Părerea criticului
După dealuri, filmul românesc în regia lui Cristian Mungiu premiat în luna mai la Festivalul de Film de la Cannes pentru scenariu şi interpretare feminină (ex aequo Cristina Flutur şi Cosmina Stratan) intră - în sfârşit - în cinematografele româneşti din toată ţara. După dealuri are o poveste memorabilă şi o miză apăsătoare, dar concentrarea tensiunii în ultimul sfert de oră face lung acest film de două ore jumătate, în care avem şi un personaj central neataşant - Alina - pe care nu îl înţelegem întru totul, pentru că nu îl cunoaştem cu totul: Mungiu filmează din spatele personajului momente de maximă intensitate, refuzând spectatorului intrarea în mintea eroinei.
Inspirat din romanele non-ficţionale ale Tatianei Niculescu Bran, Spovedanie la Tanacu şi Cartea judecătorilor, După dealuri oferă un rol egal ca importanţă Voichiţei (Cosmina Stratan), prietena din mănăstire a Alinei (Cristina Flutur), dacă nu chiar rolul titular - întrucât ea e personajul care se schimbă până la finalul filmului, depărtându-se de Spovedanie la Tanacu, romanul centrat pe Irina Cornici (Alina din film).
Chiar dacă regizorul declară la conferinţa de presă de la Cannes că şi-a propus ca povestea sa fie a prietenei Alinei - "pentru mine a fost important să spun lucrurile din perspectiva Voichiţei", Mungiu alege să filmeze în manieră observaţională, privindu-şi protagonistele din aceeaşi egală perspectivă. Doar scena din deschiderea filmului, secvenţa de la gară, când unghiul este cel al Voichiţei (care o întâmpină pe Alina), ar putea da indicii asupra intenţiei regizorului, dar nu se susţine până la finalul filmului.
Pe de altă parte, După dealuri reuşeşte să păstreze ideea cărţii Spovedanie la Tanacu, prin aceea că nu arată cu degetul un vinovat. "Încerc sa nu critic pe nimeni", afirma regizorul la conferinţa din luna mai, de la Cannes. Mungiu se fereşte şi de clişeele filmelor cu posedaţi, sau în care au loc exorcizări, reacţiile cu tentă ocultă ale Alinei (Cristina Flutur) fiind filmate de la distanţă sau din spatele personajului. În consonanţă cu această strategie, Mungiu filmează din spatele personajului momente de maximă intensitate - prima "rătăcire" a Alinei (secvenţa în care ea intră în mănăstire, în timp ce preotul şi călugăriţele se roagă) e filmată în această manieră. Aşa încât, atunci când preotul (jucat de Valeriu Andriuţă) se uită la ea înmărmurit, iar călugăriţele îngrozite, şi o întreabă de ce râde, spectatorul nu vede expresia Alinei, deci nu poate evalua de ce natură e reacţia fetei. Nebunie? Posedare? Spectatorului i se refuză practic să intre în mintea personajului, să-l cunoască şi înţeleagă. Datorită acestui fapt, Alina rămâne până la final înconjurată într-un nimb de mister.
Unul dintre cele mai frumoase cadre pe care le compune Mungiu este cel în care se face reconstituirea evenimentelor ce au dus la moartea Alinei, cu poliţia, preotul şi călugăriţele în mănăstire, filmaţi din spate. Voichiţa stă cu faţa către maici şi către spectator, în plan secundar. Dacă prim planul este în culori închise, apăsătoare (imaginea e semnată de Oleg Mutu), Voichiţa are faţa într-un nimb de lumină. Ochii ei mari, albaştri, înlăcrimaţi, chipul transfigurat îi dau frumuseţea unei icoane. E momentul în care înţelegem că Voichiţa nu va mai fi niciodată cea de dinaintea tragicei întâmplări ce a dus la moartea celei mai bune prietene ale sale, Alina.
Pe de altă parte, filmul marşează pe relaţia lesbiană între Alina şi Voichiţa (Cosmina Stratan), consumată înaintea venirii la mănăstire a Voichiţei, care relaţie provoacă reacţiile violente ale Alinei, ce-şi doreşte să o scoată pe Voichiţa din mănăstire pentru a-şi continua povestea de dragoste. Cred că asta face rău filmului, schimbând sensul unei relaţii de profundă afecţiune şi dependenţă dintre cele două fete animate, în realitate, de sentimente fraterne. Din romanul non-ficţional "Spovedanie la Tanacu" (scris în urma unui efort de trei ani de documentare) înţelegem că Irina Cornici şi Chiţa au crescut împreună în orfelinat ca două surori nedespărţite, şi că fiecare reprezenta universul celeilalte, persoana cea mai importantă din viaţă, fiind altfel singure pe lume. Filmul are o singură secvenţă de afecţiune aproape maternală - Voichiţa o ţine la piept, într-o îmbrăţişare protectivă, pe Alina, ceea ce susţine versiunea prezentată în carte.
