E-Team (2014) – Când curajul înseamnă să fii martor
Un documentar despre război, adevăr și oamenii care refuză să privească în altă parte
Există oameni care fug din calea războiului.
Și există oameni care merg spre el. Nu pentru că iubesc pericolul, nu pentru că poartă uniformă și nici pentru că se consideră eroi. Merg acolo pentru a vedea, a asculta, a documenta și, mai ales, pentru a aduce dovezi despre ceea ce li se întâmplă oamenilor rămași fără apărare. E-Team, documentarul regizat de Katy Chevigny și Ross Kauffman, ne introduce în lumea unei echipe de investigatori ai Human Rights Watch, specializați în documentarea încălcărilor grave ale drepturilor omului în zone de conflict.
Filmul îi urmărește în special în Siria și Libia, dar ne poartă și în viețile lor private, în Paris, Berlin sau Geneva. Iar această alternanță dintre teren și casă este una dintre cheile documentarului. Pentru că oamenii care se întâlnesc cu războiul în fiecare zi trebuie, când se întorc acasă, să încerce să ducă o viață normală. Doar că războiul nu pleacă întotdeauna odată cu ei.
Ce este, de fapt, E-Team?
În centrul filmului se află Anna Neistat, Ole Solvang, Fred Abrahams și Peter Bouckaert, membri ai Emergency Team, echipa Human Rights Watch creată pentru a interveni rapid în situații de conflict și criză, acolo unde există suspiciuni de crime de război și încălcări grave ale drepturilor omului.
Munca lor nu seamănă cu ceea ce vedem într-un film de acțiune. Nu au arme. Nu conduc operațiuni militare. Nu vin să „salveze” victimele. Ei ascultă, fotografiază, verifică, reconstruiesc și documentează. Intervievează martori, examinează locurile atacurilor și adună probe care pot transforma o mărturie într-un caz documentat. Și tocmai aici se află una dintre ideile fundamentale ale filmului: E-Team nu investighează războaiele în ansamblul lor și nu încearcă să ne ofere o explicație geopolitică exhaustivă. Investighează oameni, fapte și posibile abuzuri. Întrebarea lor este mult mai concretă: Ce s-a întâmplat? Cine a fost victima? Ce dovezi există? Și cine poate fi tras la răspundere?
SIRIA – Când războiul devine o colecție de dovezi
Realitatea din spatele imaginilor
Când E-Team ne duce în Siria, nu mai privim conflictul doar prin prisma știrilor pe care le-am văzut de-a lungul anilor. Războiul sirian a început în 2011, în contextul protestelor împotriva regimului lui Bashar al-Assad, iar reprimarea violentă a acestora a contribuit la transformarea crizei într-un conflict armat de proporții. Documentarul nu încearcă însă să explice întregul război. Nu avem hărți interminabile, discursuri politice sau o lecție de geopolitică. Avem oameni. Case distruse. Familii despărțite. Martori speriați. Și anchetatori care încearcă să reconstruiască ceea ce s-a întâmplat. Anna Neistat și Ole Solvang intră clandestin în Siria, trecând dinspre Turcia, pentru a documenta mărturii și dovezi despre abuzurile comise asupra civililor. Iar camera nu transformă pericolul într-o abstracție. Îl auzim. Îl vedem. Îl simțim. Exploziile, deplasările prin zone nesigure și momentele în care anchetatorii trebuie să fie permanent atenți dau filmului o tensiune care nu are nevoie de artificii cinematografice.
Pentru că realitatea este deja suficient de dramatică.
Ghouta și armele chimice
Unul dintre cele mai teribile episoade ale conflictului sirian îl reprezintă atacurile chimice din Ghouta, din august 2013. Human Rights Watch a analizat mărturii ale supraviețuitorilor și martorilor, imagini, fotografii de la locurile atacurilor și resturi ale rachetelor, încercând să stabilească modul în care au fost comise atacurile și cine s-ar putea afla în spatele lor. Pentru noi, important nu este să refacem aici întreaga investigație, ci să înțelegem ce înseamnă acest tip de muncă. Nu este suficient să spui: „A avut loc un atac chimic”. Trebuie să întrebi: Ce armă a fost folosită? De unde a fost lansată? Ce urme a lăsat? Ce simptome au prezentat victimele? Ce spun martorii? Ce poate fi verificat independent? Aici înțelegem de ce expertiza lui Peter Bouckaert devine atât de importantă. Un fragment de metal poate spune o poveste. O fotografie poate contrazice o declarație oficială. O mărturie poate completa ceea ce nu poate spune o imagine. Adevărul devine o reconstrucție. Și aceasta mi se pare una dintre cele mai puternice idei ale documentarului.
