Cinema al tăcerilor, al doliului și al adevărurilor imposibil de rostit
Condu-mi mașina, filmul regizat de Ryūsuke Hamaguchi, este una dintre acele experiențe cinematografice care nu se consumă rapid și nici nu caută să placă imediat. Premiat și elogiat pe scară largă, filmul își construiește forța nu din dramatism explicit, ci din acumularea lentă a emoțiilor, din priviri, pauze și drumuri repetitive. Este un film despre pierdere, vinovăție și despre felul în care oamenii ajung să comunice tocmai atunci când încetează să mai vorbească.
Doliu în reluare
Yūsuke Kafuku, actor și regizor de teatru, își pierde soția, Oto, într-un mod brusc, rămânând cu sentimentul că relația lor a fost profundă, dar incomplet cunoscută. Oto îi ascundea povești, iar el a ales să nu întrebe. Doi ani mai târziu, la Hiroshima, unde montează Unchiul Vania, Yūsuke este obligat să accepte o șoferiță desemnată oficial – Misaki –, renunțând la ritualul intim de a-și conduce singur Saab-ul roșu. Din această constrângere aparent minoră se naște un proces lent de confruntare cu trecutul. Mașina devine un spațiu al confesiunilor indirecte, iar relația dintre Yūsuke și Misaki se construiește nu prin dialog intens, ci prin tăceri împărtășite.
De la Murakami la Hamaguchi – povestirea care a stat la bază filmului
Filmul este adaptat liber după povestirea „Drive My Car” din volumul Bărbați fără femei (Men Without Women, 2014) de Haruki Murakami. În textul original, accentul cade mai ales pe protagonistul masculin, pe relația sa cu șoferița și pe revelația tardivă a infidelităților soției.
Hamaguchi păstrează nucleul emoțional al povestirii — doliul amestecat cu vinovăția și nevoia de înțelegere —, dar extinde considerabil universul narativ. Filmul integrează elemente din alte texte Murakami, dezvoltă personajele secundare și adaugă stratul teatral (Unchiul Vania) ca oglindă a conflictelor interioare. Dacă povestirea este concisă și introspectivă, filmul devine amplu, meditativ și polifonic. Această libertate de adaptare este unul dintre marile atuuri ale filmului: Drive My Car nu ilustrează Murakami, ci dialoghează cu el.
Ritm și regie – cinema care nu se grăbește
Cu aproape trei ore durată, filmul impune un ritm lent, deliberat, care poate fi respingător pentru unii spectatori. Hamaguchi nu caută tensiunea clasică și nu construiește climaxuri evidente. În schimb, oferă un cinema al observației, în care fiecare gest mic contează. Regia este precisă, reținută, fără artificii inutile. Cadrele lungi, dialogurile puține și repetiția drumurilor cu mașina creează un sentiment de suspendare temporală, perfect aliniat cu starea interioară a personajelor.
Actoria – forța minimalismului
Hidetoshi Nishijima construiește un personaj interiorizat, aproape opac, dar extrem de coerent. Emoțiile sale sunt reprimate, filtrate, iar tocmai această reținere dă greutate fiecărei fisuri emoționale. Tōko Miura, în rolul lui Misaki, aduce fragilitate și tărie în același timp. Personajul ei se deschide treptat, fără discursuri explicative, iar relația dintre cei doi rămâne una dintre cele mai frumoase reprezentări ale intimității non-romantice din cinemaul recent.
Temele – comunicare, vină și vindecare
Condu-mi mașina este un film despre imposibilitatea de a cunoaște complet pe cineva, chiar și atunci când îl iubești. Despre alegerile tăcerii, despre compromisurile emoționale și despre felul în care arta — teatrul, literatura — poate deveni un limbaj alternativ pentru durere. Unchiul Vania funcționează ca o cheie de lectură: personaje blocate în propriile regrete, incapabile să-și trăiască viața altfel decât în retrospectivă.
