Părerea criticului
Dacă aţi urmărit serialul Downton Abbey, probabil v-ar plăcea şi filmul, care aduce pe ecran majoritatea personajelor cheie ale serialului, crescând cu ceva în plus, şi organizând totul în jurul evenimentului unei vizite a regelui George V (Simon Jones) şi a Reginei Mary (Geraldine James).
Dacă nu sunteţi fanii serialului, nu credem că vă veți îndrepta spre cinema să vedeţi acest film. Nici producătorii, se pare, nu s-au aşteptat la asta, şi - de aceea - filmul Downton nu încearcă măcar să prezinte un fundal sau o introducere pentru cei care nu sunt familiarizaţi cu viaţa familiei Crawley şi a acelor care îi servesc în casă.
Îşi plasează acţiunea în mediul aristocratic al Marii Britanii în toamna lui 1927, la nici doi ani după evenimentele din serial. Filmul are o secvenţă grandioasă la deschidere, cu unghi amplu şi cu scene filmate din aer, indicând clar anvergura a ceeea ce urmează să aibă loc.
După ce soseşte o scrisoare de la Palat, care îl informează pe Lordul Crawley (Hugh Bonneville) că Downton va găzdui vizita regelui George V şi a reginei Mary, în timpul vizitei acestora în nordul Angliei, atât familia nobiliară cât şi servitorii lor nu îşi mai încap în piele de bucurie. Totuşi, furia va izbucni atunci când entuziaştii slujitori de la Downton sunt informaţi, fără menajamente, că regele şi regina îşi vor aduce proprii lor slujitori, deci serviciile celor de la Downton nu mai sunt necesare. Ţinând cont de bucuria lor de a avea ocazia să îi servească pe Rege şi pe Regină, e de înţeles şi dezamăgirea.
Dar e vorba de mai multe în acest film, lucruri care ţin de logica serialului Downton Abbey: detalii în care vinul e turnat în pahare printr-o pânză, grija unei moşteniri (Imelda Staunton joacă rolul Lady Maud Bagshaw, o verişoară a Lordului Grantham , care are de gând să nu îl facă moştenitor), un zelos Molesley (Kevin Doyle) care se alătură servitorilor. Dame Maggie Smith joacă rolul Contesei văduve de Grantham, care nu este mulţumită de problema moştenirii.
Ca în serial, salvarea filmului vine de la distribuirea inspirată a unor roluri: Dame Maggie Smith este Contesa văduvă de Grantham, mama lordului Crawley, mereu nemulţumită şi mereu prost-dispusă. În antiteză cu strălucita Penelope Wilton în rolul baronesei Merton, cele două reuşesc să creeze un cuplu comic. Servind replici precum „Machiavelli a fost subestimat, a avut multe calităţi”, Maggie Smith încearcă să facă dreptate în familie, în timp ce eleganta Lady Mary (Dockery) conduce pregătirile pentru vizita regală. Imelda Staunton străluceşte în rolul verişoarei Lady Bagshaw, în timp ce Tuppence Middleton este agreabila Lucy, misterioasa şi grijulia ei servitoare.
Din punct de vedere narativ, Downton Abbey nu reinventează roata, ceea ce nu e rău. Există un confort şi o bucurie văzând din nou aceste personaje care dospesc în vieţile lor, unde totul pare extrem de important dar în realitate nimic nu e. În plus, totul pare să arate mai bine decât în serial. Poate datorită frunzelor de toamnă care cad pe peluza verde a familie Crawley, sau a orei magice surprinse de camera de filmat a lui Ben Smitherd. Chiar şi costumele , semnate de Anna Robbins, care a făcut din ele o semnătură a filmului, apar pe ecran cu textură şi cu strălucire.
Ne-am amuzat citind cronicile de afară ale filmului. „Într-un moment în care filmele de pe marile ecrane înfăţişează drame de viaţă şi de moarte, iată un film în care cea mai mare tensiune vine din modul în care se face o friptură. Şi merită spus, fără a fi spoiler, că servitorii din film chiar ştiu să o facă”, scrie theplaylist.net.
„Cât de plăcut să descoperi o Anglie fără Boris Johnson şi unde cea mai îndrăzneaţă figură americană este Elizabeth McGovern cu coroniță. Cât de plăcut să petreci câteva ore unde manierele contează şi cel mai dur cuvânt spus de cineva este „al naibii”, a scris ppublicația Vulture iar Indiewire a notat: „Asemenea unor filme precum Camelot sau Frumoasa adormită, Downton Abbey trăieşte în propriul său turn de fildeş, îmbunătăţit cu numeroase detalii istorice care îl plasează într-o anume realitate”.
