Părerea criticului
Quentin Tarantino şi-a uimit fanii săptămânile trecute spunând că refuză să vadă filmele Dune sau celebrul serial Shogun din simplul motiv că ambele surse literare au mai fost ecranizate şi că, indiferent de calităţile incontestabile ale noilor adaptări, nu are timp de pierdut cu poveşti pe care le ştie deja în cele mai mici detalii. Desigur, poziţia lui este contrazisă rapid de publicul global, care pare să găsească o surprinzătoare satisfacţie în poveştile ultrafamiliare, altfel ecranizarea live action din 2019 a lui The Lion King nu s-ar clasa acum pe locul zece în topul filmelor cu cele mai mari încasări din istorie. Dar iată că acum Tarantino - şi alături de el şi noi - se poate întoarce la universul imaginat de Frank Herbert o dată cu lansarea, în 18 noiembrie, a miniseriei Dune: Prophecy.
Miniseria se bazează pe romanul-prequel "Sisterhood of Dune", a cărui acţiune are loc cu zece milenii înainte de naşterea lui Paul Atreides şi puţin mai mult de un secol de la devastatorul război, Jihadul Butlerian, prin care umanitatea s-a descotorosit de inteligenţa artificială, interzicând orice formă a acesteia. Este important de spus că, din punctul de vedere al producătorilor, miniseria şi cele două filme regizate de Denis Villeneuve fac parte din exact acelaşi univers fictiv, un punct important de atracţie pentru fanii filmelor. În Dune: Prophecy, destinul ieşit din comun al lui Muad'Dib este departe în viitor, dar povestea din prequel are în centrul atenţiei o familie (în spiritul lui Herbert, să-i spunem o linie genealogică) deja cunoscută, Harkonnen.
Pentru puţin context, o parte din romanele-prequel Dune au în centrul atenţiei trecutul celebrelor organizaţii, şcoli, bresle sau ordine cu extraordinară influenţă în acel univers, Bene Gesserit, mentaţii şi şcoala Suk. În Dune: Prophecy, punctul central este şcoala Bene Gesserit şi modul cum Valya Harkonnen, interpretată în variantă tânără de Jessica Barden şi la maturitate de celebra Emily Watson, îi imprimă direcţia ce o transformă într-o maşinărie gata să schimbe viitorul umanităţii. Dar pentru asta Valya trebuie mai întăi să înfrângă opoziţia dîn sânul şcolii, în timp ce se chinuie din răsputeri să-şi ajute familia căzută în dizgraţie şi exilată pe o planetă neprimitoare după prestaţia ei dezamăgitoare în războiul împotriva inteligenţei artificiale.
Ce impresionează la Dune: Prophecy este extraordinara siguranţă de sine a creatoarelor Diane Ademu-John şi Alison Schapker, care iau cele mai neaşteptate decizii pentru a face această poveste să meargă mai departe. În esenţă, miniseria este despre o femeie cu o viziune atât de puternică asupra a cum trebuie să arate viitorul umanităţii încât este gata de orice, inclusiv de sacrificiu şi crimă, pentru a făuri acel viitor. Dintr-un anumit punct de vedere, Valya este un adevărat Hitler, gata să descurajeze fără scrupule anumite linii genetice pentru a perpetua altele, asta în timp ce controlează din culise forţele politice ce-şi dansează tango-ul letal în jurul împăratului Corrino (Mark Strong).
Miniseria reuşeşte să creeze o lume credibilă şi uneori impresionantă vizual, mai ales în decorurile brutaliste ale palatului lui Corrino, unde o simplă celulă de închisoare poate fi la fel de impozantă ca un zgârâie-nori. Totul este ireproşabil realizat aici, ca şi pe planeta de baştină a ordinului Bene Gesserit, unde decorul spartan încurajează dezvoltarea spirituală şi interioară a surorilor ce se vor răspândi apoi prin palatele Marilor Case, aparent pentru a-i ajuta pe capii acestora să se descurce în hăţişul deciziilor politice, dar devenind, de fapt, rotiţe în giganticul mecanism imaginat de Valya.
