Părerea criticului
"Dredd 3D" - Alt remake...
Spectacol ambiţios pe suport aschilavric
Bazat pe comicsurile ale lui John Wagner şi Carlos Ezquerra, "Judge Dredd" (1995 - Danny Cannon) împrumuta mult din estetica benzilor desenate (pe vremea aceea, shooterele 3D abia învăţau a merge copăcel, şi toţi ne spărgeam în figuri cu primele variante din "Wolfenstein", "Doom" şi "Heretic". Nu e de mirare că, şaptesprezece ani mai târziu, actualul "Dredd 3D" îşi revendică în mare parte structura şi imageria jocurilor video. Iar spectacularul salt în sus la nivel de imagine şi efecte speciale e urmat de o nu mai puţin spectaculoasă prăbuşire în planul conţinutului.
Căci, dacă filmul cu Sylvester Stallone, deşi modest ca valenţe cinematografice, se impunea totuşi ca un umil omagiu adus tradiţiilor BD, iar eroul său beneficia totuşi de un minimum de complexitate, inclusiv prin aportul lui Sly (care, indiferent în câte porcărioare a jucat, e totuşi un actor excelent), de data asta avem de-a face cu un erou (propriu-zis - fără nici o contradicţie interioară care să-l umanizeze cât de cât) de carton, lipsit de atitudini, de frământări, de dileme şi alegeri: un simplu robot care nu ştie decât să tragă-n stânga şi-n dreapta, aplicând maşinal legea, căreia-i tot citează conştiincios, cu glas gâjâit, paragrafele - incredibil, cum le-au trecut pe sub nas nenumărate situaţii în care prevederile legale şi condiţiile concrete ale realităţii ar fi putut intra în conflicte ireductibile; hai să zicem, n-au văzut ei "Poliţist, adj.", al lui Porumboiu (şi chiar dacă-l vedeau, la ce le-ar fi folosit?), dar măcar de Isaac Asimov, cu cele trei legi ale roboticii ale lui şi paradoxurile ivite inteligent de-atâtea ori între ele, tot era firesc să fi auzit.
Culmea, i-au pus alături şi un personaj realmente interesant, judecătoarea-candidată Anderson, care conţine antiteze lăuntrice, oscilaţii şi indecizii, astfel relevând şi mai nemilos schematismul de Făt-Frumos naşparliu al crochiului de erou principal. Din păcate, au ratat şi dezvoltarea protagonistei secunde: elementele ei eroice sunt abia propuse, iar existenţa puterilor paranormale, motivată (sau, mai bine zis, pretextată) pe fugă. Se spune la început că e "mutant" - care mutant, de unde mutant, ce-i cu mutanţii? Când propui un asemenea element, nu e de ajuns să te mulţumeşti doar cu existenţa contextului SF de ordin general, se impune să dezvolţi portretul acelei lumi a viitorului măcar la modul incipient, sugerând atât originea respectivelor mutaţii genetice, cât şi consecinţele lor. Ar fi fost de aşteptat ca şi printre adversari să apară la un moment dat cel puţin unul cu puteri similare, prilejuind o confruntare specifică - aiurea. Anderson e singura mutantă dintr-o lume unde replica introductivă sugera clar că fenomenul nu e nici pe departe izolat.
În plus, pe la mijlocul filmului apare o secvenţă realmente interesantă, când Anderson îşi împinge lupta psi cu un ostatic până la a intra efectiv în mintea lui, rezultând de-aici un duel imaginar foarte ofertant în privinţa elementelor surpriză şi a imaginii. Şi atât. Trece şi nu mai revine. Cum nu le-o fi venit ideea ca şi în confruntarea finală să introducă un moment similar, cu mult peste cel anterior? Altfel spus, e un fel de puşcă cehoviană care nu trage.
Alt element în sine e motivul Judecătorilor corupţi (un fel de Dănileţi, Macovele şi Blejnari care, pentru o şpăguliţă de-un milion de dolari de la Woodrea aia cu obrazul crestat care-i capa răutăţilor, se pun să-l vâneze pe Dredd. Nici un preambul, nici o consecinţă. Apar ca să se afle-n treabă înainte de-a dispărea definitiv.
