Părerea criticului
"Easy A" - Adolescenţii şi prejudecăţile
O comedie romantică la care (culmea!) se râde!
De, recunosc: detest comediile romantice. Nu numai fiindcă poveştile de dragoste din viaţă nu decurg aşa nici de frică (treacă-meargă, în fond arta nu trebuie să copieze realitatea - nu?), ci şi pentru că sunt de-o zahariseală pe care numai lipsa de umor o mai poate egala. Şi dacă în condiţiile astea vă spun că la "Easy A" am zâmbit tot timpul, ba chiar am mai şi râs bine de câteva ori, e clar că Bert V. Royal (scenariul) şi Will Gluck (producţia şi regia) au bunghit-o.
Cei doi au pornit de la o temă absolut validă (personalitatea adolescentină în confruntare cu prejudecăţile celor din jur), tratată cu ajutorul unui subiect simplu, dar generos: dacă unei fete cuminţi i se duce vestea-n şcoală că e o desfrânată? Dar dacă ea hotărăşte să-şi cultive această imagine, pentru a-şi spori popularitatea? Scenariul lui Royal, un debutant nesofisticat, dezvoltă premisele inspirându-se în linii mari din romanul "The Scarlet Letter", de Nathaniel Hawthorne (foarte prezent pe tot parcursul filmului, atât ca lectură din programa şcolară, cât şi ca trimitere la ecranizările sale de până acum), într-o formulă liniară, dar plină de prospeţime săltăreaţă şi hazul pudic-licenţios tipic studenţilor americani de colegiu provincial public: obsedaţi de sex, dar fără să-l practice încă aproape deloc. Rezultatul este un film vesel şi empatic, în care se vorbesc porcării cu nemiluita, dar nu se petrece nimic necuviincios - ba mai mult, se satirizează atât erotomania unora, cât şi puritanismul altora.
Contribuie în acest sens şi regia lui Will Gluck, aflat la al doilea film, prin care dovedeşte că a mai crescut de la mediocrul "Fired Up!" din 2009. În "Easy A", Gluck adoptă o concepţie mult mai îndrăzneaţă, cu abateri voite de la cheia realistă, întregind o viziune zglobie cu convenţii aproape teatrale pe alocuri (în sens bun), inclusiv datorită artificiului de a o pune pe protagonistă să-şi spună povestea în faţa webcamului, pentru un public internetist cu care se identifică şi spectatorii filmului - astfel încât subiectivismul ei rememorativ justifică şi multiplele stridenţe, cabotinării şi exagerări de tot felul ale celorlalte personajer, tratate în mare parte caricatural. Ce-i drept, aş spune totuşi că prin unele locuri Gluck i-a făcut pe actori să cam sară calul; dacă secvenţa partidei de amor simulate cu Brandon (Dan Byrd, credibil fără a fi foarte interesant - lucru nu tocmai armonios, în mijlocul atâtor figuri de bufoni) e de un comic irezistibil, chiţăielile entuziaste din relaţia cu Marianne amuză o dată, de două ori, hai şi de trei - pentru ca mai departe, până la zece, să ne aducă de-a dreptul la exasperare. De altfel, Amanda Bynes o compune pe bigota Marianne în tuşe surprinzător de groase, ca şi cum personajul n-ar fi avut încă din pornire destule resurse comice - şi, în plus, pare să se îndrepte (inclusiv la nivel fizionomic) spre o pierdere ireversibilă a farmecului şi candorii cu care ne obişnuise (mai ales în "Hairspray").
Din fericire, Patricia Clarkson şi Stanely Tucci creează un cuplu irezistibili părinţi absurd-fermecători - şi, din nefericire, Malcolm McDowell e adus pentru cele două apariţii ale directorului numai şi numai ca să fie şi el pe afiş. O jonglerie de casting surprinzătoare se realizează cu ajutorul lui Penn Badgley, pe care nimeni nu s-ar fi aşteptat să-l vadă deghizat mai întâi în drac albastru, apoi în marmotă de carnaval infantil. Deşi arată bine şi e foarte prezentă, Alyson Michalka nu se impune prin nimic, iar Thomas Haden Church se achită conştiincios şi sec de rolul profesorului Griffith - a cărui nevastă în schimb, Lisa Kudrow, oferă o schiţă portretistică destul de insolită. Cât despre Cam Gigandet, e la fel de insipid ca-n neprivibilele filme din seria "Twilight".
Cele mai multe şi mai bune lucruri ar fi de spus despre Emma Stone, o surpriză extrem de agreabilă, după debutul nesemnificativ, din 2007, în dezgustătorul "Superbad", al lui Greg Mottola (unde Judd Apatow cade în vulgaritate, Gluck demonstrează că subiectele fără perdea se pot trata şi decent), şi trecerea prin "The House Bunny" (2008, Fred Wolf) şi alte câteva rolişoare. Aici, fata îşi dozează ponderat mijloacele de expresie, fiind pe cât de simpatică, pe atât de credibilă - întru totul aptă să susţină până la capăt o poveste care, cu toate virtuţile înşirate mai sus, se afla tot timpul la un pas de căderea în monotonie şi aplatizare. De bună seamă, şi ei i se datorează faptul că, iată, în pleiada de producţii fără sare, piper şi creieri reunite sub eticheta "comediilor romantice", se mai iveşte uneori şi câte un filmuleţ capabil să ne distreze pentru o seară. Nu mai mult, dar de ce să fim cârcotaşi cu tot dinadinsul? Merge şi aşa.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
9-10 noiembrie, 2010
Bucureşti, România
O comedie romantică la care (culmea!) se râde!
