Părerea criticului
Contrar majorităţii filmelor de groază, care se joacă mai mult sau mai puţin abil cu rezistenţa spectatorului, prin exhibarea violenţei fizice, până la gradul de insuportabilitate, Raimi revine la un procedeu convenţional dar eficient - alternează momentele horror, cărora uneori le dă un aer de desen animat, cu momente de "relaxare", menţinând o stare de frică pe toată durata filmului.
Spectatorul, lăsat singur pe fondul unei atmosfere apăsătoare, trebuie să facă faţă numeroaselor zgomote neaşteptate susţinute de soundtrack-ul excelent al lui Christopher Young. Neliniştea personajului este resimţită şi de spectator, simultan, nu ştim nimic în plus faţă de Christine Brown (Alison Lohman), descoperim în acelaşi timp ce urmează să se întâmple. Drag Me to Hell seamănă cu un tren-fantomă în care nu te poţi aventura decât ca să ai o experienţă absolut răvăşitoare.
Sam Raimi revine, după o schimbare de curs reuşită (cu seria Spider Man) la genul care l-a consacrat: horror-ul. Dacă fanii Evil Dead s-au temut de cum îşi va face Raimi întoarcerea, mai ales că Drag Me to Hell are în State un rating uşor, PG-13 (în România nerecomandat sub 15 ani), în realitate e suficient să priveşti primele minute din film ca să-ţi dai seama că producţia va rămâne una semnificativă a genului.
Personajul Christinei Brown (Alison Lohman) trece de la o viaţă ştearsă la una în care trebuie să înfrunte spirite malefice, iar Raimi nu lasă lucrurile doar la acest nivel, ci plusează inteligent cu reţeta care l-a făcut cunoscut lumii întregi - ne livrează momente de umor savuros.
Christina Brown, tânără specialistă în imobiliare, face greşeala de a refuza dosarul unei bătrâne ţigănci pentru a intra în graţiile şefului ei. Bătrâna o blestemă, invocând demonul Lamia. Christine va fi aruncată, în nu mai mult de trei zile, în Iad. Este începutul coşmarului pentru eroină şi a delirului spectatorului.
După un pre-generic halucinant, care anunţă atmosfera filmului, Sam Raimi distilează intriga recurgând la o scurtă prezentare iniţială, după care povestea se adânceşte ducând la o stare de frică intensă. Cu cât orele trec pentru Christine, cu atât frica primeşte noi valenţe, iar ceea ce l-a terifiat pe spectator cu un moment înainte devine plăcere vinovată, pentru ca mai apoi să se lase sedus de un alt moment, care sigur îl va surprinde din nou... Un delir în primul rând vizual, deşi - chiar după 28 de ani, Sam Raimi continuă să-şi mişte camera în toate direcţiile, dând scene halucinante, de o energie frapantă (incantaţia, de exemplu). Ultimul sfert de ora este delicios, relativ calm faţă de potopul de la început, dantesc şi hilar.
Sam Raimi dovedeşte, cu revenirea sa la filmul horror, atât de decalată faţă de ultima producţie de acest gen, că nu şi-a pierdut suflul, că are în continuare idei excentrice, geniale. Sam Raimi reconfirmă că este un maestru al genului.
Spectatorul, lăsat singur pe fondul unei atmosfere apăsătoare, trebuie să facă faţă numeroaselor zgomote neaşteptate susţinute de soundtrack-ul excelent al lui Christopher Young. Neliniştea personajului este resimţită şi de spectator, simultan, nu ştim nimic în plus faţă de Christine Brown (Alison Lohman), descoperim în acelaşi timp ce urmează să se întâmple. Drag Me to Hell seamănă cu un tren-fantomă în care nu te poţi aventura decât ca să ai o experienţă absolut răvăşitoare.
Sam Raimi revine, după o schimbare de curs reuşită (cu seria Spider Man) la genul care l-a consacrat: horror-ul. Dacă fanii Evil Dead s-au temut de cum îşi va face Raimi întoarcerea, mai ales că Drag Me to Hell are în State un rating uşor, PG-13 (în România nerecomandat sub 15 ani), în realitate e suficient să priveşti primele minute din film ca să-ţi dai seama că producţia va rămâne una semnificativă a genului.
Personajul Christinei Brown (Alison Lohman) trece de la o viaţă ştearsă la una în care trebuie să înfrunte spirite malefice, iar Raimi nu lasă lucrurile doar la acest nivel, ci plusează inteligent cu reţeta care l-a făcut cunoscut lumii întregi - ne livrează momente de umor savuros.
Christina Brown, tânără specialistă în imobiliare, face greşeala de a refuza dosarul unei bătrâne ţigănci pentru a intra în graţiile şefului ei. Bătrâna o blestemă, invocând demonul Lamia. Christine va fi aruncată, în nu mai mult de trei zile, în Iad. Este începutul coşmarului pentru eroină şi a delirului spectatorului.
După un pre-generic halucinant, care anunţă atmosfera filmului, Sam Raimi distilează intriga recurgând la o scurtă prezentare iniţială, după care povestea se adânceşte ducând la o stare de frică intensă. Cu cât orele trec pentru Christine, cu atât frica primeşte noi valenţe, iar ceea ce l-a terifiat pe spectator cu un moment înainte devine plăcere vinovată, pentru ca mai apoi să se lase sedus de un alt moment, care sigur îl va surprinde din nou... Un delir în primul rând vizual, deşi - chiar după 28 de ani, Sam Raimi continuă să-şi mişte camera în toate direcţiile, dând scene halucinante, de o energie frapantă (incantaţia, de exemplu). Ultimul sfert de ora este delicios, relativ calm faţă de potopul de la început, dantesc şi hilar.
Sam Raimi dovedeşte, cu revenirea sa la filmul horror, atât de decalată faţă de ultima producţie de acest gen, că nu şi-a pierdut suflul, că are în continuare idei excentrice, geniale. Sam Raimi reconfirmă că este un maestru al genului.
