Părerea criticului
Al treilea cel mai vizionat film al toamnei lui 2014, după numărul de spectatori (57.182) din weekendul premierei, Dracula: Povestea nespusă are cu ce să ţină publicul în sala de cinema: efecte speciale spectaculoase, o viziune regizorală prin care debutantul Gary Shore se dovedeşte un regizor extrem de talentat şi (culmea, in contextul unui film cu elemente horror) sensibil, plus un protagonist care îi şterge lui Vlad Ţepeş aura medievală.
Luke Evans are aerul unui principe renascentist, stilat şi calculat, inteligent, cultivat, intelectual, care pune raţiunea şi politica înaintea violenţei în postura domnitorului valah... Ţepes era brutal şi medieval, asta daca nu cumva şi psihopat. „Voi face ceea ce un prinţ face: negociază", îşi propune în primă fază personajul titular din Dracula Untold, când ameninţarea lui Mehmed Cuceritorul (Dominic Cooper) cere o acţiune imediată. Dracula lui Luke Evans este şi incredibil de tandru. Ţepes era obişnuit cu violenţa şi o considera o modalitate legitimă de dialog şi de autoritate. Nu cunoaştem latura lui tandră, şi - chiar daca avea vreuna - ştim despre Ţepes doar că poseda o placere aproape patologică de a provoca durere şi oroare. Ştim ca dusese o copilarie dură departe de familie. Cu aerul său, Luke Evans mi s-a părut potrivit doar în ipostaza „reîncarnată”, versiunea londoneză, din zilele noastre, a personajului.
Regizorul Gary Shore m-a impresionat prin viziunea regizorală - deşi e debutant nu a fost înfrânt de faptul că a avut de abordat un film de anvergura unui fantasy, în care a avut de prins în cadru şi impresionanta armată otomană şi creatura fantastică Dracula, ce se metamorfozează: se expandează în nor de lilieci şi regrupează în formă umană, în câteva secunde. Dacă Tarantino trecea pe alb-negru în Kill Bill atunci când scenele de luptă deveniseră mult prea sângeroase ca să mai poată fi suportate de spectator, Gary Shore proiectează preţ de câteva zeci de secunde scenele de luptă pe lama unei săbii. Secvenţa este magistrală. Tot Shore e autorul uneia dintre cele mai emoţionante secvenţe pe care le-am văzut pe marele ecran, de la Dredd încoace. Şi acolo un personaj feminin cheie cădea în gol, în slow motion, secunde în şir. Momentul e copleşitor.
Sub aspectul efectelor speciale, e inedită şi totuşi la îndemână modalitatea în care Maestrul Vampir (Charles Dance) îşi „simte” victimele. Soundtrack-ul completează efectul horror al apariţiei acestui Vampir bătrân de secole. Desfigurarea corpului de vampir în bătaia soarelui e, iarăşi un efect reuşit.
Reîntorcându-ne la fidelitatea istorică, sângerosul domn valah e reconstituit fidel numai la nivel vestimentar. Dacă numele personajelor şi costumele sunt credibile (e o plăcere să-l auzi pe Luke Evans rostind numele „Andrei”, „Dumitru”), nu la fel este şi plasarea istorică: Vlad Ţepes/Dracula nu a domnit niciodată în Transilvania, ci în Valahia, după cum un popor „transilvănean” - cum e numit în film - nu există. Reconstituirea cadrului geografic este aproape la fel de subţire, însa peisajul de „Stapânul Inelelor„ deranjeaza mai puţin dacă ţinem cont de faptul că filmul e, până la urmă, un fantasy. Elementul narativ al tributului acordat turcilor este unul corect din punct de vedere istoric, aşa cum ştim din manuale, ca şi descrierea tributului în copii pentru a-i face ieniceri (o practică a vremii, care a rămas un element odios al dominaţiei otomane în Balcani- deşi privită de cealaltă parte a istoriografiei descrie o armată modernă cu soldaţi bine antrenaţi şi suficiente libertăţi şi drepturi pentru contextul istoric). Punctul final al luptei este depunctat de o replică ridicolă „Te voi scoate din cărţile de istorie” ( pe atunci cuvântul, chiar pentru scrierile de cronicari, ar fi fost altul).
