Părerea criticului
Ultimul episod al serialului Duster, disponibil în România pe Max, s-a lansat chiar zilele trecute şi trebuie să-i acordăm atenţie pentru că este o surpriză cu adevărat plăcută. Când te gândeşti la Josh Holloway şi J.J. Abrams nu are cum să nu-ţi vină în minte Lost, unul dintre cele mai populare seriale din toate timpurile, dar iată că cei doi grei ai televiziunii americane insistă să ne ia ochii cu o nouă şi foarte diferită colaborare. Rezultatul are o ataşantă naturaleţe, ajutată şi de faptul că serialul nu se ia deloc în serios.
Acţiunea are loc la începutul anilor '70, când Nina Hayes (Rachel Hilson) devine prima agentă FBI de culoare. Complet ignorată şi uneori ridiculizată de colegi şi şefi, Hayes pune ochii pe Ezra Saxton (Keith David), cel mai proeminent mafiot local, şi purcede cu imensă determinare să-i dărâme imperiul ilegal. Ajutată de partenerul ei, Awan (Asivak Koostachin), Hayes îl convinge pe Jim Ellis (Josh Holloway), şoferul favorit al lui Saxton, să-i devină informator, spunându-i că fratele pierdut într-o explozie aparent accidentală a fost de fapt asasinat de şeful său. Ce urmează este un complex joc de-a şoarecele şi pisica ritmat de hiturile perioadei şi curse de maşini ce lasă în urmă norii de praf ce dau şi titlul serialului.
Duster are o dezinvoltură care te cucereşte. Abrams şi cocreatoarea LaToya Morgan nu vor să facă un mare hit, ci un serial care să captiveze şi să binedispună, spunând o poveste despre perseverenţă, ingeniozitate şi veşnica luptă dintre "băieţii buni" şi "băieţii răi", care, trebuie spus, vine la pachet cu o ambiguitate interesantă: băieţii buni mai fac şi rele, iar băieţii răi nu sunt chiar aşa răi cum pare la prima vedere. Uitându-te la Duster, înţelegi că a fi bun înseamnă doar să faci o serie de fapte bune, o acumulare ce te transformă într-un erou pozitiv, statut pe care nu îl pierzi dacă fentezi o dată legea sau improvizezi abrupt când ajungi între ciocan şi nicovală.
Serialul este inspirat extrem de liber din cariera lui Sylvia Mathis, prima agentă FBI de culoare, în vremuri când Biroul avea 8.500 de agenţi din care doar 41 erau femei. Da, Duster vorbeşte şi despre sexism şi rasism, dar nu ţine predici. Şi mai e o capcană în care Abrams şi Morgan refuză să cadă, spre deosebire de multe filme şi seriale din prezent: protagonista nu este o "girl boss", adică o eroină care bate oponenţi de două ori cât ea, scapă cu viaţă din explozii şi aşa mai departe. Nu, Hayes câştigă toate luptele pe merit şi, atunci când le pierde (şi le pierde des), se ridică, se scutură de praf şi încearcă din nou, cu o determinare care nu poate decât să impresioneze. În acelaşi timp, personajele masculine sunt bărbaţi adevăraţi şi nu încurcă-lume neputincioşi, aşa cum se întâmplă atât de des când trece o "girl boss" prin cadru.
Nonşalanţa lui Holloway se sincronizează perfect cu intensitatea lui Hilson, iar cei doi devin un cuplu de "partners in possibly-crime" pe care cu siguranţă îţi vei dori să-l revezi. Un al doilea sezon nu a fost confirmat de Max, dar primul sezon se termină cu o răsturnare de situaţii perfect plasată pentru a ridica miza pentru un eventual sezon secund, dinamitând relaţiile şi aşa fragile dintre personaje şi obligându-le să se repoziţioneze, în foşnet de pantaloni evazaţi şi veste strânse pe talie. Cei mai, un serial care te face să-ţi doreşti mai mult când se termină, spre deosebire de un hit mult mai notoriu al Max, The Last of Us...
Acţiunea are loc la începutul anilor '70, când Nina Hayes (Rachel Hilson) devine prima agentă FBI de culoare. Complet ignorată şi uneori ridiculizată de colegi şi şefi, Hayes pune ochii pe Ezra Saxton (Keith David), cel mai proeminent mafiot local, şi purcede cu imensă determinare să-i dărâme imperiul ilegal. Ajutată de partenerul ei, Awan (Asivak Koostachin), Hayes îl convinge pe Jim Ellis (Josh Holloway), şoferul favorit al lui Saxton, să-i devină informator, spunându-i că fratele pierdut într-o explozie aparent accidentală a fost de fapt asasinat de şeful său. Ce urmează este un complex joc de-a şoarecele şi pisica ritmat de hiturile perioadei şi curse de maşini ce lasă în urmă norii de praf ce dau şi titlul serialului.
Duster are o dezinvoltură care te cucereşte. Abrams şi cocreatoarea LaToya Morgan nu vor să facă un mare hit, ci un serial care să captiveze şi să binedispună, spunând o poveste despre perseverenţă, ingeniozitate şi veşnica luptă dintre "băieţii buni" şi "băieţii răi", care, trebuie spus, vine la pachet cu o ambiguitate interesantă: băieţii buni mai fac şi rele, iar băieţii răi nu sunt chiar aşa răi cum pare la prima vedere. Uitându-te la Duster, înţelegi că a fi bun înseamnă doar să faci o serie de fapte bune, o acumulare ce te transformă într-un erou pozitiv, statut pe care nu îl pierzi dacă fentezi o dată legea sau improvizezi abrupt când ajungi între ciocan şi nicovală.
Serialul este inspirat extrem de liber din cariera lui Sylvia Mathis, prima agentă FBI de culoare, în vremuri când Biroul avea 8.500 de agenţi din care doar 41 erau femei. Da, Duster vorbeşte şi despre sexism şi rasism, dar nu ţine predici. Şi mai e o capcană în care Abrams şi Morgan refuză să cadă, spre deosebire de multe filme şi seriale din prezent: protagonista nu este o "girl boss", adică o eroină care bate oponenţi de două ori cât ea, scapă cu viaţă din explozii şi aşa mai departe. Nu, Hayes câştigă toate luptele pe merit şi, atunci când le pierde (şi le pierde des), se ridică, se scutură de praf şi încearcă din nou, cu o determinare care nu poate decât să impresioneze. În acelaşi timp, personajele masculine sunt bărbaţi adevăraţi şi nu încurcă-lume neputincioşi, aşa cum se întâmplă atât de des când trece o "girl boss" prin cadru.
Nonşalanţa lui Holloway se sincronizează perfect cu intensitatea lui Hilson, iar cei doi devin un cuplu de "partners in possibly-crime" pe care cu siguranţă îţi vei dori să-l revezi. Un al doilea sezon nu a fost confirmat de Max, dar primul sezon se termină cu o răsturnare de situaţii perfect plasată pentru a ridica miza pentru un eventual sezon secund, dinamitând relaţiile şi aşa fragile dintre personaje şi obligându-le să se repoziţioneze, în foşnet de pantaloni evazaţi şi veste strânse pe talie. Cei mai, un serial care te face să-ţi doreşti mai mult când se termină, spre deosebire de un hit mult mai notoriu al Max, The Last of Us...