De, recunosc: detest comediile romantice. Nu numai fiindcă poveştile de dragoste din viaţă nu decurg aşa nici de frică (treacă-meargă, în fond arta nu trebuie să copieze realitatea - nu?), ci şi pentru că sunt de-o zahariseală pe care numai lipsa de umor o mai poate egala. Şi dacă în condiţiile astea vă spun că la "Easy A" am zâmbit tot timpul, ba chiar am mai şi râs bine de câteva ori, e clar că Bert V. Royal (scenariul) şi Will Gluck (producţia şi regia) au bunghit-o.
Cei doi au pornit de la o temă absolut validă (personalitatea adolescentină în confruntare cu prejudecăţile celor din jur), tratată cu ajutorul unui subiect simplu, dar generos: dacă unei fete cuminţi i se duce vestea-n şcoală că e o desfrânată? Dar dacă ea hotărăşte să-şi cultive această imagine, pentru a-şi spori popularitatea? Scenariul lui Royal, un debutant nesofisticat, dezvoltă premisele inspirându-se în linii mari din romanul "The Scarlet Letter", de Nathaniel Hawthorne (foarte prezent pe tot parcursul filmului, atât ca lectură din programa şcolară, cât şi ca trimitere la ecranizările sale de până acum), într-o formulă liniară, dar plină de prospeţime săltăreaţă şi hazul pudic-licenţios tipic studenţilor americani de colegiu provincial public: obsedaţi de sex, dar fără să-l practice încă aproape deloc. Rezultatul este un film vesel şi empatic, în care se vorbesc porcării cu nemiluita, dar nu se petrece nimic necuviincios - ba mai mult, se satirizează atât erotomania unora, cât şi puritanismul altora.
Contribuie în acest sens şi regia lui Will Gluck, aflat la al doilea film, prin care dovedeşte că a mai crescut de la mediocrul "Fired Up!" din 2009. În "Easy A", Gluck adoptă o concepţie mult mai îndrăzneaţă, cu abateri voite de la cheia realistă, întregind o viziune zglobie cu convenţii aproape teatrale pe alocuri (în sens bun), inclusiv datorită artificiului de a o pune pe protagonistă să-şi spună povestea în faţa webcamului, pentru un public internetist cu care se identifică şi spectatorii filmului - astfel încât subiectivismul ei rememorativ justifică şi multiplele stridenţe, cabotinării şi exagerări de tot felul ale celorlalte personajer, tratate în mare parte caricatural. Ce-i drept, aş spune totuşi că prin unele locuri Gluck i-a făcut pe actori să cam sară calul; dacă secvenţa partidei de amor simulate cu Brandon (Dan Byrd, credibil fără a fi foarte interesant - lucru nu tocmai armonios, în mijlocul atâtor figuri de bufoni) e de un comic irezistibil, chiţăielile entuziaste din relaţia cu Marianne amuză o dată, de două ori, hai şi de trei - pentru ca mai departe, până la zece, să ne aducă de-a dreptul la exasperare. De altfel, Amanda Bynes o compune pe bigota Marianne în tuşe surprinzător de groase, ca şi cum personajul n-ar fi avut încă din pornire destule resurse comice - şi, în plus, pare să se îndrepte (inclusiv la nivel fizionomic) spre o pierdere ireversibilă a farmecului şi candorii cu care ne obişnuise (mai ales în "Hairspray").
Din fericire, Patricia Clarkson şi Stanely Tucci creează un cuplu irezistibili părinţi absurd-fermecători - şi, din nefericire, Malcolm McDowell e adus pentru cele două apariţii ale directorului numai şi numai ca să fie şi el pe afiş. O jonglerie de casting surprinzătoare se realizează cu ajutorul lui Penn Badgley, pe care nimeni nu s-ar fi aşteptat să-l vadă deghizat mai întâi în drac albastru, apoi în marmotă de carnaval infantil. Deşi arată bine şi e foarte prezentă, Alyson Michalka nu se impune prin nimic, iar Thomas Haden Church se achită conştiincios şi sec de rolul profesorului Griffith - a cărui nevastă în schimb, Lisa Kudrow, oferă o schiţă portretistică destul de insolită. Cât despre Cam Gigandet, e la fel de insipid ca-n neprivibilele filme din seria "Twilight".
Cele mai multe şi mai bune lucruri ar fi de spus despre Emma Stone, o surpriză extrem de agreabilă, după debutul nesemnificativ, din 2007, în dezgustătorul "Superbad", al lui Greg Mottola (unde Judd Apatow cade în vulgaritate, Gluck demonstrează că subiectele fără perdea se pot trata şi decent), şi trecerea prin "The House Bunny" (2008, Fred Wolf) şi alte câteva rolişoare. Aici, fata îşi dozează ponderat mijloacele de expresie, fiind pe cât de simpatică, pe atât de credibilă - întru totul aptă să susţină până la capăt o poveste care, cu toate virtuţile înşirate mai sus, se afla tot timpul la un pas de căderea în monotonie şi aplatizare. De bună seamă, şi ei i se datorează faptul că, iată, în pleiada de producţii fără sare, piper şi creieri reunite sub eticheta "comediilor romantice", se mai iveşte uneori şi câte un filmuleţ capabil să ne distreze pentru o seară. Nu mai mult, dar de ce să fim cârcotaşi cu tot dinadinsul? Merge şi aşa.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
9-10 noiembrie, 2010
Bucureşti, România
