar fi dorit unii spectatori, si acelasi lucru se poate spune despre martiriul eroinei din Dogville.
Nu suntem lasati sa vedem frumusetile oraselului, dar suntem facuti sa privim in mintile cetatenilor sai, si ce vedem acolo – piscurile de lasitate, abisurile de cruzime, belsugul de ipocrizie – ar parea din alta lume, daca n-ar fi atât de familiar. Orasul o pedepseste pe straina neajutorata pentru simplul motiv ca e o straina neajutorata. Dar ea recupereaza. Noua ne e mai greu.
O frumoasa fugara (Nicole Kidman) nimereste in oraselul american Dogville, ale carui frumuseti naturale sunt iesite din comun – asta daca le dati crezare locuitorilor; daca vreti sa va convingeti cu ochii dumneavoastra, n-aveti cum.
In acest punct, important e sa va pastrati calmul: orasul a fost construit in studio, din câteva linii trase cu creta (strazi, case, chiar si un câine), si daca incepeti sa va intrebati ce fel de film e ala care-si permite s-o angajeze pe Kidman, dar nu-si permite sa-i ofere o casa omeneasca, inseamna ca deja ati apucat-o pe drumul nebuniei si, apropo, Dogville e un film de Lars von Trier.
Von Trier e omul care a calauzit spre spânzuratoare pasii unei Björk inca si mai extraterestre decât de obicei, in filmul Dansând cu noaptea. Existau momente, in filmul acela, când parea sa ne spuna: “Vedeti povestea asta nenorocita? Stati sa vedeti ce pot sa scot din ea! Daca vreti, mai intâi o demontez sub ochii vostri si va arat toate rotitele. Dup-aia o fac la loc si praf va fac!” Nu erau vorbe goale si nu era (numai) facatura: agonia eroinei parea mai autentica decât ar fi dorit unii spectatori, si acelasi lucru se poate spune despre martiriul eroinei din Dogville.
Nu suntem lasati sa vedem frumusetile oraselului, dar suntem facuti sa privim in mintile cetatenilor sai, si ce vedem acolo – piscurile de lasitate, abisurile de cruzime, belsugul de ipocrizie – ar parea din alta lume, daca n-ar fi atât de familiar. Orasul o pedepseste pe straina neajutorata pentru simplul motiv ca e o straina neajutorata. Dar ea recupereaza. Noua ne e mai greu.
