Părerea criticului
Vândut ca o comedie, Downsizing este - în principal - un SF social, ce oferă o explorare în cheie soft-SF a problemei suprapopulării. Dacă Soylent Green oferea o viziune a viitorului în care criza alimentară e rezolvată prin... reciclarea cadavrelor omeneşti, Downsizing propune o nouă idee originală cu adevărat unică: micșorarea oamenilor până la 10 centimetri, pentru rezolvarea problemei suprapopulării.
Așadar, așa cum nanotehnologia este o direcție interesantă în cercetare, iată că și SF-ul se îndreaptă acum către mini-univers (echipa de medici care navigha într-un submarin prin fluxul sangvin, spre a spulbera un cheag de sânge din creierul unui savant, în filmul Fantastic Voyage, ar putea fi minii-oamenii avant la lettre).
Vedem în filmul Downsizing că lumea miniaturală are condiții de viață excelente (banii au altă valoare, așa că persoanele din pătura de mijloc a lumii celor mari sunt bogații lumii celor mici) și pare un fel de paradis. Însă, fiecare utopie are prețul ei, iar lumea redusă la scară are proprii marginalizați, propriile conflicte și propriile decizii de luat. Continuând enumerarea ideilor pe care le propune filmul - putem afirma că, oriunde am evada, luăm cu noi propriile probleme și că, oriunde am „fugi”, în orice spațiu protectiv, izolat de lumea haotică, în mic, problemele vor rămâne aceleași.
Pornit ca o comedie, în care micșorarea oamenilor vine la pachet cu tot soiul de contradicții hazlii, filmul devine în a doua parte dramatic, tocmai prin componenta de comentariu social. E o schimbare de registru pe care spectatorul neavizat nu o va „înghiți” ușor. Alternarea aceasta a genurilor creează un dezechilibru între prima și a doua parte a filmului. Alexander Payne (regizor dar și scenarist, alături de Jim Taylor) jonglează cu genurile dar cam pierde din mână întregul.
Spuneam la început de ideea soft-SF originală, pentru care sunt de lăudat scenariștii. Este „soft” tocmai pentru că explicarea procesului de micșorare lipsește, ba - mai mult - e prezentat destul de naiv, fără o componentă științifică: nu se vorbește de reducerea distanţelor dintre atomi, la nivel intramolecular (cam asta ar sta la baza micșorării). Procesul e prezentat naiv și prin asta amuzant (asumat, nu vorbim aici de umor involuntar): o injecție în venă și introducerea clienților într-o încăpere de... micșorare. Nu e deloc condamnabil acest aspect, ci eroarea la nivel logic: miniaturizarea oamenilor se face prin reducerea distanţelor dintre atomi, la nivel intramolecular (fără pierdere de materie). Scenariștii au uitat că masa rămâne aceeaşi - deci micuții oameni sunt prea grei pentru toate piesele de mobilieri pe care se așază în Leisureland, orașul micuților.
Matt Damon apare într-un rol atipic pentru filmografia lui, dar binevenit: mai corpolent, bonom, familist, un bărbat cât se poate de obișnuit; nu mai este eroul de acțiune, nu mai este bărbatul fatal. Damon este înconjurat de o distribuție „colorată” - efervescentul Christoph Waltz, specialista în comedie Kristen Wiig, „bizarul” Udo Kier și thailandeza Hong Chau, cu un rol esențial în a doua parte a filmului.
Promovat ca o comedie, Downsizing are toate calitățile unei drame SF: prezintă o utopie cu beneficiile, dar și capcanele ei ascunse.
Așadar, așa cum nanotehnologia este o direcție interesantă în cercetare, iată că și SF-ul se îndreaptă acum către mini-univers (echipa de medici care navigha într-un submarin prin fluxul sangvin, spre a spulbera un cheag de sânge din creierul unui savant, în filmul Fantastic Voyage, ar putea fi minii-oamenii avant la lettre).
Vedem în filmul Downsizing că lumea miniaturală are condiții de viață excelente (banii au altă valoare, așa că persoanele din pătura de mijloc a lumii celor mari sunt bogații lumii celor mici) și pare un fel de paradis. Însă, fiecare utopie are prețul ei, iar lumea redusă la scară are proprii marginalizați, propriile conflicte și propriile decizii de luat. Continuând enumerarea ideilor pe care le propune filmul - putem afirma că, oriunde am evada, luăm cu noi propriile probleme și că, oriunde am „fugi”, în orice spațiu protectiv, izolat de lumea haotică, în mic, problemele vor rămâne aceleași.
Pornit ca o comedie, în care micșorarea oamenilor vine la pachet cu tot soiul de contradicții hazlii, filmul devine în a doua parte dramatic, tocmai prin componenta de comentariu social. E o schimbare de registru pe care spectatorul neavizat nu o va „înghiți” ușor. Alternarea aceasta a genurilor creează un dezechilibru între prima și a doua parte a filmului. Alexander Payne (regizor dar și scenarist, alături de Jim Taylor) jonglează cu genurile dar cam pierde din mână întregul.
Spuneam la început de ideea soft-SF originală, pentru care sunt de lăudat scenariștii. Este „soft” tocmai pentru că explicarea procesului de micșorare lipsește, ba - mai mult - e prezentat destul de naiv, fără o componentă științifică: nu se vorbește de reducerea distanţelor dintre atomi, la nivel intramolecular (cam asta ar sta la baza micșorării). Procesul e prezentat naiv și prin asta amuzant (asumat, nu vorbim aici de umor involuntar): o injecție în venă și introducerea clienților într-o încăpere de... micșorare. Nu e deloc condamnabil acest aspect, ci eroarea la nivel logic: miniaturizarea oamenilor se face prin reducerea distanţelor dintre atomi, la nivel intramolecular (fără pierdere de materie). Scenariștii au uitat că masa rămâne aceeaşi - deci micuții oameni sunt prea grei pentru toate piesele de mobilieri pe care se așază în Leisureland, orașul micuților.
Matt Damon apare într-un rol atipic pentru filmografia lui, dar binevenit: mai corpolent, bonom, familist, un bărbat cât se poate de obișnuit; nu mai este eroul de acțiune, nu mai este bărbatul fatal. Damon este înconjurat de o distribuție „colorată” - efervescentul Christoph Waltz, specialista în comedie Kristen Wiig, „bizarul” Udo Kier și thailandeza Hong Chau, cu un rol esențial în a doua parte a filmului.
Promovat ca o comedie, Downsizing are toate calitățile unei drame SF: prezintă o utopie cu beneficiile, dar și capcanele ei ascunse.