Dincolo de cifre
Există însă un lucru pe care statisticile nu-l pot transmite. Când auzim „sute de victime”, mintea noastră înțelege o cifră. Când vedem o mamă vorbind despre copiii pe care i-a pierdut, cifra dispare. Rămâne omul. Iar aici E-Team are una dintre cele mai mari forțe ale sale. Ne obligă să coborâm de la nivelul geopoliticii la nivelul unei singure familii.
LIBIA – După dictator, începe o altă luptă
Căderea lui Gaddafi nu înseamnă automat sfârșitul violenței Dacă Siria ne arată un conflict aflat într-o spirală de violență, capitolul libian are o altă perspectivă. În 2011, revolta împotriva regimului lui Muammar Gaddafi s-a transformat într-un război civil. Regimul s-a prăbușit în toamna aceluiași an, iar Gaddafi a fost ucis în octombrie. Dar dispariția dictatorului nu a însemnat automat apariția unei Libii stabile și pașnice. Și tocmai aici intervine munca E-Team. Într-un context în care vechiul regim dispăruse, dar armele și grupările înarmate rămăseseră, existau noi acuzații de abuzuri, tortură, execuții și răzbunări. Human Rights Watch încerca să documenteze încălcările drepturilor omului indiferent de tabăra care le comisese.
Victimele nu au „tabără”
Munca E-Team nu poate fi redusă la „investigarea lui Gaddafi”. După căderea regimului, abuzurile trebuiau documentate indiferent de autor. Iar aici apare una dintre cele mai importante dimensiuni morale ale filmului:
drepturile omului nu ar trebui să depindă de tabăra în care se află victima. Anchetatorul nu poate deveni avocatul unei singure părți. Trebuie să rămână de partea dovezilor.
Libia văzută prin ochii investigatorului
În această parte a filmului vedem mai clar latura aproape detectivistică a meseriei. Se caută urme. Se analizează. Se întreabă. Se compară. Se reconstruiește. Și, uneori, anchetatorii trebuie să accepte o realitate incomodă: oamenii care au luptat împotriva unui dictator pot comite, la rândul lor, abuzuri. Pentru un investigator al drepturilor omului, „cine a câștigat războiul?” nu este întrebarea esențială. Întrebarea este: Ce s-a întâmplat cu oamenii?
KOSOVO – Trecutul care explică de ce dovezile contează
Documentarul face și un pas înapoi în timp, prin experiența lui Fred Abrahams în timpul războiului din Kosovo. Este o secvență importantă pentru că ne arată că munca de investigator nu se termină atunci când omul pleacă din zona de conflict. Fred a lucrat în documentarea crimelor comise în Kosovo, iar experiența sa a fost legată ulterior și de procesul lui Slobodan Milošević la Tribunalul Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie. Astăzi, o fotografie poate părea doar o fotografie. O mărturie poate părea doar povestea unui om traumatizat. Un document poate părea doar o bucată de hârtie. Dar peste ani, toate acestea pot deveni probe. Pot ajunge într-o sală de tribunal. Pot contribui la stabilirea responsabilității. Și pot transforma ceea ce cineva a încercat să ascundă într-un fapt care nu mai poate fi negat atât de ușor.
Munca ce continuă după război
Rezultatul unei investigații poate apărea mult după ce camerele de filmat au plecat și după ce armele au tăcut. Poate veni printr-un raport. Printr-o anchetă. Printr-un proces. Sau poate să nu vină deloc. Dar fără documentare, fără martori și fără dovezi, șansele ca adevărul să ajungă până acolo sunt infinit mai mici.
Patru oameni, patru feluri de a privi războiul
Anna este implicată emoțional, dar extrem de concentrată profesional. Ole pare mai rezervat, chiar atunci când situația devine periculoasă. Peter este omul dovezii tehnice, al armelor, al fragmentelor și al reconstrucției. Fred aduce o doză de umor și relaxare, fără ca experiența sa să fie mai puțin apăsătoare. Cineaștii au înțeles foarte bine că nu trebuie să ne prezinte patru personaje identice. De fapt, cele mai bune momente sunt tocmai cele în care îi vedem ca pe niște oameni obișnuiți. Unul întârzie. Altul glumește. Cineva cântă la pian. Cineva vorbește despre familie. Cineva își sună copilul. Și, câteva minute mai târziu, aceiași oameni sunt într-o zonă de război. Contrastul este tulburător.
