Părerea criticului
Citind candva o monografie Stanley Kramer, mi s-a intiparit in minte faptul ca respectabilul maestru al filmului american discuta intotdeauna cu mult mai mult interes si implicare despre notoriile lui esecuri, decat despre admirabilele-i reusite - lectie pe care am asimilat-o atat de constiincios incat, dupa cincisprezece ani, prezent cu propriul meu film la Costinesti, am inceput (aproape inconstient) sa-l disec in acelasi stil - greselile pe care le facusem fiind cele al caror mecanism ma preocupa cel mai mult, oferind totodata si posibile invataturi pentru tinerii prezenti la festival. Spre surprinderea mea amuzata, un june ziarist a sfarsit prin a ma intreba: "Pai si daca filmul are atatea greseli, de ce l-ati mai adus la festival?" Se recunostea limpede, in aceasta atitudine confuza, efectul confruntarii repetate cu alti realizatori, capabili numai sa insire ca margelele pe ata calitatile (orbitoare - sau... doar chioritoare) ale propriilor lor filme, indiferent daca erau niste mirobolante capodopere ori rateuri lamentabile.
Si iata cum, dupa alti paisprezece ani, eu insumi simt ca ma incearca, in fata sinceritatii dezarmante cu care Petre Nastase isi asuma esecul "Dragostei pierdute", un sentiment de deruta - dublata de o autentica prospetime, dupa pleiada de autoadulari gomoase din ultimii ani (nici n-are rost sa le mai insiram, trista lor faima fiind de mult publica). in sfarsit, sunt scutit de necesitatea abordarii polemice (deloc placuta - dar adesea impusa de aroganta veleitarilor sugerati mai sus), avand posibilitatea unei atitudini critice pe cat de intransigente, pe atat de calme si detasate.
Tot necazul porneste de la scenariu - din pacate, nul pe toate planurile. Indiferent in care plan atacam textul (al nuvelei "Aventurile unei zile", al piesei "Petrecere intr-un pian cu coada", sau al filmului de fata - intitulat alternativ si "Aripi de fluturi"), povestirea e de un amatorism siderant: schematica, dezechilibrata, lacunara, cu o logica naiva si o atitudine moralizatoare super-didactica, pentru ca finalmente sa ajunga a se-nvarti in jurul cozii - pe scurt: un tanar sot si tata a gustat din cele sapte pacate si, ca pedeapsa, Dumnezeu ii trimite doi camionagii care-i violeaza mortal sotia si fetita; la vederea lor, respectivul sufera un soc psihic si, lovit de amnezie, e internat intr-un sanatoriu de boli psihice; acolo, mecanicul de la calorifer e un avatar al lui Dumnezeu (cam la fel ca-n "Eraserhead", dar nu in sens bun) pentru care destinele muritorilor sunt niste fluturasi de insectar; asistenta cea sexy vrea sa se impreuneze cu misteriosul nostru pacient, dar se razgandeste pe parcurs; nu peste mult, el o vede facand acelasi lucru cu medicul psihiatru, pe pian, ceea ce-i readuce memoria; calauzit de mecanicul demiurgic, pleaca din sanatoriu si descopera ca sotia si fiica sunt bine-mersi, ingrijite de cel mai bun prieten al lui, cu care au format o noua familie; au loc explicatii intre unii si altii (cea mai incomoda, cu prietenul, fiind proiectata in imaginarul celor doi ca o bataie sora cu moartea), dupa care femeia si copila revin la sotul si tatal lor legitim; caloriferistul Dumnezeu pleaca pe un drum, filosofand.
E evident ca, desi Mihai Ispirescu este considerat scriitor, aceasta trama se situeaza cam la nivelul tinerelor sperante din cenaclurile gimnaziale - lung e drumul pana la proza de un calibru cat de cat acceptabil, ca sa nu mai vorbim de rigorile incomparabil mai stricte ale dramaturgiei de teatru si, in special, de film. Producatorii si regisorul, constienti de inconsistenta derizoriului text ispirescian, l-au muncit cu sarg (pe parcursul a vreo zece variante succesive, suprapuse, incalecate, etc.), nereusind, din motive numai de ei stiute, sa-i dea o forma de scenariu. in disperare de cauza, s-au apucat sa filmeze - si de asta data, din motive invaluite in mister.