De altfel, întregul scenariu încropit de Alex Garland - care a mai scris "28 Days Later" (2002 - Danny Boyle), "Sunshine" (2007 - Danny Boyle), "Never Let Me Go" (2010 - Mark Romanek) şi (nota bene!) scriptul jocului video "Enslaved: Odyssey to the West" (2010) - este la fel de liniar şi lacunar ca al unui joc video de pe la începuturi (nu poate sta alături nici măcar de "Half Life", care încă dinainte de anul 2000 propusese o construcţie surprinzător de complexă). Kickstart-ul (urmărirea pe străzi) e băgat ca să fie - n-are nici o legătură cu main-plot-ul care va începe puţin mai târziu; plot-point-urile se pierd în peisaj. Singura creştere dramatică (sau nu prea) se desfăşoară în plan vertical (la propriu: urcarea celor două sute de etaje ale edificiului - exact ca într-un joc pe computer!) şi al violenţei (se recurge la arme tot mai distrugătoare); lupta finală e complet anticlimactică - cel puţin, din perspectiva pe care o creaseră toate momentele anterioare.
Dincolo de toate astea, oarecum mai răsărită se impune regia lui Pete Travis ("Vantage Point", 2008, şi "Endgame", 2009), corectă, funcţională şi, pe alocuri, chiar inspirată. Tot ce are aici de făcut Travis e să pună în cadru, cât mai focos, nişte violenţe greu de imaginat - şi de suportat - şi le pune bine. Dar, cum în tot binele e şi un rău, ajungem la altă idee lăsată în coadă de peşte: unul dintre elementele-cheie ale universului infracţional prin care face prăpăd Dredd este drogul Slo Mo, care-i face pe consumatori să perceapă realitatea la o viteză de 1% din cea reală. Şi atât - adică, şi atât! Nici o vorbă în plus despre plăcerile care-l fac atât de popular, despre efectele lui nocive, despre tot ceea ce înseamnă o substanţă interzisă care creează dependenţă (mai ales una de tip SF!) şi naşte în juru-i coşcogeamitea mafia. Singurul rost al Slo Mo-ului este acela de a ne prilejui degustarea a cât mai multe cadre în care gloanţele de tot felul (aici, n-au dus lipsă de imaginaţie) străpung pe-ndelete, cu super-încetinitorul şi belşug de sânge, obraji, ţeste, torsuri şi alte părţi anatomice. Sub acest aspect, e destul de plăcută ochiului (pervers) şi storcoşirea finală a sus-menţionatei Nuţi-spaima-Puţii (la propriu - că fusese prostituată, s-a autopromovat peştoaică şi a ajuns mafioată supremă) pe pardoseală, după ce-a căzut de la etajul 200. Dar nimic mai mult.
Sau, altă gugumănie: Anderson stă d'a capo a fine fără cască de Judecător, ca să le poată citi ălora gândurile - şi, minunea minunilor din ostrovul florilor, nimica nu păţeşte! Nu numai că şi de astă dată au trecut ca gâsca prin apă pe lângă o nouă şansă (normal ar fi fost să apară câteva situaţii dilematice şi tensionate, între nevoia de protecţie şi imperativul folosirii puterilor metapsihice - adică, un fel de "cu cască, fără cască" de bună calitate), dar ajungi să te-ntrebi: dacă pe fata asta o ocolesc atât de grijuliu gloanţele, cărămizile şi alte alea, atunci de ce mai purtau toţi Judecătorii ditamai căştile pe cap? Doar ca să dea frumos la cameră?
Totodată, Travis mai comite şi câteva gafe de zile mari în plan logic - ca de pildă, momentul când, încolţit şi la un pas de-a fi (un fleac, m-au) ciuruit, Dredd vede că dintr-o gaură de proiectil în perete ţâşneşte ditamai lumina orbitoare, semn că se aflau lângă zidul exterior, aşa că mai scurmă puţin prin el şi reuşeşte să iasă pe-o terasă, de unde restabileşte legătura radio cu baza (că blocul fusese ecranat). Numai că, ce să vezi...? Afară era puţin cam noapte!
Mai plusează, până la un punct, şi actorii - deşi nici unul nu răsare şi străluce, dar Lena Headey (Irisul de Argint, la Bruxelles, pentru rolul din "Aberdeen" - 2000, Hans Petter Moland) îmbină cu stil farmecul suav şi duritatea diabolică în rolul maleficei Ma-Ma (momentul când se prăvale, în slow motion, spre moarte, chiar trezeşte o fărâmă de emoţie), iar Olivia Thirlby îşi face şi ea onorabil treaba în Anderson. Rakie Ayola o compune bine pe Judecătoarea Şefă, şi cam peste tot găsim personaje secundare şi episodice convingătoare. Din păcate, despre interpretul rolului titular, Karl Urban, nu se poate spune decât că are o croială aspră a gurii şi un glas f.f. scrâşnit. Nu i se dă nici nimic de făcut actoriceşte, nici voie să-şi scoată casca - măcar o dată, şi nici ca sugestie nu se ilustrează prin ceva. Sarcina lui e să umble prin decor, vorbind stereotip şi trăgând în tot ce mişcă - cel mai probabil, înlocuit adesea de dubluri.
