Părerea criticului
După ce a readus la viaţă comedia romantică românească în 2010, cu Bună! Ce faci?, Alexandru Maftei schimbă tonul în Domnişoara Christina, ecranizare după nuvela omonimă a lui Mircea Eliade. Ajutat de o echipă cu excelent ochi pentru detaliu şi de coloana sonoră inspirată, Maftei aruncă pe ecran o combinaţie extrem de rară în cinematograful nostru: film de epocă şi horror de atmosferă.
E greu de prevăzut cu cât entuziasm va întâmpina acest film publicul din România, dar ce putem spune este că Cinemagia se aştepta la mult mai puţin, dat fiind bugetul nu foarte generos şi dificultatea subiectului. Povestea se învârte în jurul tânărului Egor Paşchievici (unde mai găseşti un nume atât de romantic în zilele noastre?), interpretat de un foarte cristic Tudor Aaron Istodor. Împreună cu iubita lui Sanda (Ioana Anastasia Anton, din O lună în Thailanda), Egor ajunge la moşia Moscu, în centrul căreia tronează somptuosul conac al familiei. Egor speră să poată picta în linişte, bucurându-se de compania Sandei, dar zilele la conac sunt bântuite de referiri la domnişoara Christina, mătuşa Sandei ucisă în timpul răscoalei de la 1907.
Pentru cei care nu au citit nuvela nu spunem decât că ecranizarea se apropie foarte mult de genul horror, rămânând în acelaşi timp unul lejer, "pentru... domnişoare". Atmosfera este totul în Domnişoara Christina, de la dialogul ambiguu de la prima cină din conac, în timpul căreia mama Sandei (Maia Morgenstern) devorează cu rapiditate inexplicabilă friptura din farfurie şi ascultă cu vagă uimire comentariile mezinei Simina (o promiţătoare Ioana Sandu), care vorbeşte despre visele bântuite de mătuşa Christina. Curând mirosul de violete şi apariţiile superbei Christina (Anastasia Dumitrescu) vor cuceri întregul conac, iar spectatorul va face legătura cu vorbele ciudate rostite în sat, seceta din regiune, dar şi moartea misterioasă a copiilor şi a animalelor de pe lângă casele oamenilor. Brrr!
Într-o perioadă în care filmele cu subiecte supranaturale sunt dominate de vampiri sclipicioşi şi vegetarieni, Domnişoara Christina ne trimite înapoi în trecut, când morţii-vii reprezentau fiinţele de dincolo de moarte, răul absolut, creaturi prădătoare ce se hrănesc nu doar cu sângele, ci şi cu emoţia şi fascinaţia celor vii. În această direcţie merge Domnişoara Christina al lui Alexandru Maftei, care ignoră (şi bine face) producţii moderne pentru a se întoarce la rădăcinile clasice, gotice, ale genului, reuşind în acelaşi timp o ecranizare cât mai fidelă după una dintre nuvele fantastice ale lui Mircea Eliade.
Domnişoara Christina are multe cârlige cu care poate atrage publicul, dar este departe de a fi perfect. Actorii pronunţă uneori replicile de parcă le-ar sculpta în piatră, iar unele reacţii sunt neconvingătoare. Totodată, se vede că Maftei ar fi avut nevoie de un buget mai generos pentru a aduce pe ecran visele bântuite ale lui Egor, dar economia de mijloace este foarte eficientă într-o anumită direcţie: puţinătatea personajelor şi spaţiul restrâns al locaţiilor lasă eficienta impresie a unui tărâm uitat de lume, în care oamenii sunt la cheremul creaturilor supranaturale.
Cu toate problemele filmului, salutăm curajul lui Alexandru Maftei de a se aventura în direcţii neexplorate de cinema-ul românesc recent. Când tinerii regizori români auto-exilaţi în drama minimalistă cu (sau fără) succes în festivaluri neglijează ofertantul teritoriu al filmului de gen, Maftei deschide uşi către un viitor aşteptat în care filmul de festival şi filmul de gen coexistă coerent.
E greu de prevăzut cu cât entuziasm va întâmpina acest film publicul din România, dar ce putem spune este că Cinemagia se aştepta la mult mai puţin, dat fiind bugetul nu foarte generos şi dificultatea subiectului. Povestea se învârte în jurul tânărului Egor Paşchievici (unde mai găseşti un nume atât de romantic în zilele noastre?), interpretat de un foarte cristic Tudor Aaron Istodor. Împreună cu iubita lui Sanda (Ioana Anastasia Anton, din O lună în Thailanda), Egor ajunge la moşia Moscu, în centrul căreia tronează somptuosul conac al familiei. Egor speră să poată picta în linişte, bucurându-se de compania Sandei, dar zilele la conac sunt bântuite de referiri la domnişoara Christina, mătuşa Sandei ucisă în timpul răscoalei de la 1907.
Pentru cei care nu au citit nuvela nu spunem decât că ecranizarea se apropie foarte mult de genul horror, rămânând în acelaşi timp unul lejer, "pentru... domnişoare". Atmosfera este totul în Domnişoara Christina, de la dialogul ambiguu de la prima cină din conac, în timpul căreia mama Sandei (Maia Morgenstern) devorează cu rapiditate inexplicabilă friptura din farfurie şi ascultă cu vagă uimire comentariile mezinei Simina (o promiţătoare Ioana Sandu), care vorbeşte despre visele bântuite de mătuşa Christina. Curând mirosul de violete şi apariţiile superbei Christina (Anastasia Dumitrescu) vor cuceri întregul conac, iar spectatorul va face legătura cu vorbele ciudate rostite în sat, seceta din regiune, dar şi moartea misterioasă a copiilor şi a animalelor de pe lângă casele oamenilor. Brrr!
Într-o perioadă în care filmele cu subiecte supranaturale sunt dominate de vampiri sclipicioşi şi vegetarieni, Domnişoara Christina ne trimite înapoi în trecut, când morţii-vii reprezentau fiinţele de dincolo de moarte, răul absolut, creaturi prădătoare ce se hrănesc nu doar cu sângele, ci şi cu emoţia şi fascinaţia celor vii. În această direcţie merge Domnişoara Christina al lui Alexandru Maftei, care ignoră (şi bine face) producţii moderne pentru a se întoarce la rădăcinile clasice, gotice, ale genului, reuşind în acelaşi timp o ecranizare cât mai fidelă după una dintre nuvele fantastice ale lui Mircea Eliade.
Domnişoara Christina are multe cârlige cu care poate atrage publicul, dar este departe de a fi perfect. Actorii pronunţă uneori replicile de parcă le-ar sculpta în piatră, iar unele reacţii sunt neconvingătoare. Totodată, se vede că Maftei ar fi avut nevoie de un buget mai generos pentru a aduce pe ecran visele bântuite ale lui Egor, dar economia de mijloace este foarte eficientă într-o anumită direcţie: puţinătatea personajelor şi spaţiul restrâns al locaţiilor lasă eficienta impresie a unui tărâm uitat de lume, în care oamenii sunt la cheremul creaturilor supranaturale.
Cu toate problemele filmului, salutăm curajul lui Alexandru Maftei de a se aventura în direcţii neexplorate de cinema-ul românesc recent. Când tinerii regizori români auto-exilaţi în drama minimalistă cu (sau fără) succes în festivaluri neglijează ofertantul teritoriu al filmului de gen, Maftei deschide uşi către un viitor aşteptat în care filmul de festival şi filmul de gen coexistă coerent.