Războiul nu se termină când ajungi acasă
Aceasta este, poate, partea cea mai frumoasă a documentarului. E-Team nu este doar despre ceea ce fac acești oameni în teren. Este și despre ceea ce le face lor această muncă. Anna și Ole nu sunt doar doi investigatori care traversează clandestin granița siriană. Sunt și un cuplu. Au o casă. Au o familie. Au planuri. Au momente de tandrețe. Au frică. Camera ne permite să vedem această viață privată, iar contrastul cu imaginile din Siria și Libia este uneori mai puternic decât orice discurs. Un om poate petrece dimineața investigând o crimă de război și seara să pregătească cina. Viața continuă. Dar întrebarea este: cum continui să trăiești normal după ce ai văzut ceea ce ei văd? Eroi sau oameni? Aici trebuie să fim puțin mai severi cu filmul. Pentru că E-Team își admiră personajele. Și uneori îi admiră atât de evident......Regizorii încearcă să complice această imagine prin scenele de acasă, prin umor și prin banalitatea vieții cotidiene. Dar există momente în care se simte prea clar dorința de a obține o anumită reacție emoțională. Cel mai evident exemplu este scena în care fiul Annei urmărește pe laptop o secvență violentă din „Mr. & Mrs. Smith”, după ce tocmai am fost introduși în temerile lui privind munca mamei sale. Este o asociere puternică, dar și puțin prea calculată. Și tocmai aici documentarul își arată limita. Anchetatorii ne spun, în esență: mai întâi dovezile, apoi concluziile. Cineaștii ne apropie uneori emoțional de personaje și apoi ne invită să privim lumea prin această apropiere. Nu este un defect fatal. Dar este limita care, în opinia mea, îl ține pe E-Team la 8 și nu la 9.
Când documentarul capătă tensiunea unui thriller
Unul dintre marile merite ale lui E-Team este că nu trebuie să inventeze suspansul. Realitatea îl oferă. Când Anna și Ole trec clandestin granița siriană, când anchetatorii se află în zone periculoase sau când exploziile se aud în apropiere, tensiunea este autentică. Camera nu filmează o aventură. Filmează un risc real. Iar cinematografia este unul dintre punctele forte ale documentarului. Filmul a primit premiul pentru cinematografie la Sundance în 2014, iar această recunoaștere spune ceva despre forța imaginilor sale. Dar există și o ironie frumoasă aici. E-Team îi filmează pe oamenii care documentează. Victimele vorbesc. Investigatorii ascultă. Cineaștii filmează. Iar noi privim. Suntem, într-un fel, ultima verigă a acestui lanț al mărturiei.
James Foley – când omul din spatele camerei devine parte din poveste
Există un detaliu care schimbă inevitabil felul în care privim filmul. E-Team îi este dedicat lui James Foley, jurnalistul și cineastul american care a lucrat în zone de conflict și care a fost răpit în Siria și ucis de ISIS în 2014. Foley nu este doar un nume din genericul final. Prezența lui devine, retrospectiv, o amintire dureroasă a riscului pe care și-l asumă cei care aleg să documenteze războiul. Cei care țin camera nu sunt invulnerabili. Cei care caută adevărul pot deveni, la rândul lor, victime. Și poate că tocmai de aceea deducția de la final este una dintre cele mai grele de privit. Ce rămâne după ce se termină filmul? Poate că acesta este lucrul cel mai important pe care îl face E-Team. Nu ne lasă doar cu imagini despre Siria, Libia sau Kosovo. Ne face să ne gândim la mecanismul prin care o crimă ajunge să fie cunoscută și, eventual, pedepsită. Există victime. Există martori. Există anchetatori. Există dovezi. Și apoi există instituții, tribunale, politicieni și opinia publică. Între toate acestea există o muncă enormă, discretă, pe care rareori o vedem. Iar filmul ne amintește că uneori istoria nu este scrisă doar de cei care iau deciziile. Este scrisă și de cei care au curajul să documenteze ceea ce se întâmplă.
