Părerea criticului
Pana la Moulin Rouge! al lui Buz Lurhmann, musicalul american a cam trait din amintirile epocii de glorie cand Gene Kelly canta prin ploaie, Maurice Chevalier multumea cerului pentru existenta tinerelelor, iar Richard Beymer si Russ Tamblyn se intalneau cu mult timp inainte de Twin Peaks. Post "Moulin Rouge!" cam tot din amintiri se traieste, dar pretentiile au crescut colosal. Cu succesul lui Chicago in spate, n-a fost an fara ecranizare a unei creatii de pe Broadway (si n-ati vazut inca nimic, in 2008 se anunta Sunset Boulevard), fiecare tintind statuete si glorie eterna.
In Dreamgirls, trupa compusa din Deena (Beyonce), Effie (Jennifer Hudson) si Lorrell (Anika Noni Rose) face primii pasi in business acompaniindu-l pe Jimmy Early (Eddie Murphy) si ajunge pana in varful chart-urilor anilor 60-70, sub obladuirea managerului Curtis Taylor (Jamie Foxx), mereu in cautare de sound nou si de noi formule pentru succes. Vizionandu-l, nu-ti trebuie prea multe facultati sa-ti dai seama de ce s-au luat producatorii cu mainile de cap cand au fost anuntate nominalizarile la Oscar, iar filmul, desi a bifat opt, n-a reusit sa prinda un loc printre cele cinci de la Best Movie.Undeva sub toate numerele muzicale mai deloc memorabile (Steppin’ to the Bad Side si Jimmy’s Rap sunt singurele care mai variaza de la soporificul r’n’b/soul din rest) si sub realizarea de film facut cu bani multi (costume, scenografie, coregrafii, toate ok) e povestea aia clasica americana despre drumul de la saracie la succes si problemele care apar cand ajungi la varf, cu compromisurile de rigoare. Dar e atat de bine ascunsa sub gloss-ul dat de Bill Condon (genul de regizor care primeste proiecte bune si le duce la capat mai mult decat onorabil, fara sa fie in stare sa le dea macar un strop de magie) incat la sfarsit nu-ti mai raman in minte decat culorile decorurilor si, eventual, actorii.
Bine, bine, dar actorii astia cum sunt? Pai, la cat s-a discutat despre Hudson, Murphy & Co., detaliile ar plictisi. La un scurt pe doi, ar suna cam asa: pentru un debut, fata de la American Idol, Hudson, joaca acceptabil; Eddie Murphy a stat atat de multa vreme pierdut prin Pluto Nash-uri si Daddy Day Care-uri incat, scos din ele, parca nu e chiar groaznic; Beyonce arata bine si atat (insa de ce ai vrea mai mult?), iar Jamie Foxx are cel mai interesant rol ca managerul transformat de succes si de bani intr-o scursura (rol de care se achita bine).Daca as fi rau as incheia cu mentiunea ca, in afara de teama de a nu trece anul fara un musical pe piata, singura scuza pentru lansarea lui Dreamgirls ar fi ca sa se profite de noua dragoste a Academiei americane pentru actorii afro-americani. Dar nu sunt rau.
de Alin-Adrian Moise
In Dreamgirls, trupa compusa din Deena (Beyonce), Effie (Jennifer Hudson) si Lorrell (Anika Noni Rose) face primii pasi in business acompaniindu-l pe Jimmy Early (Eddie Murphy) si ajunge pana in varful chart-urilor anilor 60-70, sub obladuirea managerului Curtis Taylor (Jamie Foxx), mereu in cautare de sound nou si de noi formule pentru succes. Vizionandu-l, nu-ti trebuie prea multe facultati sa-ti dai seama de ce s-au luat producatorii cu mainile de cap cand au fost anuntate nominalizarile la Oscar, iar filmul, desi a bifat opt, n-a reusit sa prinda un loc printre cele cinci de la Best Movie.Undeva sub toate numerele muzicale mai deloc memorabile (Steppin’ to the Bad Side si Jimmy’s Rap sunt singurele care mai variaza de la soporificul r’n’b/soul din rest) si sub realizarea de film facut cu bani multi (costume, scenografie, coregrafii, toate ok) e povestea aia clasica americana despre drumul de la saracie la succes si problemele care apar cand ajungi la varf, cu compromisurile de rigoare. Dar e atat de bine ascunsa sub gloss-ul dat de Bill Condon (genul de regizor care primeste proiecte bune si le duce la capat mai mult decat onorabil, fara sa fie in stare sa le dea macar un strop de magie) incat la sfarsit nu-ti mai raman in minte decat culorile decorurilor si, eventual, actorii.
Bine, bine, dar actorii astia cum sunt? Pai, la cat s-a discutat despre Hudson, Murphy & Co., detaliile ar plictisi. La un scurt pe doi, ar suna cam asa: pentru un debut, fata de la American Idol, Hudson, joaca acceptabil; Eddie Murphy a stat atat de multa vreme pierdut prin Pluto Nash-uri si Daddy Day Care-uri incat, scos din ele, parca nu e chiar groaznic; Beyonce arata bine si atat (insa de ce ai vrea mai mult?), iar Jamie Foxx are cel mai interesant rol ca managerul transformat de succes si de bani intr-o scursura (rol de care se achita bine).Daca as fi rau as incheia cu mentiunea ca, in afara de teama de a nu trece anul fara un musical pe piata, singura scuza pentru lansarea lui Dreamgirls ar fi ca sa se profite de noua dragoste a Academiei americane pentru actorii afro-americani. Dar nu sunt rau.
de Alin-Adrian Moise