Prin urmare, avem de-a face cu un spectacol vizual foarte ambiţios pe un suport epic foarte aschilavric - şi trebuie să recunoaştem meritele directorului de fotografie Anthony Dod Mantle, care nu-i un ageamiu. A filmat, printre multe altele, "Dogville" (2003 - Lars von Trier), "Last King of Scotland" (2006 - Kevin Macdonald), "Slumdog Millionaire" (2008 - Danny Boyle, Loveleen Tandan; Oscar pentru imagine) şi "Antichrist" (2009 - Lars von Trier). Practic, ceea ce face Mantle aici e principala calitate a filmului - cadrează cu stil şi măiestrie, jonglează abil cu lumina şi culoarea, reuşeşte să creeze o atmosferă realmente apăsătoare şi paranoică, se joacă inteligent cu irealul în secvenţele plasate sub efectul drogului Slo Mo, şi speculează inspirat artificiul 3D, inclusiv prin folosirea inspirată a unsharff-urilor la compoziţiile în perspectivă (când, până acum, ideea era ca totul să fie orbitor de focusat, că de-aia e 3D, ca să vedem cât mai bine). Evident, fotografia lui e îmbogăţită de toate departamentele plastice, începând cu scenografia de decoruri (o echipă întreagă de creatori, sub coordonarea lui Mark Digby şi Michelle Day) şi costume (Dianna Cilliers, Michael O'Connor), ca să nu mai vorbim de întreaga armată a realizatorilor de efecte speciale şi vizuale.
Aşa că, dacă vreţi cu adevărat un film SF, o să-l primiţi cam pe sfert - concentrat mai mult printre diversele arme şi alte gadgeturi. Dacă vreţi diluvii de sânge, detalii naturaliste şi, în genere, spectacol vizual fără oprelişti, veţi avea parte de ele din belşug.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
7 noiembrie, 2012, 15:10-16:43
Bucureşti, România
Spectacol ambiţios pe suport aschilavric
Bazat pe comicsurile ale lui John Wagner şi Carlos Ezquerra, "Judge Dredd" (1995 - Danny Cannon) împrumuta mult din estetica benzilor desenate (pe vremea aceea, shooterele 3D abia învăţau a merge copăcel, şi toţi ne spărgeam în figuri cu primele variante din "Wolfenstein", "Doom" şi "Heretic". Nu e de mirare că, şaptesprezece ani mai târziu, actualul "Dredd 3D" îşi revendică în mare parte structura şi imageria jocurilor video. Iar spectacularul salt în sus la nivel de imagine şi efecte speciale e urmat de o nu mai puţin spectaculoasă prăbuşire în planul conţinutului.
Căci, dacă filmul cu Sylvester Stallone, deşi modest ca valenţe cinematografice, se impunea totuşi ca un umil omagiu adus tradiţiilor BD, iar eroul său beneficia totuşi de un minimum de complexitate, inclusiv prin aportul lui Sly (care, indiferent în câte porcărioare a jucat, e totuşi un actor excelent), de data asta avem de-a face cu un erou (propriu-zis - fără nici o contradicţie interioară care să-l umanizeze cât de cât) de carton, lipsit de atitudini, de frământări, de dileme şi alegeri: un simplu robot care nu ştie decât să tragă-n stânga şi-n dreapta, aplicând maşinal legea, căreia-i tot citează conştiincios, cu glas gâjâit, paragrafele - incredibil, cum le-au trecut pe sub nas nenumărate situaţii în care prevederile legale şi condiţiile concrete ale realităţii ar fi putut intra în conflicte ireductibile; hai să zicem, n-au văzut ei "Poliţist, adj.", al lui Porumboiu (şi chiar dacă-l vedeau, la ce le-ar fi folosit?), dar măcar de Isaac Asimov, cu cele trei legi ale roboticii ale lui şi paradoxurile ivite inteligent de-atâtea ori între ele, tot era firesc să fi auzit.