Verdict: 8 ⭐ – Foarte bun
E-Team nu este un documentar perfect..Uneori își admiră prea mult personajele. Unele momente sunt construite evident pentru a obține un răspuns emoțional, iar regizorii ar fi putut avea, pe alocuri, ceva mai multă distanță critică. Dar aceste imperfecțiuni nu-i anulează forța. Ne apropie de patru oameni care au ales să meargă acolo unde majoritatea dintre noi am încerca să nu ajungem niciodată. Ne arată Siria prin ochii celor care caută dovezi. Ne arată Libia după căderea unui dictator și ne amintește că dispariția unui regim nu înseamnă automat dispariția abuzurilor. Ne duce înapoi în Kosovo pentru a ne arăta că o mărturie poate traversa anii și poate ajunge într-o sală de tribunal. Și ne arată că, în spatele fiecărei investigații, există oameni care trebuie să se întoarcă acasă și să continue să trăiască.
Îi dau 8 ⭐ – „Foarte bun”.
Nu pentru că tema este importantă. Nu pentru că războiul din Siria provoacă, inevitabil, emoție. Și nici pentru că personajele sunt ușor de admirat. Ci pentru că, dincolo de micile sale excese sentimentale, E-Team reușește să transforme o muncă aparent abstractă — documentarea crimelor împotriva umanității — într-o poveste profund umană.
Recunosc, toate subiecte analizate nu mă lasă indiferentă. Conflictele mi-au atras atenția încă din momentul în care au izbucnit și poate tocmai de aceea am simțit că trebuie să fiu atentă să nu las emoția să-mi dicteze nota. Am încercat să privesc E-Team cu distanța pe care o merită orice film. Și totuși, există filme care nu te lasă complet în afara lor. Acesta este unul dintre ele. Pentru că, în spatele imaginilor pe care le vedem la televizor, există oameni care aleg să nu întoarcă privirea. Oameni care merg spre locul tragediei, ascultă, întreabă, fotografiază și adună dovezi, știind că ceea ce fac poate avea consecințe pentru ei și pentru familiile lor. E-Team este despre acești oameni. Despre curaj. Despre responsabilitate. Despre adevăr. Și despre încăpățânarea de a-l căuta chiar și atunci când adevărul se află într-un loc în care este foarte periculos să-l cauți.
Un documentar despre război, adevăr și oamenii care refuză să privească în altă parte
Există oameni care fug din calea războiului.
Și există oameni care merg spre el. Nu pentru că iubesc pericolul, nu pentru că poartă uniformă și nici pentru că se consideră eroi. Merg acolo pentru a vedea, a asculta, a documenta și, mai ales, pentru a aduce dovezi despre ceea ce li se întâmplă oamenilor rămași fără apărare. E-Team, documentarul regizat de Katy Chevigny și Ross Kauffman, ne introduce în lumea unei echipe de investigatori ai Human Rights Watch, specializați în documentarea încălcărilor grave ale drepturilor omului în zone de conflict.
Filmul îi urmărește în special în Siria și Libia, dar ne poartă și în viețile lor private, în Paris, Berlin sau Geneva. Iar această alternanță dintre teren și casă este una dintre cheile documentarului. Pentru că oamenii care se întâlnesc cu războiul în fiecare zi trebuie, când se întorc acasă, să încerce să ducă o viață normală. Doar că războiul nu pleacă întotdeauna odată cu ei.
Ce este, de fapt, E-Team?
În centrul filmului se află Anna Neistat, Ole Solvang, Fred Abrahams și Peter Bouckaert, membri ai Emergency Team, echipa Human Rights Watch creată pentru a interveni rapid în situații de conflict și criză, acolo unde există suspiciuni de crime de război și încălcări grave ale drepturilor omului.
Munca lor nu seamănă cu ceea ce vedem într-un film de acțiune. Nu au arme. Nu conduc operațiuni militare. Nu vin să „salveze” victimele. Ei ascultă, fotografiază, verifică, reconstruiesc și documentează. Intervievează martori, examinează locurile atacurilor și adună probe care pot transforma o mărturie într-un caz documentat. Și tocmai aici se află una dintre ideile fundamentale ale filmului: E-Team nu investighează războaiele în ansamblul lor și nu încearcă să ne ofere o explicație geopolitică exhaustivă. Investighează oameni, fapte și posibile abuzuri. Întrebarea lor este mult mai concretă: Ce s-a întâmplat? Cine a fost victima? Ce dovezi există? Și cine poate fi tras la răspundere?