Luke Evans are aerul unui principe renascentist, stilat şi calculat, inteligent, cultivat, intelectual, care pune raţiunea şi politica înaintea violenţei în postura domnitorului valah... Ţepes era brutal şi medieval, asta daca nu cumva şi psihopat. „Voi face ceea ce un prinţ face: negociază", îşi propune în primă fază personajul titular din Dracula Untold, când ameninţarea lui Mehmed Cuceritorul (Dominic Cooper) cere o acţiune imediată. Dracula lui Luke Evans este şi incredibil de tandru. Ţepes era obişnuit cu violenţa şi o considera o modalitate legitimă de dialog şi de autoritate. Nu cunoaştem latura lui tandră, şi - chiar daca avea vreuna - ştim despre Ţepes doar că poseda o placere aproape patologică de a provoca durere şi oroare. Ştim ca dusese o copilarie dură departe de familie. Cu aerul său, Luke Evans mi s-a părut potrivit doar în ipostaza „reîncarnată”, versiunea londoneză, din zilele noastre, a personajului.
Regizorul Gary Shore m-a impresionat prin viziunea regizorală - deşi e debutant nu a fost înfrânt de faptul că a avut de abordat un film de anvergura unui fantasy, în care a avut de prins în cadru şi impresionanta armată otomană şi creatura fantastică Dracula, ce se metamorfozează: se expandează în nor de lilieci şi regrupează în formă umană, în câteva secunde. Dacă Tarantino trecea pe alb-negru în Kill Bill atunci când scenele de luptă deveniseră mult prea sângeroase ca să mai poată fi suportate de spectator, Gary Shore proiectează preţ de câteva zeci de secunde scenele de luptă pe lama unei săbii. Secvenţa este magistrală. Tot Shore e autorul uneia dintre cele mai emoţionante secvenţe pe care le-am văzut pe marele ecran, de la Dredd încoace. Şi acolo un personaj feminin cheie cădea în gol, în slow motion, secunde în şir. Momentul e copleşitor.
Sub aspectul efectelor speciale, e inedită şi totuşi la îndemână modalitatea în care Maestrul Vampir (Charles Dance) îşi „simte” victimele. Soundtrack-ul completează efectul horror al apariţiei acestui Vampir bătrân de secole. Desfigurarea corpului de vampir în bătaia soarelui e, iarăşi un efect reuşit.
Reîntorcându-ne la fidelitatea istorică, sângerosul domn valah e reconstituit fidel numai la nivel vestimentar. Dacă numele personajelor şi costumele sunt credibile (e o plăcere să-l auzi pe Luke Evans rostind numele „Andrei”, „Dumitru”), nu la fel este şi plasarea istorică: Vlad Ţepes/Dracula nu a domnit niciodată în Transilvania, ci în Valahia, după cum un popor „transilvănean” - cum e numit în film - nu există. Reconstituirea cadrului geografic este aproape la fel de subţire, însa peisajul de „Stapânul Inelelor„ deranjeaza mai puţin dacă ţinem cont de faptul că filmul e, până la urmă, un fantasy. Elementul narativ al tributului acordat turcilor este unul corect din punct de vedere istoric, aşa cum ştim din manuale, ca şi descrierea tributului în copii pentru a-i face ieniceri (o practică a vremii, care a rămas un element odios al dominaţiei otomane în Balcani- deşi privită de cealaltă parte a istoriografiei descrie o armată modernă cu soldaţi bine antrenaţi şi suficiente libertăţi şi drepturi pentru contextul istoric). Punctul final al luptei este depunctat de o replică ridicolă „Te voi scoate din cărţile de istorie” ( pe atunci cuvântul, chiar pentru scrierile de cronicari, ar fi fost altul).