După dealuri nu depăşeşte în intensitate, ori tensiune creată precedentul film al lui Mungiu premiat la Cannes - 4 luni , trei săptămâni şi două zile, dar are o miză comparabilă, fiind cu siguranţă un film care merită văzut la cinema, şi chiar păstrat în colecţia personală de DVD-uri.
Inspirat din romanele non-ficţionale ale Tatianei Niculescu Bran, Spovedanie la Tanacu şi Cartea judecătorilor, După dealuri oferă un rol egal ca importanţă Voichiţei (Cosmina Stratan), prietena din mănăstire a Alinei (Cristina Flutur), dacă nu chiar rolul titular - întrucât ea e personajul care se schimbă până la finalul filmului, depărtându-se de Spovedanie la Tanacu, romanul centrat pe Irina Cornici (Alina din film).
Chiar dacă regizorul declară la conferinţa de presă de la Cannes că şi-a propus ca povestea sa fie a prietenei Alinei - "pentru mine a fost important să spun lucrurile din perspectiva Voichiţei", Mungiu alege să filmeze în manieră observaţională, privindu-şi protagonistele din aceeaşi egală perspectivă. Doar scena din deschiderea filmului, secvenţa de la gară, când unghiul este cel al Voichiţei (care o întâmpină pe Alina), ar putea da indicii asupra intenţiei regizorului, dar nu se susţine până la finalul filmului.
Pe de altă parte, După dealuri reuşeşte să păstreze ideea cărţii Spovedanie la Tanacu, prin aceea că nu arată cu degetul un vinovat. "Încerc sa nu critic pe nimeni", afirma regizorul la conferinţa din luna mai, de la Cannes. Mungiu se fereşte şi de clişeele filmelor cu posedaţi, sau în care au loc exorcizări, reacţiile cu tentă ocultă ale Alinei (Cristina Flutur) fiind filmate de la distanţă sau din spatele personajului. În consonanţă cu această strategie, Mungiu filmează din spatele personajului momente de maximă intensitate - prima "rătăcire" a Alinei (secvenţa în care ea intră în mănăstire, în timp ce preotul şi călugăriţele se roagă) e filmată în această manieră. Aşa încât, atunci când preotul (jucat de Valeriu Andriuţă) se uită la ea înmărmurit, iar călugăriţele îngrozite, şi o întreabă de ce râde, spectatorul nu vede expresia Alinei, deci nu poate evalua de ce natură e reacţia fetei. Nebunie? Posedare? Spectatorului i se refuză practic să intre în mintea personajului, să-l cunoască şi înţeleagă. Datorită acestui fapt, Alina rămâne până la final înconjurată într-un nimb de mister.
Unul dintre cele mai frumoase cadre pe care le compune Mungiu este cel în care se face reconstituirea evenimentelor ce au dus la moartea Alinei, cu poliţia, preotul şi călugăriţele în mănăstire, filmaţi din spate. Voichiţa stă cu faţa către maici şi către spectator, în plan secundar. Dacă prim planul este în culori închise, apăsătoare (imaginea e semnată de Oleg Mutu), Voichiţa are faţa într-un nimb de lumină. Ochii ei mari, albaştri, înlăcrimaţi, chipul transfigurat îi dau frumuseţea unei icoane. E momentul în care înţelegem că Voichiţa nu va mai fi niciodată cea de dinaintea tragicei întâmplări ce a dus la moartea celei mai bune prietene ale sale, Alina.
Pe de altă parte, filmul marşează pe relaţia lesbiană între Alina şi Voichiţa (Cosmina Stratan), consumată înaintea venirii la mănăstire a Voichiţei, care relaţie provoacă reacţiile violente ale Alinei, ce-şi doreşte să o scoată pe Voichiţa din mănăstire pentru a-şi continua povestea de dragoste. Cred că asta face rău filmului, schimbând sensul unei relaţii de profundă afecţiune şi dependenţă dintre cele două fete animate, în realitate, de sentimente fraterne. Din romanul non-ficţional "Spovedanie la Tanacu" (scris în urma unui efort de trei ani de documentare) înţelegem că Irina Cornici şi Chiţa au crescut împreună în orfelinat ca două surori nedespărţite, şi că fiecare reprezenta universul celeilalte, persoana cea mai importantă din viaţă, fiind altfel singure pe lume. Filmul are o singură secvenţă de afecţiune aproape maternală - Voichiţa o ţine la piept, într-o îmbrăţişare protectivă, pe Alina, ceea ce susţine versiunea prezentată în carte.
După dealuri nu depăşeşte în intensitate, ori tensiune creată precedentul film al lui Mungiu premiat la Cannes - 4 luni , trei săptămâni şi două zile, dar are o miză comparabilă, fiind cu siguranţă un film care merită văzut la cinema, şi chiar păstrat în colecţia personală de DVD-uri.