Condu-mi mașina este, fără îndoială, un film de mare rafinament artistic, construit cu inteligență, răbdare și o profundă onestitate emoțională. Regia lui Ryūsuke Hamaguchi, interpretările reținute și felul în care filmul transformă tăcerea și repetiția în limbaj cinematografic îl plasează printre cele mai solide producții ale cinemaului contemporan.
Cu toate acestea, distanța culturală și austeritatea deliberată a discursului emoțional creează o ușoară barieră în relația cu spectatorul occidental, împiedicând u vrei, la următoarea recenzie putem juca exact pe acest tip de nuanță — filme foarte bune, respectate critic, dar cu o relație personală mai complicată ????
Condu-mi mașina nu este un film comod și nici unul care să emoționeze facil. Este un cinema matur, reflexiv, care cere timp și disponibilitate emoțională. Pentru spectatorii dispuși să intre în ritmul său, experiența este profundă și durabilă, chiar dacă uneori excesiv de austeră.
Rating by Laura Hărăbor: 8 / 10
Un film de artă remarcabil, cu o adaptare inteligentă după Murakami și o regie care transformă tăcerea într-un limbaj cinematografic în sine.
mladitza
pe 06 Februarie 2023 20:37
I-aș fi dat nota 9, dacă nu mă iritau măștile din ultimele 2-3 minute... dar și alea sunt tot dintr-o „realitate”.
Filmul, are câteva „burți” pe la mijloc, dar per total este foarte bun - nu-mi dau seama însă cum ar fi receptat de cei care nu cunosc piesa lui Cehov, „Unchiul Vania”. Dar piesa se poate citi sau se poate viziona una dintre cele câteva ecranizări (printre ele este și una mai veche, rusească și excelentă).
user-5e8777125aac4
pe 23 Octombrie 2022 14:46
Impresionant film japonez de inspirație ruseasa.Despre iubire ,suferință,resemnare ,sentimente general umane și universale...Minunat !!De revăzut!
user-5c9f8c2e87074
pe 02 Octombrie 2022 01:03
Tulburător film. O meditație adanca asupra rănilor dureroase ce rămân în sufletele regizorului și șoferiței lui după pierderile suferite de ei. Impecabile filmările și scenariul. De revăzut. Într-adevăr trebuie cunoscuta piesa lui Cehov.
Smrs
pe 07 Iulie 2022 21:00
Filmul se desfășoară într-o atmosferă sumbră, tristă și copleșitoare în care toate par că merg prost pentru persj principal și e greu de dus până la capăt, dat fiind că are și 3 ore. E și destul de exagerat cu lipsa de reacție când soția îl înșeală, figura implacabilă atunci când fac sex, etc.. Nici nu pot oferi o apreciere.
mihaelatb
pe 20 Martie 2022 10:19
Cand femeile si barbatii unei natiuni nu mai sunt interesati in a forma o familie, cand tinerii nu mai sunt atrasi unul de altul, cand totul este extrem de precis, ordonat dar nu mai exista dragoste...
Nu am mai simtit asa un sentiment de tristete, de neputinta, de sfarsit, de moarte inevitabila, de la Anonimul venetian.
Nu inteleg si nu pot fi de acord cu acest stil de viata, cu aceasta conceptie de viata.
Ma intreb cati din barbatii care au ramas fascinati de acest film, in viata de zi cu zi, ar iesi pe varfuri sa nu-si tulbure sotia cand face sex cu amantul?
Nu am fost impresionata nici de faptul ca filmul a fost pliat pe replici din piesa lui Cehov, la final, Unchiul Vanea parea un fel de teatru Kabuki, dar si cu femei.
Filmul nu poate fi numit politically correct, deoarece japonezii sunt foarte permisivi cu relatiile sexuale, asta daca ne referim la final, caci inclinatia lui Gong Yoon- soo spre persoane de acelasi sex s-a vazut inca de la repetitia din parc. Expresia de fericire care o avea imbratisand-o pe Janice nu o avea fata de sot. Asa ca nu ar fi de mirare o posibila relatie intre ea si soferita Misaki, daca tinem cont de cainele din masina.
