Cum e posibil chiar si un regizor incepator sa faca ceva ce nu poate fi numit nici macar schita, dar mai film... Insa cel mai mult m-au uimit ce doi actori mari ce au aparut in filme memorabile sa se compromita cu asemenea idiotenie??? Si mai are si nota 7 pe IMDB. E clar ca ceva e putred in creierul multora de ceva vreme.... Dumnezeu cu noi ! +++++
OanaBalaci
pe 19 Decembrie 2025 11:46
O fetiță orfană angajează un asasin plătit să ucidă monstrul uriaș care i-a mâncat părinții, iar acesta decide să o ajute fiindcă se simte vinovat pentru moartea lor.
Regizorul-scenarist Bryan Fuller (Star Trek: Voyager, Hannibal) și-a făcut debutul în lungmetraj cu Monstrul din camera mea, o dramă cu accente horror. Thrillerul a fost nominalizat la Independent Spirit Awards pentru Cel mai bun film și Cea mai bună imagine și aduce aminte de clasicul Léon: The Professional prin prietenia dintre o fetiță rămasă fără părinți și un asasin plătit. Doar că în acest film, monștrii chiar există.
Aurora (interpretată cu profunzime de tânăra Sophie Sloan) are doar 10 ani și se luptă să supraviețuiască în propria casă după ce un iepure uriaș i-a mâncat familia adoptivă. Într-o seară îl urmărește pe vecinul ei misterios (Mads Mikkelsen) ucigând câțiva oameni răi și „un dragon” în China Town și decide să îl angajeze ca să elimine creatura fioroasă din viața ei. Însă bărbatul are proprii săi demoni: reputația lui de asasin l-a făcut o țintă sigură pentru mulți monștri ce vor să îl lichideze și este convins că părinții fetei au dispărut din cauza unor oameni răzbunători care au greșit apartamentul în căutarea lui. Laverne (Sigourney Weaver – Alien, Avatar), partenera lui în periculoasa meserie, încearcă să îl îndepărteze de copilă pentru a-și proteja indentitatea, dar traumele lui din copilărie îl fac să empatizeze tot mai mult cu ea.
Suspansul se accentuează pe parcursul filmului, iar Fuller se joacă inteligent cu mintea spectatorilor. Aurora – al cărei nume este rostit de zeci de ori pe ecran, fiindcă companionul ei continuă să îl pronunțe prost – crede cu tărie că ceea ce este în mintea ei este realitatea: monstrul pe care și l-a dorit când a văzut o stea căzătoare a venit să o scape de familiile ei care o tratau cu dispreț. Dar și vecinul fără nume rămâne convins că monștrii nu există și că realitatea lui este cea adevărată. Pentru ea numele contează pentru că își dorește o identitate stabilă, în timp ce el încearcă cu orice preț să o ascundă pe a lui. Dar oare cine are dreptate?
Monstrul din camera mea prezintă o cromatică bazată pe nuanțe de albastru și portocaliu specifică blockbusterelor, care potențează jocul de întuneric și lumină. Muzica orchestrală crește și scade în intensitate în funcție de tensiunea din scenele în care poate fi auzită. Camera e fluidă, plutind cu grație printre actori și prin decor ca în scena din subteran, iar coregrafiile de luptă sunt originale și neașteptate. Un detaliu interesant presărat de regizor e reprezentat de lămpile cu lumină galbenă, în formă de cerc, plasate strategic în cadru deasupra capetelor personajelor (vecinul și Laverne) pentru a arăta ca niște aureole. Astfel Fuller jonglează cu ideea de bine și rău, de erou și antagonist, de înger și demon, concepte la fel de relative ca realitatea.
Monstrul din camera mea oferă publicului o poveste captivantă până la final, cu interpretări profesioniste și o estetică gândită în cel mai mic detaliu. Însă primordială rămâne întrebarea inițială: cu atâția monștri printre oameni, mai există loc și pentru cei adevărați? Poate că aceștia devin eroii, în cele din urmă. La fel ca în Crimson Peak, pentru cunoscători.
Regizorul-scenarist Bryan Fuller (Star Trek: Voyager, Hannibal) și-a făcut debutul în lungmetraj cu Monstrul din camera mea, o dramă cu accente horror. Thrillerul a fost nominalizat la Independent Spirit Awards pentru Cel mai bun film și Cea mai bună imagine și aduce aminte de clasicul Léon: The Professional prin prietenia dintre o fetiță rămasă fără părinți și un asasin plătit. Doar că în acest film, monștrii chiar există.
Aurora (interpretată cu profunzime de tânăra Sophie Sloan) are doar 10 ani și se luptă să supraviețuiască în propria casă după ce un iepure uriaș i-a mâncat familia adoptivă. Într-o seară îl urmărește pe vecinul ei misterios (Mads Mikkelsen) ucigând câțiva oameni răi și „un dragon” în China Town și decide să îl angajeze ca să elimine creatura fioroasă din viața ei. Însă bărbatul are proprii săi demoni: reputația lui de asasin l-a făcut o țintă sigură pentru mulți monștri ce vor să îl lichideze și este convins că părinții fetei au dispărut din cauza unor oameni răzbunători care au greșit apartamentul în căutarea lui. Laverne (Sigourney Weaver – Alien, Avatar), partenera lui în periculoasa meserie, încearcă să îl îndepărteze de copilă pentru a-și proteja indentitatea, dar traumele lui din copilărie îl fac să empatizeze tot mai mult cu ea.
Suspansul se accentuează pe parcursul filmului, iar Fuller se joacă inteligent cu mintea spectatorilor. Aurora – al cărei nume este rostit de zeci de ori pe ecran, fiindcă companionul ei continuă să îl pronunțe prost – crede cu tărie că ceea ce este în mintea ei este realitatea: monstrul pe care și l-a dorit când a văzut o stea căzătoare a venit să o scape de familiile ei care o tratau cu dispreț. Dar și vecinul fără nume rămâne convins că monștrii nu există și că realitatea lui este cea adevărată. Pentru ea numele contează pentru că își dorește o identitate stabilă, în timp ce el încearcă cu orice preț să o ascundă pe a lui. Dar oare cine are dreptate?
Monstrul din camera mea prezintă o cromatică bazată pe nuanțe de albastru și portocaliu specifică blockbusterelor, care potențează jocul de întuneric și lumină. Muzica orchestrală crește și scade în intensitate în funcție de tensiunea din scenele în care poate fi auzită. Camera e fluidă, plutind cu grație printre actori și prin decor ca în scena din subteran, iar coregrafiile de luptă sunt originale și neașteptate. Un detaliu interesant presărat de regizor e reprezentat de lămpile cu lumină galbenă, în formă de cerc, plasate strategic în cadru deasupra capetelor personajelor (vecinul și Laverne) pentru a arăta ca niște aureole. Astfel Fuller jonglează cu ideea de bine și rău, de erou și antagonist, de înger și demon, concepte la fel de relative ca realitatea.
Monstrul din camera mea oferă publicului o poveste captivantă până la final, cu interpretări profesioniste și o estetică gândită în cel mai mic detaliu. Însă primordială rămâne întrebarea inițială: cu atâția monștri printre oameni, mai există loc și pentru cei adevărați? Poate că aceștia devin eroii, în cele din urmă. La fel ca în Crimson Peak, pentru cunoscători.