Culmea, i-au pus alături şi un personaj realmente interesant, judecătoarea-candidată Anderson, care conţine antiteze lăuntrice, oscilaţii şi indecizii, astfel relevând şi mai nemilos schematismul de Făt-Frumos naşparliu al crochiului de erou principal. Din păcate, au ratat şi dezvoltarea protagonistei secunde: elementele ei eroice sunt abia propuse, iar existenţa puterilor paranormale, motivată (sau, mai bine zis, pretextată) pe fugă. Se spune la început că e "mutant" - care mutant, de unde mutant, ce-i cu mutanţii? Când propui un asemenea element, nu e de ajuns să te mulţumeşti doar cu existenţa contextului SF de ordin general, se impune să dezvolţi portretul acelei lumi a viitorului măcar la modul incipient, sugerând atât originea respectivelor mutaţii genetice, cât şi consecinţele lor. Ar fi fost de aşteptat ca şi printre adversari să apară la un moment dat cel puţin unul cu puteri similare, prilejuind o confruntare specifică - aiurea. Anderson e singura mutantă dintr-o lume unde replica introductivă sugera clar că fenomenul nu e nici pe departe izolat.
În plus, pe la mijlocul filmului apare o secvenţă realmente interesantă, când Anderson îşi împinge lupta psi cu un ostatic până la a intra efectiv în mintea lui, rezultând de-aici un duel imaginar foarte ofertant în privinţa elementelor surpriză şi a imaginii. Şi atât. Trece şi nu mai revine. Cum nu le-o fi venit ideea ca şi în confruntarea finală să introducă un moment similar, cu mult peste cel anterior? Altfel spus, e un fel de puşcă cehoviană care nu trage.
Alt element în sine e motivul Judecătorilor corupţi (un fel de Dănileţi, Macovele şi Blejnari care, pentru o şpăguliţă de-un milion de dolari de la Woodrea aia cu obrazul crestat care-i capa răutăţilor, se pun să-l vâneze pe Dredd. Nici un preambul, nici o consecinţă. Apar ca să se afle-n treabă înainte de-a dispărea definitiv.
De altfel, întregul scenariu încropit de Alex Garland - care a mai scris "28 Days Later" (2002 - Danny Boyle), "Sunshine" (2007 - Danny Boyle), "Never Let Me Go" (2010 - Mark Romanek) şi (nota bene!) scriptul jocului video "Enslaved: Odyssey to the West" (2010) - este la fel de liniar şi lacunar ca al unui joc video de pe la începuturi (nu poate sta alături nici măcar de "Half Life", care încă dinainte de anul 2000 propusese o construcţie surprinzător de complexă). Kickstart-ul (urmărirea pe străzi) e băgat ca să fie - n-are nici o legătură cu main-plot-ul care va începe puţin mai târziu; plot-point-urile se pierd în peisaj. Singura creştere dramatică (sau nu prea) se desfăşoară în plan vertical (la propriu: urcarea celor două sute de etaje ale edificiului - exact ca într-un joc pe computer!) şi al violenţei (se recurge la arme tot mai distrugătoare); lupta finală e complet anticlimactică - cel puţin, din perspectiva pe care o creaseră toate momentele anterioare.
Dincolo de toate astea, oarecum mai răsărită se impune regia lui Pete Travis ("Vantage Point", 2008, şi "Endgame", 2009), corectă, funcţională şi, pe alocuri, chiar inspirată. Tot ce are aici de făcut Travis e să pună în cadru, cât mai focos, nişte violenţe greu de imaginat - şi de suportat - şi le pune bine. Dar, cum în tot binele e şi un rău, ajungem la altă idee lăsată în coadă de peşte: unul dintre elementele-cheie ale universului infracţional prin care face prăpăd Dredd este drogul Slo Mo, care-i face pe consumatori să perceapă realitatea la o viteză de 1% din cea reală. Şi atât - adică, şi atât! Nici o vorbă în plus despre plăcerile care-l fac atât de popular, despre efectele lui nocive, despre tot ceea ce înseamnă o substanţă interzisă care creează dependenţă (mai ales una de tip SF!) şi naşte în juru-i coşcogeamitea mafia. Singurul rost al Slo Mo-ului este acela de a ne prilejui degustarea a cât mai multe cadre în care gloanţele de tot felul (aici, n-au dus lipsă de imaginaţie) străpung pe-ndelete, cu super-încetinitorul şi belşug de sânge, obraji, ţeste, torsuri şi alte părţi anatomice. Sub acest aspect, e destul de plăcută ochiului (pervers) şi storcoşirea finală a sus-menţionatei Nuţi-spaima-Puţii (la propriu - că fusese prostituată, s-a autopromovat peştoaică şi a ajuns mafioată supremă) pe pardoseală, după ce-a căzut de la etajul 200. Dar nimic mai mult.