Se cuvine sa mentionam ca regia lui Petre Nastase e foarte "insistenta", ca sa zic asa - compozitii plastice calofil cautate, miscari de camera voit alambicate (peste spectaculosul decor al sanatoriului Ana Aslan, prin padure, printre mobilele stil invelite in huse, plastic si neverosimil, din conacul bucurestean unde-a locuit candva familia cu pricina...), valorificate in special de talentul deja consacrat al directorului de imagine Liviu Marghidan. in rest, la lucrul cu actorii, stam dezastruos din pacate - in primul rand din cauza inconsistentei partiturilor (se disting, de exemplu, doua dintre cele mai gratuite si inutile personaje: psihiatrul cabotin - Gelu Nitu, un actor bun folosit rau - si asistenta nimfomana - Kitty Cepraga, o non-actrita folosita tot rau), dar si pentru ca mizanscenele sunt gandite schematic, insuficient repetate si, adesea, incropite din cadre disparate (cu cate un singur actor pe platou, vorbind in directia unde chipurile s-ar afla celalalt - si se simte!) Instalatorul divin, intruchipat de Mircea Diaconu, e ratat, in chip paradoxal, tocmai datorita incontestabilului talent al actorului: lipsit de un suport dramaturgic concret, Diaconu isi foloseste in gol mijloacele de rutina, devenind astfel surprinzator de artificial. Singura prezenta oarecum pitoreasca ramane nebunul din curte care vorbeste singur intr-un amestec de franceza si romana rurala - n-are legatura cu actiunea, dar turuie dragut.
Mai merita o nota extrem de slaba muzica lui Mihai Pocorschi, si tot pe considerente conjuncturale: desi corect compusa in sine, partitura se suprapune strident, tautologic si cicalitor peste imagine, astfel ca pe cat de bine suna, pe atat de prost functioneaza in context.
Ca un addendum anecdotic, prezinta interes faptul ca, neajungandu-le banii, realizatorii au renuntat la un calup insemnat din film (fragmentul din trecut care ar fi trebuit sa contina pacatosenia personajului principal, pentru care-i sunt pedepsite nevasta si fetita). Convingerea lor e ca, in prezenta acelor secvente, busuiocul s-ar mai fi dres intrucatva, dar imi ingadui sa raman sceptic: chiar si asa, stiind cum ar fi trebuit sa arate, povestea lui Mihai Ispitescu ramane aceeasi facatura diletanta. Nici nu-i de mirare ca, potrivit propriei sale marturisiri, Petre Nastase a ajuns treptat sa-si deteste propriul film, finalizandu-l in dorul lelii. Bine macar ca, asa cum spuneam, o recunoaste deschis.
Si iata cum, dupa alti paisprezece ani, eu insumi simt ca ma incearca, in fata sinceritatii dezarmante cu care Petre Nastase isi asuma esecul "Dragostei pierdute", un sentiment de deruta - dublata de o autentica prospetime, dupa pleiada de autoadulari gomoase din ultimii ani (nici n-are rost sa le mai insiram, trista lor faima fiind de mult publica). in sfarsit, sunt scutit de necesitatea abordarii polemice (deloc placuta - dar adesea impusa de aroganta veleitarilor sugerati mai sus), avand posibilitatea unei atitudini critice pe cat de intransigente, pe atat de calme si detasate.
Tot necazul porneste de la scenariu - din pacate, nul pe toate planurile. Indiferent in care plan atacam textul (al nuvelei "Aventurile unei zile", al piesei "Petrecere intr-un pian cu coada", sau al filmului de fata - intitulat alternativ si "Aripi de fluturi"), povestirea e de un amatorism siderant: schematica, dezechilibrata, lacunara, cu o logica naiva si o atitudine moralizatoare super-didactica, pentru ca finalmente sa ajunga a se-nvarti in jurul cozii - pe scurt: un tanar sot si tata a gustat din cele sapte pacate si, ca pedeapsa, Dumnezeu ii trimite doi camionagii care-i violeaza mortal sotia si fetita; la vederea lor, respectivul sufera un soc psihic si, lovit de amnezie, e internat intr-un sanatoriu de boli psihice; acolo, mecanicul de la calorifer e un avatar al lui Dumnezeu (cam la fel ca-n "Eraserhead", dar nu in sens bun) pentru care destinele muritorilor sunt niste fluturasi de insectar; asistenta cea sexy vrea sa se impreuneze cu misteriosul nostru pacient, dar se razgandeste pe parcurs; nu peste mult, el o vede facand acelasi lucru cu medicul psihiatru, pe pian, ceea ce-i readuce memoria; calauzit de mecanicul demiurgic, pleaca din sanatoriu si descopera ca sotia si fiica sunt bine-mersi, ingrijite de cel mai bun prieten al lui, cu care au format o noua familie; au loc explicatii intre unii si altii (cea mai incomoda, cu prietenul, fiind proiectata in imaginarul celor doi ca o bataie sora cu moartea), dupa care femeia si copila revin la sotul si tatal lor legitim; caloriferistul Dumnezeu pleaca pe un drum, filosofand.