Filmul are un scenariu foarte bun, o interpretare de exceptie, dar este iremediabil pesimist, iar eu prefer o scena de gelozie latina si dar si o pofta de viata care se revarsa din filmele regizorilor cu sange fierbinte.
Spaniolii spun „me hierve la sangre” oare in japoneza exista aceasta expresie?
Nota 7
sabinalin
pe 10 Martie 2022 21:59
,,Vom trai zilele si noptile lungi. Vom indura cu rabdare incercarile pe care soarta ni le va trimite in cale. Chiar daca nu ne putem odihni vom continua sa lucram pentru altii atat acum cat si atunci cand vom imbatrani. Si cand va veni ceasul vom merge in liniste. Si in marele dincolo vom spune ca am plans, ca am suferit, ca viata a fost grea. Si Dumnezeu va avea mila de noi. Atunci tu si cu mine vom vedea acea viata minunata, stralucitoare, de vis, in fata ochilor nostri. Ne vom bucura si, cu zambate tandre pe fete, ne vom uita inapoi la tristetea noastra actuala. Si apoi ne vom odihni. Eu cred. Cred cu tarie asta in adancul inimii mele. Cand va veni acel moment ne vom odihni. ,,.
Haruki Murakami. Cine a citit macar ,,Padurea norvegiana,, ( cazul celui care scrie) va fi inteles imediat ca are de-a face cu unul dintre cei mai mari scriitori contemporani. Un stilist subtil, un maestru atat al suspansului cat si al sociologiei, limbajul sau fiind un ecran inselator de simplu, cu un mister ascuns in spate. In fictiunea sa a scris despre oile-fantoma, despre spiritele care se intalnesc in lumea de jos, despre oameni mici care ies dintr-un tablou dar, sub imaginile evocate, adesea onirice, opera sa este cel mai adesea un studiu al conexiunilor ratate. E in fiecare an un nume luat in calcul cand se vorbeste despre premiul Nobel pentru literatura, nu-i nici un bai daca nu il castiga, nici Umberto Eco sau alti mari scriitori ai lumii contemporane n-au reusit dar n-au nevoie de asemenea recunoastere pentru a se impune, VALOAREA e aceea care ii ajuta sa iasa in fata pe aceia care merita cu adevarat. Splendida aceasta ecranizare, de admirat maiestria regizorului Ryusuke Hamaguchi care a reusit sa scoata un film de trei ore dintr-o povestire de patruzeci de pagini, povestire care se gaseste in volumul ,,Barbati fara femei,,.
lili22
pe 19 Februarie 2022 11:48
In primul rand trebuie cunoscuta foarte bine piesa lui Cehov, Unchiul Vania, adica pe dinafara, altfel nu intelegi nimic din film.Si ar fi pacat sa te plictisesti trei ore in fata ecranului.
Finalul filmului e surprinzator, merita vazut.E sofisticat, inteligent, nu e pentru toata lumea.Ecranizarea unei nuvele scrisa de Haruki Murakami.
Iulidesprefilme
pe 24 Ianuarie 2022 18:06
Globul de aur la categoria Cel mai bun film străin, în 2022...
Cinema al tăcerilor, al doliului și al adevărurilor imposibil de rostit
Condu-mi mașina, filmul regizat de Ryūsuke Hamaguchi, este una dintre acele experiențe cinematografice care nu se consumă rapid și nici nu caută să placă imediat. Premiat și elogiat pe scară largă, filmul își construiește forța nu din dramatism explicit, ci din acumularea lentă a emoțiilor, din priviri, pauze și drumuri repetitive. Este un film despre pierdere, vinovăție și despre felul în care oamenii ajung să comunice tocmai atunci când încetează să mai vorbească.