Sau, altă gugumănie: Anderson stă d'a capo a fine fără cască de Judecător, ca să le poată citi ălora gândurile - şi, minunea minunilor din ostrovul florilor, nimica nu păţeşte! Nu numai că şi de astă dată au trecut ca gâsca prin apă pe lângă o nouă şansă (normal ar fi fost să apară câteva situaţii dilematice şi tensionate, între nevoia de protecţie şi imperativul folosirii puterilor metapsihice - adică, un fel de "cu cască, fără cască" de bună calitate), dar ajungi să te-ntrebi: dacă pe fata asta o ocolesc atât de grijuliu gloanţele, cărămizile şi alte alea, atunci de ce mai purtau toţi Judecătorii ditamai căştile pe cap? Doar ca să dea frumos la cameră?
Totodată, Travis mai comite şi câteva gafe de zile mari în plan logic - ca de pildă, momentul când, încolţit şi la un pas de-a fi (un fleac, m-au) ciuruit, Dredd vede că dintr-o gaură de proiectil în perete ţâşneşte ditamai lumina orbitoare, semn că se aflau lângă zidul exterior, aşa că mai scurmă puţin prin el şi reuşeşte să iasă pe-o terasă, de unde restabileşte legătura radio cu baza (că blocul fusese ecranat). Numai că, ce să vezi...? Afară era puţin cam noapte!
Mai plusează, până la un punct, şi actorii - deşi nici unul nu răsare şi străluce, dar Lena Headey (Irisul de Argint, la Bruxelles, pentru rolul din "Aberdeen" - 2000, Hans Petter Moland) îmbină cu stil farmecul suav şi duritatea diabolică în rolul maleficei Ma-Ma (momentul când se prăvale, în slow motion, spre moarte, chiar trezeşte o fărâmă de emoţie), iar Olivia Thirlby îşi face şi ea onorabil treaba în Anderson. Rakie Ayola o compune bine pe Judecătoarea Şefă, şi cam peste tot găsim personaje secundare şi episodice convingătoare. Din păcate, despre interpretul rolului titular, Karl Urban, nu se poate spune decât că are o croială aspră a gurii şi un glas f.f. scrâşnit. Nu i se dă nici nimic de făcut actoriceşte, nici voie să-şi scoată casca - măcar o dată, şi nici ca sugestie nu se ilustrează prin ceva. Sarcina lui e să umble prin decor, vorbind stereotip şi trăgând în tot ce mişcă - cel mai probabil, înlocuit adesea de dubluri.
Prin urmare, avem de-a face cu un spectacol vizual foarte ambiţios pe un suport epic foarte aschilavric - şi trebuie să recunoaştem meritele directorului de fotografie Anthony Dod Mantle, care nu-i un ageamiu. A filmat, printre multe altele, "Dogville" (2003 - Lars von Trier), "Last King of Scotland" (2006 - Kevin Macdonald), "Slumdog Millionaire" (2008 - Danny Boyle, Loveleen Tandan; Oscar pentru imagine) şi "Antichrist" (2009 - Lars von Trier). Practic, ceea ce face Mantle aici e principala calitate a filmului - cadrează cu stil şi măiestrie, jonglează abil cu lumina şi culoarea, reuşeşte să creeze o atmosferă realmente apăsătoare şi paranoică, se joacă inteligent cu irealul în secvenţele plasate sub efectul drogului Slo Mo, şi speculează inspirat artificiul 3D, inclusiv prin folosirea inspirată a unsharff-urilor la compoziţiile în perspectivă (când, până acum, ideea era ca totul să fie orbitor de focusat, că de-aia e 3D, ca să vedem cât mai bine). Evident, fotografia lui e îmbogăţită de toate departamentele plastice, începând cu scenografia de decoruri (o echipă întreagă de creatori, sub coordonarea lui Mark Digby şi Michelle Day) şi costume (Dianna Cilliers, Michael O'Connor), ca să nu mai vorbim de întreaga armată a realizatorilor de efecte speciale şi vizuale.
Aşa că, dacă vreţi cu adevărat un film SF, o să-l primiţi cam pe sfert - concentrat mai mult printre diversele arme şi alte gadgeturi. Dacă vreţi diluvii de sânge, detalii naturaliste şi, în genere, spectacol vizual fără oprelişti, veţi avea parte de ele din belşug.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
7 noiembrie, 2012, 15:10-16:43
Bucureşti, România