Ce i se poate reproşa miniseriei este faptul că, la un moment dat la începuturile proiectului, cineva pare să se fi întrebat "cum ar fi dacă am trata o poveste Dune ca în Urzeala tronurilor?". Este evidentă "contaminarea" de la universul creat de George R.R. Martin şi din păcate ea nu prea ajută miniseria, care pare uneori să ezite între loialitatea faţă de sursa originală şi ceea ce îşi imaginează că îşi doreşte publicul. După vizionarea a patru din cele şase episoade, concluzia este că miniseria nu se ridică la înălţimea filmelor Dune, eşuând parţial într-un familiar iureş de intrigi (şi sex) de alcov, dar reuşind în acelaşi timp să ofere o protagonistă mai mult decât meritorie şi să captiveze cu o poveste despre putere şi ce trebuie făcut ca să pliezi lumea înconjurătoare pe voinţa ta.
Miniseria se bazează pe romanul-prequel "Sisterhood of Dune", a cărui acţiune are loc cu zece milenii înainte de naşterea lui Paul Atreides şi puţin mai mult de un secol de la devastatorul război, Jihadul Butlerian, prin care umanitatea s-a descotorosit de inteligenţa artificială, interzicând orice formă a acesteia. Este important de spus că, din punctul de vedere al producătorilor, miniseria şi cele două filme regizate de Denis Villeneuve fac parte din exact acelaşi univers fictiv, un punct important de atracţie pentru fanii filmelor. În Dune: Prophecy, destinul ieşit din comun al lui Muad'Dib este departe în viitor, dar povestea din prequel are în centrul atenţiei o familie (în spiritul lui Herbert, să-i spunem o linie genealogică) deja cunoscută, Harkonnen.
Pentru puţin context, o parte din romanele-prequel Dune au în centrul atenţiei trecutul celebrelor organizaţii, şcoli, bresle sau ordine cu extraordinară influenţă în acel univers, Bene Gesserit, mentaţii şi şcoala Suk. În Dune: Prophecy, punctul central este şcoala Bene Gesserit şi modul cum Valya Harkonnen, interpretată în variantă tânără de Jessica Barden şi la maturitate de celebra Emily Watson, îi imprimă direcţia ce o transformă într-o maşinărie gata să schimbe viitorul umanităţii. Dar pentru asta Valya trebuie mai întăi să înfrângă opoziţia dîn sânul şcolii, în timp ce se chinuie din răsputeri să-şi ajute familia căzută în dizgraţie şi exilată pe o planetă neprimitoare după prestaţia ei dezamăgitoare în războiul împotriva inteligenţei artificiale.
Ce impresionează la Dune: Prophecy este extraordinara siguranţă de sine a creatoarelor Diane Ademu-John şi Alison Schapker, care iau cele mai neaşteptate decizii pentru a face această poveste să meargă mai departe. În esenţă, miniseria este despre o femeie cu o viziune atât de puternică asupra a cum trebuie să arate viitorul umanităţii încât este gata de orice, inclusiv de sacrificiu şi crimă, pentru a făuri acel viitor. Dintr-un anumit punct de vedere, Valya este un adevărat Hitler, gata să descurajeze fără scrupule anumite linii genetice pentru a perpetua altele, asta în timp ce controlează din culise forţele politice ce-şi dansează tango-ul letal în jurul împăratului Corrino (Mark Strong).
Miniseria reuşeşte să creeze o lume credibilă şi uneori impresionantă vizual, mai ales în decorurile brutaliste ale palatului lui Corrino, unde o simplă celulă de închisoare poate fi la fel de impozantă ca un zgârâie-nori. Totul este ireproşabil realizat aici, ca şi pe planeta de baştină a ordinului Bene Gesserit, unde decorul spartan încurajează dezvoltarea spirituală şi interioară a surorilor ce se vor răspândi apoi prin palatele Marilor Case, aparent pentru a-i ajuta pe capii acestora să se descurce în hăţişul deciziilor politice, dar devenind, de fapt, rotiţe în giganticul mecanism imaginat de Valya.
Ce i se poate reproşa miniseriei este faptul că, la un moment dat la începuturile proiectului, cineva pare să se fi întrebat "cum ar fi dacă am trata o poveste Dune ca în Urzeala tronurilor?". Este evidentă "contaminarea" de la universul creat de George R.R. Martin şi din păcate ea nu prea ajută miniseria, care pare uneori să ezite între loialitatea faţă de sursa originală şi ceea ce îşi imaginează că îşi doreşte publicul. După vizionarea a patru din cele şase episoade, concluzia este că miniseria nu se ridică la înălţimea filmelor Dune, eşuând parţial într-un familiar iureş de intrigi (şi sex) de alcov, dar reuşind în acelaşi timp să ofere o protagonistă mai mult decât meritorie şi să captiveze cu o poveste despre putere şi ce trebuie făcut ca să pliezi lumea înconjurătoare pe voinţa ta.