Doliu în reluare
Yūsuke Kafuku, actor și regizor de teatru, își pierde soția, Oto, într-un mod brusc, rămânând cu sentimentul că relația lor a fost profundă, dar incomplet cunoscută. Oto îi ascundea povești, iar el a ales să nu întrebe. Doi ani mai târziu, la Hiroshima, unde montează Unchiul Vania, Yūsuke este obligat să accepte o șoferiță desemnată oficial – Misaki –, renunțând la ritualul intim de a-și conduce singur Saab-ul roșu. Din această constrângere aparent minoră se naște un proces lent de confruntare cu trecutul. Mașina devine un spațiu al confesiunilor indirecte, iar relația dintre Yūsuke și Misaki se construiește nu prin dialog intens, ci prin tăceri împărtășite.
De la Murakami la Hamaguchi – povestirea care a stat la bază filmului
Filmul este adaptat liber după povestirea „Drive My Car” din volumul Bărbați fără femei (Men Without Women, 2014) de Haruki Murakami. În textul original, accentul cade mai ales pe protagonistul masculin, pe relația sa cu șoferița și pe revelația tardivă a infidelităților soției.
Hamaguchi păstrează nucleul emoțional al povestirii — doliul amestecat cu vinovăția și nevoia de înțelegere —, dar extinde considerabil universul narativ. Filmul integrează elemente din alte texte Murakami, dezvoltă personajele secundare și adaugă stratul teatral (Unchiul Vania) ca oglindă a conflictelor interioare. Dacă povestirea este concisă și introspectivă, filmul devine amplu, meditativ și polifonic. Această libertate de adaptare este unul dintre marile atuuri ale filmului: Drive My Car nu ilustrează Murakami, ci dialoghează cu el.
Ritm și regie – cinema care nu se grăbește
Cu aproape trei ore durată, filmul impune un ritm lent, deliberat, care poate fi respingător pentru unii spectatori. Hamaguchi nu caută tensiunea clasică și nu construiește climaxuri evidente. În schimb, oferă un cinema al observației, în care fiecare gest mic contează. Regia este precisă, reținută, fără artificii inutile. Cadrele lungi, dialogurile puține și repetiția drumurilor cu mașina creează un sentiment de suspendare temporală, perfect aliniat cu starea interioară a personajelor.
Actoria – forța minimalismului
Hidetoshi Nishijima construiește un personaj interiorizat, aproape opac, dar extrem de coerent. Emoțiile sale sunt reprimate, filtrate, iar tocmai această reținere dă greutate fiecărei fisuri emoționale. Tōko Miura, în rolul lui Misaki, aduce fragilitate și tărie în același timp. Personajul ei se deschide treptat, fără discursuri explicative, iar relația dintre cei doi rămâne una dintre cele mai frumoase reprezentări ale intimității non-romantice din cinemaul recent.
Temele – comunicare, vină și vindecare
Condu-mi mașina este un film despre imposibilitatea de a cunoaște complet pe cineva, chiar și atunci când îl iubești. Despre alegerile tăcerii, despre compromisurile emoționale și despre felul în care arta — teatrul, literatura — poate deveni un limbaj alternativ pentru durere. Unchiul Vania funcționează ca o cheie de lectură: personaje blocate în propriile regrete, incapabile să-și trăiască viața altfel decât în retrospectivă.
Condu-mi mașina este, fără îndoială, un film de mare rafinament artistic, construit cu inteligență, răbdare și o profundă onestitate emoțională. Regia lui Ryūsuke Hamaguchi, interpretările reținute și felul în care filmul transformă tăcerea și repetiția în limbaj cinematografic îl plasează printre cele mai solide producții ale cinemaului contemporan.
Cu toate acestea, distanța culturală și austeritatea deliberată a discursului emoțional creează o ușoară barieră în relația cu spectatorul occidental, împiedicând u vrei, la următoarea recenzie putem juca exact pe acest tip de nuanță — filme foarte bune, respectate critic, dar cu o relație personală mai complicată ????