E evident ca, desi Mihai Ispirescu este considerat scriitor, aceasta trama se situeaza cam la nivelul tinerelor sperante din cenaclurile gimnaziale - lung e drumul pana la proza de un calibru cat de cat acceptabil, ca sa nu mai vorbim de rigorile incomparabil mai stricte ale dramaturgiei de teatru si, in special, de film. Producatorii si regisorul, constienti de inconsistenta derizoriului text ispirescian, l-au muncit cu sarg (pe parcursul a vreo zece variante succesive, suprapuse, incalecate, etc.), nereusind, din motive numai de ei stiute, sa-i dea o forma de scenariu. in disperare de cauza, s-au apucat sa filmeze - si de asta data, din motive invaluite in mister.
Se cuvine sa mentionam ca regia lui Petre Nastase e foarte "insistenta", ca sa zic asa - compozitii plastice calofil cautate, miscari de camera voit alambicate (peste spectaculosul decor al sanatoriului Ana Aslan, prin padure, printre mobilele stil invelite in huse, plastic si neverosimil, din conacul bucurestean unde-a locuit candva familia cu pricina...), valorificate in special de talentul deja consacrat al directorului de imagine Liviu Marghidan. in rest, la lucrul cu actorii, stam dezastruos din pacate - in primul rand din cauza inconsistentei partiturilor (se disting, de exemplu, doua dintre cele mai gratuite si inutile personaje: psihiatrul cabotin - Gelu Nitu, un actor bun folosit rau - si asistenta nimfomana - Kitty Cepraga, o non-actrita folosita tot rau), dar si pentru ca mizanscenele sunt gandite schematic, insuficient repetate si, adesea, incropite din cadre disparate (cu cate un singur actor pe platou, vorbind in directia unde chipurile s-ar afla celalalt - si se simte!) Instalatorul divin, intruchipat de Mircea Diaconu, e ratat, in chip paradoxal, tocmai datorita incontestabilului talent al actorului: lipsit de un suport dramaturgic concret, Diaconu isi foloseste in gol mijloacele de rutina, devenind astfel surprinzator de artificial. Singura prezenta oarecum pitoreasca ramane nebunul din curte care vorbeste singur intr-un amestec de franceza si romana rurala - n-are legatura cu actiunea, dar turuie dragut.
Mai merita o nota extrem de slaba muzica lui Mihai Pocorschi, si tot pe considerente conjuncturale: desi corect compusa in sine, partitura se suprapune strident, tautologic si cicalitor peste imagine, astfel ca pe cat de bine suna, pe atat de prost functioneaza in context.
Ca un addendum anecdotic, prezinta interes faptul ca, neajungandu-le banii, realizatorii au renuntat la un calup insemnat din film (fragmentul din trecut care ar fi trebuit sa contina pacatosenia personajului principal, pentru care-i sunt pedepsite nevasta si fetita). Convingerea lor e ca, in prezenta acelor secvente, busuiocul s-ar mai fi dres intrucatva, dar imi ingadui sa raman sceptic: chiar si asa, stiind cum ar fi trebuit sa arate, povestea lui Mihai Ispitescu ramane aceeasi facatura diletanta. Nici nu-i de mirare ca, potrivit propriei sale marturisiri, Petre Nastase a ajuns treptat sa-si deteste propriul film, finalizandu-l in dorul lelii. Bine macar ca, asa cum spuneam, o recunoaste deschis.