Dacă nu sunteţi fanii serialului, nu credem că vă veți îndrepta spre cinema să vedeţi acest film. Nici producătorii, se pare, nu s-au aşteptat la asta, şi - de aceea - filmul Downton nu încearcă măcar să prezinte un fundal sau o introducere pentru cei care nu sunt familiarizaţi cu viaţa familiei Crawley şi a acelor care îi servesc în casă.
Îşi plasează acţiunea în mediul aristocratic al Marii Britanii în toamna lui 1927, la nici doi ani după evenimentele din serial. Filmul are o secvenţă grandioasă la deschidere, cu unghi amplu şi cu scene filmate din aer, indicând clar anvergura a ceeea ce urmează să aibă loc.
După ce soseşte o scrisoare de la Palat, care îl informează pe Lordul Crawley (Hugh Bonneville) că Downton va găzdui vizita regelui George V şi a reginei Mary, în timpul vizitei acestora în nordul Angliei, atât familia nobiliară cât şi servitorii lor nu îşi mai încap în piele de bucurie. Totuşi, furia va izbucni atunci când entuziaştii slujitori de la Downton sunt informaţi, fără menajamente, că regele şi regina îşi vor aduce proprii lor slujitori, deci serviciile celor de la Downton nu mai sunt necesare. Ţinând cont de bucuria lor de a avea ocazia să îi servească pe Rege şi pe Regină, e de înţeles şi dezamăgirea.
Dar e vorba de mai multe în acest film, lucruri care ţin de logica serialului Downton Abbey: detalii în care vinul e turnat în pahare printr-o pânză, grija unei moşteniri (Imelda Staunton joacă rolul Lady Maud Bagshaw, o verişoară a Lordului Grantham , care are de gând să nu îl facă moştenitor), un zelos Molesley (Kevin Doyle) care se alătură servitorilor. Dame Maggie Smith joacă rolul Contesei văduve de Grantham, care nu este mulţumită de problema moştenirii.
Ca în serial, salvarea filmului vine de la distribuirea inspirată a unor roluri: Dame Maggie Smith este Contesa văduvă de Grantham, mama lordului Crawley, mereu nemulţumită şi mereu prost-dispusă. În antiteză cu strălucita Penelope Wilton în rolul baronesei Merton, cele două reuşesc să creeze un cuplu comic. Servind replici precum „Machiavelli a fost subestimat, a avut multe calităţi”, Maggie Smith încearcă să facă dreptate în familie, în timp ce eleganta Lady Mary (Dockery) conduce pregătirile pentru vizita regală. Imelda Staunton străluceşte în rolul verişoarei Lady Bagshaw, în timp ce Tuppence Middleton este agreabila Lucy, misterioasa şi grijulia ei servitoare.
Din punct de vedere narativ, Downton Abbey nu reinventează roata, ceea ce nu e rău. Există un confort şi o bucurie văzând din nou aceste personaje care dospesc în vieţile lor, unde totul pare extrem de important dar în realitate nimic nu e. În plus, totul pare să arate mai bine decât în serial. Poate datorită frunzelor de toamnă care cad pe peluza verde a familie Crawley, sau a orei magice surprinse de camera de filmat a lui Ben Smitherd. Chiar şi costumele , semnate de Anna Robbins, care a făcut din ele o semnătură a filmului, apar pe ecran cu textură şi cu strălucire.
Ne-am amuzat citind cronicile de afară ale filmului. „Într-un moment în care filmele de pe marile ecrane înfăţişează drame de viaţă şi de moarte, iată un film în care cea mai mare tensiune vine din modul în care se face o friptură. Şi merită spus, fără a fi spoiler, că servitorii din film chiar ştiu să o facă”, scrie theplaylist.net.
„Cât de plăcut să descoperi o Anglie fără Boris Johnson şi unde cea mai îndrăzneaţă figură americană este Elizabeth McGovern cu coroniță. Cât de plăcut să petreci câteva ore unde manierele contează şi cel mai dur cuvânt spus de cineva este „al naibii”, a scris ppublicația Vulture iar Indiewire a notat: „Asemenea unor filme precum Camelot sau Frumoasa adormită, Downton Abbey trăieşte în propriul său turn de fildeş, îmbunătăţit cu numeroase detalii istorice care îl plasează într-o anume realitate”.