Condu-mi mașina nu este un film comod și nici unul care să emoționeze facil. Este un cinema matur, reflexiv, care cere timp și disponibilitate emoțională. Pentru spectatorii dispuși să intre în ritmul său, experiența este profundă și durabilă, chiar dacă uneori excesiv de austeră.
Rating by Laura Hărăbor: 8 / 10
Un film de artă remarcabil, cu o adaptare inteligentă după Murakami și o regie care transformă tăcerea într-un limbaj cinematografic în sine.
Filmul, are câteva „burți” pe la mijloc, dar per total este foarte bun - nu-mi dau seama însă cum ar fi receptat de cei care nu cunosc piesa lui Cehov, „Unchiul Vania”. Dar piesa se poate citi sau se poate viziona una dintre cele câteva ecranizări (printre ele este și una mai veche, rusească și excelentă).
Nu am mai simtit asa un sentiment de tristete, de neputinta, de sfarsit, de moarte inevitabila, de la Anonimul venetian.
Nu inteleg si nu pot fi de acord cu acest stil de viata, cu aceasta conceptie de viata.
Ma intreb cati din barbatii care au ramas fascinati de acest film, in viata de zi cu zi, ar iesi pe varfuri sa nu-si tulbure sotia cand face sex cu amantul?
Nu am fost impresionata nici de faptul ca filmul a fost pliat pe replici din piesa lui Cehov, la final, Unchiul Vanea parea un fel de teatru Kabuki, dar si cu femei.
Filmul nu poate fi numit politically correct, deoarece japonezii sunt foarte permisivi cu relatiile sexuale, asta daca ne referim la final, caci inclinatia lui Gong Yoon- soo spre persoane de acelasi sex s-a vazut inca de la repetitia din parc. Expresia de fericire care o avea imbratisand-o pe Janice nu o avea fata de sot. Asa ca nu ar fi de mirare o posibila relatie intre ea si soferita Misaki, daca tinem cont de cainele din masina.
Filmul are un scenariu foarte bun, o interpretare de exceptie, dar este iremediabil pesimist, iar eu prefer o scena de gelozie latina si dar si o pofta de viata care se revarsa din filmele regizorilor cu sange fierbinte.
Spaniolii spun „me hierve la sangre” oare in japoneza exista aceasta expresie?
Nota 7
Haruki Murakami. Cine a citit macar ,,Padurea norvegiana,, ( cazul celui care scrie) va fi inteles imediat ca are de-a face cu unul dintre cei mai mari scriitori contemporani. Un stilist subtil, un maestru atat al suspansului cat si al sociologiei, limbajul sau fiind un ecran inselator de simplu, cu un mister ascuns in spate. In fictiunea sa a scris despre oile-fantoma, despre spiritele care se intalnesc in lumea de jos, despre oameni mici care ies dintr-un tablou dar, sub imaginile evocate, adesea onirice, opera sa este cel mai adesea un studiu al conexiunilor ratate. E in fiecare an un nume luat in calcul cand se vorbeste despre premiul Nobel pentru literatura, nu-i nici un bai daca nu il castiga, nici Umberto Eco sau alti mari scriitori ai lumii contemporane n-au reusit dar n-au nevoie de asemenea recunoastere pentru a se impune, VALOAREA e aceea care ii ajuta sa iasa in fata pe aceia care merita cu adevarat. Splendida aceasta ecranizare, de admirat maiestria regizorului Ryusuke Hamaguchi care a reusit sa scoata un film de trei ore dintr-o povestire de patruzeci de pagini, povestire care se gaseste in volumul ,,Barbati fara femei,,.
Finalul filmului e surprinzator, merita vazut.E sofisticat, inteligent, nu e pentru toata lumea.Ecranizarea unei nuvele scrisa de Haruki Murakami.