SIRIA – Când războiul devine o colecție de dovezi
Realitatea din spatele imaginilor
Când E-Team ne duce în Siria, nu mai privim conflictul doar prin prisma știrilor pe care le-am văzut de-a lungul anilor. Războiul sirian a început în 2011, în contextul protestelor împotriva regimului lui Bashar al-Assad, iar reprimarea violentă a acestora a contribuit la transformarea crizei într-un conflict armat de proporții. Documentarul nu încearcă însă să explice întregul război. Nu avem hărți interminabile, discursuri politice sau o lecție de geopolitică. Avem oameni. Case distruse. Familii despărțite. Martori speriați. Și anchetatori care încearcă să reconstruiască ceea ce s-a întâmplat. Anna Neistat și Ole Solvang intră clandestin în Siria, trecând dinspre Turcia, pentru a documenta mărturii și dovezi despre abuzurile comise asupra civililor. Iar camera nu transformă pericolul într-o abstracție. Îl auzim. Îl vedem. Îl simțim. Exploziile, deplasările prin zone nesigure și momentele în care anchetatorii trebuie să fie permanent atenți dau filmului o tensiune care nu are nevoie de artificii cinematografice.
Pentru că realitatea este deja suficient de dramatică.
Ghouta și armele chimice
Unul dintre cele mai teribile episoade ale conflictului sirian îl reprezintă atacurile chimice din Ghouta, din august 2013. Human Rights Watch a analizat mărturii ale supraviețuitorilor și martorilor, imagini, fotografii de la locurile atacurilor și resturi ale rachetelor, încercând să stabilească modul în care au fost comise atacurile și cine s-ar putea afla în spatele lor. Pentru noi, important nu este să refacem aici întreaga investigație, ci să înțelegem ce înseamnă acest tip de muncă. Nu este suficient să spui: „A avut loc un atac chimic”. Trebuie să întrebi: Ce armă a fost folosită? De unde a fost lansată? Ce urme a lăsat? Ce simptome au prezentat victimele? Ce spun martorii? Ce poate fi verificat independent? Aici înțelegem de ce expertiza lui Peter Bouckaert devine atât de importantă. Un fragment de metal poate spune o poveste. O fotografie poate contrazice o declarație oficială. O mărturie poate completa ceea ce nu poate spune o imagine. Adevărul devine o reconstrucție. Și aceasta mi se pare una dintre cele mai puternice idei ale documentarului.
Dincolo de cifre
Există însă un lucru pe care statisticile nu-l pot transmite. Când auzim „sute de victime”, mintea noastră înțelege o cifră. Când vedem o mamă vorbind despre copiii pe care i-a pierdut, cifra dispare. Rămâne omul. Iar aici E-Team are una dintre cele mai mari forțe ale sale. Ne obligă să coborâm de la nivelul geopoliticii la nivelul unei singure familii.
LIBIA – După dictator, începe o altă luptă
Căderea lui Gaddafi nu înseamnă automat sfârșitul violenței Dacă Siria ne arată un conflict aflat într-o spirală de violență, capitolul libian are o altă perspectivă. În 2011, revolta împotriva regimului lui Muammar Gaddafi s-a transformat într-un război civil. Regimul s-a prăbușit în toamna aceluiași an, iar Gaddafi a fost ucis în octombrie. Dar dispariția dictatorului nu a însemnat automat apariția unei Libii stabile și pașnice. Și tocmai aici intervine munca E-Team. Într-un context în care vechiul regim dispăruse, dar armele și grupările înarmate rămăseseră, existau noi acuzații de abuzuri, tortură, execuții și răzbunări. Human Rights Watch încerca să documenteze încălcările drepturilor omului indiferent de tabăra care le comisese.
Victimele nu au „tabără”
Munca E-Team nu poate fi redusă la „investigarea lui Gaddafi”. După căderea regimului, abuzurile trebuiau documentate indiferent de autor. Iar aici apare una dintre cele mai importante dimensiuni morale ale filmului:
drepturile omului nu ar trebui să depindă de tabăra în care se află victima. Anchetatorul nu poate deveni avocatul unei singure părți. Trebuie să rămână de partea dovezilor.
Libia văzută prin ochii investigatorului
În această parte a filmului vedem mai clar latura aproape detectivistică a meseriei. Se caută urme. Se analizează. Se întreabă. Se compară. Se reconstruiește. Și, uneori, anchetatorii trebuie să accepte o realitate incomodă: oamenii care au luptat împotriva unui dictator pot comite, la rândul lor, abuzuri. Pentru un investigator al drepturilor omului, „cine a câștigat războiul?” nu este întrebarea esențială. Întrebarea este: Ce s-a întâmplat cu oamenii?
KOSOVO – Trecutul care explică de ce dovezile contează
Documentarul face și un pas înapoi în timp, prin experiența lui Fred Abrahams în timpul războiului din Kosovo. Este o secvență importantă pentru că ne arată că munca de investigator nu se termină atunci când omul pleacă din zona de conflict. Fred a lucrat în documentarea crimelor comise în Kosovo, iar experiența sa a fost legată ulterior și de procesul lui Slobodan Milošević la Tribunalul Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie. Astăzi, o fotografie poate părea doar o fotografie. O mărturie poate părea doar povestea unui om traumatizat. Un document poate părea doar o bucată de hârtie. Dar peste ani, toate acestea pot deveni probe. Pot ajunge într-o sală de tribunal. Pot contribui la stabilirea responsabilității. Și pot transforma ceea ce cineva a încercat să ascundă într-un fapt care nu mai poate fi negat atât de ușor.
Munca ce continuă după război
Rezultatul unei investigații poate apărea mult după ce camerele de filmat au plecat și după ce armele au tăcut. Poate veni printr-un raport. Printr-o anchetă. Printr-un proces. Sau poate să nu vină deloc. Dar fără documentare, fără martori și fără dovezi, șansele ca adevărul să ajungă până acolo sunt infinit mai mici.
Patru oameni, patru feluri de a privi războiul
Anna este implicată emoțional, dar extrem de concentrată profesional. Ole pare mai rezervat, chiar atunci când situația devine periculoasă. Peter este omul dovezii tehnice, al armelor, al fragmentelor și al reconstrucției. Fred aduce o doză de umor și relaxare, fără ca experiența sa să fie mai puțin apăsătoare. Cineaștii au înțeles foarte bine că nu trebuie să ne prezinte patru personaje identice. De fapt, cele mai bune momente sunt tocmai cele în care îi vedem ca pe niște oameni obișnuiți. Unul întârzie. Altul glumește. Cineva cântă la pian. Cineva vorbește despre familie. Cineva își sună copilul. Și, câteva minute mai târziu, aceiași oameni sunt într-o zonă de război. Contrastul este tulburător.
Războiul nu se termină când ajungi acasă
Aceasta este, poate, partea cea mai frumoasă a documentarului. E-Team nu este doar despre ceea ce fac acești oameni în teren. Este și despre ceea ce le face lor această muncă. Anna și Ole nu sunt doar doi investigatori care traversează clandestin granița siriană. Sunt și un cuplu. Au o casă. Au o familie. Au planuri. Au momente de tandrețe. Au frică. Camera ne permite să vedem această viață privată, iar contrastul cu imaginile din Siria și Libia este uneori mai puternic decât orice discurs. Un om poate petrece dimineața investigând o crimă de război și seara să pregătească cina. Viața continuă. Dar întrebarea este: cum continui să trăiești normal după ce ai văzut ceea ce ei văd? Eroi sau oameni? Aici trebuie să fim puțin mai severi cu filmul. Pentru că E-Team își admiră personajele. Și uneori îi admiră atât de evident......Regizorii încearcă să complice această imagine prin scenele de acasă, prin umor și prin banalitatea vieții cotidiene. Dar există momente în care se simte prea clar dorința de a obține o anumită reacție emoțională. Cel mai evident exemplu este scena în care fiul Annei urmărește pe laptop o secvență violentă din „Mr. & Mrs. Smith”, după ce tocmai am fost introduși în temerile lui privind munca mamei sale. Este o asociere puternică, dar și puțin prea calculată. Și tocmai aici documentarul își arată limita. Anchetatorii ne spun, în esență: mai întâi dovezile, apoi concluziile. Cineaștii ne apropie uneori emoțional de personaje și apoi ne invită să privim lumea prin această apropiere. Nu este un defect fatal. Dar este limita care, în opinia mea, îl ține pe E-Team la 8 și nu la 9.
Când documentarul capătă tensiunea unui thriller
Unul dintre marile merite ale lui E-Team este că nu trebuie să inventeze suspansul. Realitatea îl oferă. Când Anna și Ole trec clandestin granița siriană, când anchetatorii se află în zone periculoase sau când exploziile se aud în apropiere, tensiunea este autentică. Camera nu filmează o aventură. Filmează un risc real. Iar cinematografia este unul dintre punctele forte ale documentarului. Filmul a primit premiul pentru cinematografie la Sundance în 2014, iar această recunoaștere spune ceva despre forța imaginilor sale. Dar există și o ironie frumoasă aici. E-Team îi filmează pe oamenii care documentează. Victimele vorbesc. Investigatorii ascultă. Cineaștii filmează. Iar noi privim. Suntem, într-un fel, ultima verigă a acestui lanț al mărturiei.
James Foley – când omul din spatele camerei devine parte din poveste
Există un detaliu care schimbă inevitabil felul în care privim filmul. E-Team îi este dedicat lui James Foley, jurnalistul și cineastul american care a lucrat în zone de conflict și care a fost răpit în Siria și ucis de ISIS în 2014. Foley nu este doar un nume din genericul final. Prezența lui devine, retrospectiv, o amintire dureroasă a riscului pe care și-l asumă cei care aleg să documenteze războiul. Cei care țin camera nu sunt invulnerabili. Cei care caută adevărul pot deveni, la rândul lor, victime. Și poate că tocmai de aceea deducția de la final este una dintre cele mai grele de privit. Ce rămâne după ce se termină filmul? Poate că acesta este lucrul cel mai important pe care îl face E-Team. Nu ne lasă doar cu imagini despre Siria, Libia sau Kosovo. Ne face să ne gândim la mecanismul prin care o crimă ajunge să fie cunoscută și, eventual, pedepsită. Există victime. Există martori. Există anchetatori. Există dovezi. Și apoi există instituții, tribunale, politicieni și opinia publică. Între toate acestea există o muncă enormă, discretă, pe care rareori o vedem. Iar filmul ne amintește că uneori istoria nu este scrisă doar de cei care iau deciziile. Este scrisă și de cei care au curajul să documenteze ceea ce se întâmplă.
Verdict: 8 ⭐ – Foarte bun
E-Team nu este un documentar perfect..Uneori își admiră prea mult personajele. Unele momente sunt construite evident pentru a obține un răspuns emoțional, iar regizorii ar fi putut avea, pe alocuri, ceva mai multă distanță critică. Dar aceste imperfecțiuni nu-i anulează forța. Ne apropie de patru oameni care au ales să meargă acolo unde majoritatea dintre noi am încerca să nu ajungem niciodată. Ne arată Siria prin ochii celor care caută dovezi. Ne arată Libia după căderea unui dictator și ne amintește că dispariția unui regim nu înseamnă automat dispariția abuzurilor. Ne duce înapoi în Kosovo pentru a ne arăta că o mărturie poate traversa anii și poate ajunge într-o sală de tribunal. Și ne arată că, în spatele fiecărei investigații, există oameni care trebuie să se întoarcă acasă și să continue să trăiască.
Îi dau 8 ⭐ – „Foarte bun”.
Nu pentru că tema este importantă. Nu pentru că războiul din Siria provoacă, inevitabil, emoție. Și nici pentru că personajele sunt ușor de admirat. Ci pentru că, dincolo de micile sale excese sentimentale, E-Team reușește să transforme o muncă aparent abstractă — documentarea crimelor împotriva umanității — într-o poveste profund umană.
Recunosc, toate subiecte analizate nu mă lasă indiferentă. Conflictele mi-au atras atenția încă din momentul în care au izbucnit și poate tocmai de aceea am simțit că trebuie să fiu atentă să nu las emoția să-mi dicteze nota. Am încercat să privesc E-Team cu distanța pe care o merită orice film. Și totuși, există filme care nu te lasă complet în afara lor. Acesta este unul dintre ele. Pentru că, în spatele imaginilor pe care le vedem la televizor, există oameni care aleg să nu întoarcă privirea. Oameni care merg spre locul tragediei, ascultă, întreabă, fotografiază și adună dovezi, știind că ceea ce fac poate avea consecințe pentru ei și pentru familiile lor. E-Team este despre acești oameni. Despre curaj. Despre responsabilitate. Despre adevăr. Și despre încăpățânarea de a-l căuta chiar și atunci când adevărul se află într-un loc în care este foarte periculos să-l cauți.
8 ⭐ – Foarte bun.
Text de Laura Hărăbor